Era aproape miezul nopții când m-a sunat. Știam că e o greșeală, nimeni nu mă sună la ore târzii. A intrat direct în subiect. Bună, sunt Amaya, unde ne putem vedea mâine să-ți predau banii? Accent columbian, voce dulce, graseiată, subiect interesant... Aș fi putut sta toată noaptea s-o ascult, s-o imaginez, s-o fac să râdă, să batem câmpii dar, cum spuneam, era o greșeală, deci Amaya cu a ei voce de zahăr și cu tolba ei de bani nu era pentru mine, chestie care brusc m-a iritat și am vrut să-i închid în nas. Dar nu, există greșeli și greșeli. Asta era una care nu se întămplă decât o dată-n viață și n-am lăsat-o să se piardă ca un fum. Bună, Amaya, ai toți banii sau doar o parte?, am făcut eu pe profesionistul. A, nu, îi am pe toți așa cum ați cerut, un milion în hârtii de cincizeci. Era să mor, era să râd isteric, era s-o întreb ce naiba face o fată dulce ca ea într-o afacere necurată ca aia. OK, am zis, ne vedem la zece între cei doi palmieri ce străjuiesc restaurantul cubanez de lângă stadion, știi locul, nu? Da, domnule, sigur. N-am mai dormit în acea noapte. Cum aș fi putut dacă tocmai avusesem parte de întâmplarea pe care, cu anumite diferențe, mi-o imaginasem încă din copilărie, când trăiam etapa romanelor polițiste și mă credeam în stare nu doar să scriu eu vreo zece, ci și să fiu ba cel mai bun mafiot din lume, ba cel mai bun detectiv. La zece fără zece, mort de somn și de emoție, m-am așezat pe o bancă ferită de ochii lumii, la o sută de metri de locul de întâlnire cu Amaya. Și am pândit-o. A fost punctuală. Ducea o geantă de voiaj și o frumusețe pe măsura vocii de la telefon: uluitoare. Un milion de euro căra cu ea și alte sute de milioane de sclipiri, curbe, culori, nuanțe, farmece și minuni fizice. Nu, nu am dus greșeala de la telefon până la capăt. Greșeală era, greșeală s-a dus. Am să regret toată viața, Amaya era atât de frumoasă...