IV
- Alo, frățioare, a înnebunit Poliția, tre’ să-ți povestesc ceva urgent!
- Hei, sper să fie ceva fabulos, abia am scăpat din mâinile ălora. Vreau să mă faci curios, să mă înveselești, altfel mai bine mă lași baltă! Ori te-a arestat vreun nebun și apoi ți-a dat drumu’ judecătorul?
- Nu, omule, sunt un om curat, ce mă crezi din ăla ouat pe stradă, ahtiat după carnea și punga altuia?...
- Hai să trecem la miez, la chestiune, să lăsăm bosumflarea pe altădată! De ce au înnebunit milițienii?
N-am chef de nimic, nu mă mai amețește noțiunea de ,,abuz”, iar trecerea la un plan educat, ca între gentlemeni al convorbirii mi-e necesar ca oxigenul. Poate băiatul ne deschide poarta către lumi nemaiauzite; de ce să nu-i dăm o șansă?
- Mă chinuiam să-mi scot colega de birou la picnicul cu Iordache, începuse deja să mă enerveze cu viroza bunică-sii, borbardam ca dementu’ receptorul cu argumente, în fine, deveneam clipă cu clipă enervarea în carne și oase. Când am început să o dau și pe alintături, aud în ușa de la intrate pumni de obsedat care parcă erau puși în acțiune ca să-i scoale pe senili, nu pe un golănaș întristat ca mine. Dau fuga în holul strâmt, unde observ că tămbălăul se întregește cu niște huiduieli din alea amare, de parcă îi scăzusem eu individului salariul cu 65% și îi dăduse banca afară tot neamul din casă. În plus, mă invita să ies din apartament și să dau socoteală în fața lumii pe care zicea că o adunase în fața intrării, că altfel pune doi voinici să-mi spargă ușa și s-a terminat cu mine.
- Te-oi fi baricadat în casă, ai pregătit și niște cuțite în buzunar? Cred că a trebuit omul să cheme și jandarmeria, deja începuse asediul Troiei.
Amicul meu inițiază o pauză de râs încet și limpede, care pregătește mărturisiri în același timp liniștitoare și savuroase, ce nici nu-l vor aduce prea aproape pe pământ, dar nici titlul de erou nu-l va primi în ograda sa.
- Era, frate, un milițian din ăla cu grad luminat, nu puteam să-l las să mă murdărească pe afară, că sigur își chema gorilele și-mi spărgea minunăție de ușă. Mi-a intrat încetișor în cuibușor și s-a oprit în fața bucătăriei mele economice, prima încăpere din apartament. M-a invitat ca la operă, grav și prostesc, să ies în casa scării și să stau de vorbă cu poporul din propriul meu bloc, că măcar în al doișpilea ceas să-i rog în sfârșit să mă ierte, că fără un dialog serios dintre mine și ei el nici mort nu pleacă din clădirea aia. L-am întrebat de ce huiduia în halul ăla nedemocratic, că totuși la mine în ușă nu-i teatru de varieteu.
Mă apucă o bucurie ușuratică, fără temelie unică, care se vrea completată cu o putere de bârfă excepțională. Deocamdată nu o am și nici nu o întrezăresc în apropiere, astfel că vreau să înlocuiesc plăcerea dialogului slab alcolizat cu orice altceva, chiar și cu o plimbare anodină printre niște ierburi inutile, câmp fără flori și destinat doar oilor. Totuși, pentru a salva aparențele, îi las prietenului plăcerea să continue.
- Frățică, avea tipu’ numai chef de cuvântări. Cică va avea el grijă să facă publice toate matrapazlâcurile făcute de oameni ca mine prin blocurile sfântului noastru orășel și întinsei noastre țărișoare, că lucrurile putrede au nevoie doar de bici și o gaură de gunoi. Mai urla că el are voie să îi aducă pe toți locatarii blocului în cămările mele și, după aia, să vadă cu ochii lor cum pregătesc eu delapidări pe spatele celorlalți, că el e aici să împlinească echitatea.
- Þi-a mai rămas ceva în casă după asta? Cred că au intrat mulți pensionari să-ți admire flisele și tenncuiala, mai ales că se zvonea că ți-ai renovat apartamentul.
- Nu i-a dat norocu’ drum să-și ducă nebunia până la liman; faptul că zbiera și se purta ca un ieșit din ospiciu dădea la o parte orice lege de pe el, așa că oricum tot se plictisea spășit și urma să ne înjure pe toți din bloc, iar după aia să plece spre alte ținte imaginare. Dar eu, ca băiat trecut prin viață și cu relații ce sunt, ca să scap mai repede de el, am pretextat o pauză la baie și de acolo l-am chemat pe inspectorul Cristinel Oprișan, prietenul la cataramă al lui taică-miu, care mi-a rezolvat multe belele cu toată grădina asta zoologică. Mi-a zis că știe despre cine e vorba, că tipu’ e pe făraș în poliția locală și un echipaj bine ales îl va redirecționa spre alte scopuri mai nobile pentru orașul nostru.
Simt că doresc să sparg balonul în mod definitiv, căci o astfel de conversație nu poate avea la infinit o semnificație pentru mine.
- Nu cumva polițaiul ăla se numea Asfodel Titișor?... Un tip înăltuț, cu burta scoasă în evidență, cu chelie în creștetul capului, puțin cam afectat când face la lume morală.
- Nu, omule, tu nici acum nu-l cunoști pe Gabriel Frunzăverde, subcomisarul nebun, ultima slugă a comuniștilor din județ?
- Ia ascultă, vezi că nu mai ai niciun haz, hai, la revedere!
- Stai, frăție, nu vrei să știi ce cuvântare ca la înmormântare a îndrugat ăla de la fereastra sufrageriei, când strada era puhoi de lume și BMW-uri?!
- Poate ne vedem prin week-end, pa pa! Lasă așa!
- Senzație mare, bre! Pierde-o dacă vrei!
Nu se întâlnesc toți oamenii pe aceiași linie, uneori suntem nevoiți să ne mai pierdem timpul în căutare de coincidențe. În definitiv, nu ne obligă nimeni!