- Nu, spuse Berenice, respingându-i îmbrățișarea. E prea devreme pentru îmbrățișări! Când îmbrățișezi pe cineva încerci să transmiți ceva, la tine e mai mult decât evident, eu însă n-am ajuns atât de departe!
Îl vede reacționând visceral, retrăgându-și mâinile ca electrocutat, semn că fusese luat prin surprindere. Venind acolo, în apartamentul său personal, îi încurajase, de fapt, așteptările, destul de mari, probabil, și lăsase garda jos. Nu-i strica o lecție, oricât de mult simțea că ține la dânsul.
- Te rog să mă ierți! strecură el printre dinți, cam scrâșnit, negăsindu-și locul în fotoliu.
- Te-am iertat, stai liniștit!
- Vrei o cafea?
- Nu, mulțumesc!
- Altceva?
- Știu și eu! Poate-mi spui cine ești, dacă tot veni vorba!
Bărbatul zâmbi.
- Cine sunt! Sunt o carte deschisă! Să nu spui că nu știi cine sunt!
Zâmbi și ea.
- Cunosc doar varianta scurtă, care nu te avantajează deloc: cea de cuceritor și de „băiat de bani gata”!
- Alta nici nu cred că există, pară el, fără să pară prea afectat de caracterizare. La drept vorbind, nu m-am gândit până acum la chestia asta!
- Poate a sosit vremea să te gândești!
Își înghiți zâmbetul. Pentru el lucrurile erau mult mai simple, nu despica firul în patru, lua totul așa cum îi cădea la îndemână. Altele nu erau atât de sofisticate ca ea, nu amestecau filozofia cu dragostea.
- Ceva îmi spune că e prea devreme, draga mea Berenice! șarjă în timp ce-și turna un pahar de whisky. Nu vrei și tu unul?
- Nu, mulțumesc.
- Chiar nu-ți pot oferi nimic?
Berenice îi simți iritarea disimulată în glas.
- Până acum nu mi-ai oferit decât whisky, iar eu nu beau whisky!
- Și inima, dacă-ți mai amintești?
- Nu, cum să uit, îi răspunse ea râzând, mă întrebam numai dacă mai ai inimă?
- De ce?
- La cât de tranzacționată a fost, recunoaște, nu cred c-a mai rămas ceva!
„ E și urâțică, pe deasupra, se gândi el, sorbind din al doilea pahar de whisky, dar are ceva care mă scoate din minți! Nu se compară cu niciuna!”.
- Pune mâna aici! zise și-și descheie nasturii de la cămașă. Asta e o certitudine!
- Nu era nevoie, răspunse ea, întorcând capul, se vede și după vena îngroșată din mijlocul frunții!
- Atunci, ce mai e?
- Rectific! Cred că ai pe puțin o mie de inimi!
Bărbatul se ridică din fotoliu, îngenunche, lăsându-și, aproape umil, fruntea pe genunchii ei.
- Crede-mă, vreau și încerc să mă schimb!
Femeia simți în clipa aceea un val de căldură cum o inundă, cum îi bate inima gata să-i spargă pieptul și se ridică de parcă ar fi intrat cineva cunoscut înăuntru.
- Să mă anunți și pe mine când reușești! adăugă ea din pragul ușii.
Nu mai apucase să-i răspundă. Era prima femeie care îl îngenunchease și-l lăsase cu buza umflată. „ Și pot să jur că n-a lipsit mult!” se gândi el, turnându-și încă un pahar.