Definiția Iubirii îi scapă printre degete. Iubirea îi scapă. Sau poate e doar într-o pasă mai puțin fericită. Apoi, oricine știe, cunoaște, fie și intuitiv, acea elementară lege a minimei compensații. Ești acum pe fundul prăpastiei, te încearcă toate fricile, toate neîncrederile, toate neajunsurile lumii ăsteia mușcătoare din măr. Te trezești aproape brusc într-o încăpere sfâșiată tandru de lumină, vocile se aud în aromă de vanilie, pașii semnează partituri inegalabile. O lume perfect resemantizată! Sigur te-a atins Îngerul! Poate chiar Dumnezeu! Ce vei fi făcut, oare, să meriți toată revărsarea aceasta de binefaceri?!! Hai-hai, să trăiești acum.. repede, repede, intens-intens, să nu care cumva..., să nu...

Dezvirginarea ei n-a semănat cu nicio nirvană, nici măcar cu una dintr-o imaginație banală, prea puțin metafizică, complet materializată. Poate doar cu o zi pe sfârșite de februarie în care iarna părea că avea s-o ia de la capăt sine die. Un sentiment dintre acelea... când mergi pe stradă și nimerești constant, aproape automat, în băltoace friguroase cu petrol. Știi sigur că îți va tăia încălțămintea, respirația și, totuși, calci, calci în continuare. Stimulusul barbar îți provoacă reflexul condiționat. Simți cleiul și moartea între degete, te simți mai ales murdărit până în măduvă, până în orice esență a contopirii mai mult sau mai puțin umane. Experimentezi un vânt usturător, afro-asiatic, doar de (imposibilă) maturitate, maxima revalorizare a sângelui – în mod cert, cel mai enervant, cel mai absurd dintre „lucruri”, cel mai puțin igienic. Chipul vlăguit, deodată îmbătrânit și înstrăinat, al Mamei la destăinuirile ingenue ale Soniei..., Mama care – putea să jure Sonia însăși! – niciodată n-ar fi crezut că fiicei ei i s-ar putea întâmpla „una ca asta”. Și o nemiloasă de sonie, care, uneori, habar nu avea cum să traseze granițele între ce se cuvine și ce nu a fi spus. Această dezlănțuire naturalistă a spontaneității până la exasperarea (non)evidențelor, pierderea sentimentului gravității, al consecinței, al intimității, joaca inconștientă cu propria libertate, poate o prea mare încredere în sine sau dimpotrivă?! Un mic masochism?! O detașare?! După mine, potopul!? Câte puțin din fiecare?! De fapt, lumea e mereu la curent cu toate... Ochii lumii... Gura lumii... Voaiorista naibii! Pălăvrăgioaica! La ce bună „discreția”, dacă despre asta va fi fost vorba, „într-o lume”? De ce să se ascundă?! Aproape că ar fi strigat în gura mare: Daaaa, daaaaaa....!!!! Nuuuu, nuuuuuuuu...! Nu mai sunt virgină! Ei, și ce? Câți dintre voi mai sunt?! Măcar eu mi-am prelungit Copilăria până hăăăăăt departe, dar voi, voi, tot așa ați făcut sau...?! Și-apoi, „vina ei personală” trebuie să fi fost mică de tot, aproape invizibilă... Un Dragobete nerușinat îi intrase în sine, o posedase, îi dictase, o manipulase, îi pusese automatul la tâmple; nici nu-i de mirare: se petrecuse într-un 24 de februarie. Avusese ea dis-de-dimineață o stare aparte, cu palpitații, zvâcnituri, tremurături, furnicături și încă vreo 14 derivate similare. Nuuuu, nu avea cum să se opună! Era scris: trebuia să se petreacă! Și s-a. După, a umblat bezmetică mai multe zile tot căutând „ceva”. Parcă își pierduse o mână, un picior, cartea de identitate, adn-ul. S-a privit tâmp pe unde a apucat, s-a tot întrebat. În câteva zile a ajuns la un soi de compromis cu sine și cu restul lumilor, rămânându-i curiozitatea vagă, și așa mult prea extenuantă, a acelui „ce avea să se mai întâmple de acum înainte”? În funcție de ce repere avea să se definească? O să se mai poată vreodată întoarce la ea însăși? O să se accepte?
Între timp, el își dezvăluia tot mai clar sinele: mână-n mână cu fiul doamnei Dochii, instrumentul perfid al decăderii, „corupătorul” prin definiție, „unul dintre cei mulți”. Se făcea (din nou!?) pirpiriul cu mimica invadată de pistrui. Și privirea tulbure, lunecoasă. Un mijit cu fața lipicioasă lângă care, cel puțin teoretic, ea trebuia să se înființeze. Dar cum s-o facă? Conform măsurătorilor pur matematice, el avea cu 10 centimetri mai mult decât ea, însă, atunci când intrau în realitate, lumea zărea o fată cu un cap mai înaltă?! De bună seamă, așa și trebuie să fi fost! Era din ce în ce mai convinsă că „alesul cel adevărat” se cuvenea să aibă cu minimum 20 de cm în plus față de ea, măcar egali să pară..., adică să fie. A refuzat să-l mai întâlnească multe zile în șir și ore bune. Rana pe care i-o provocase era trădarea la superlativ. Orice dezvirginare este, într-un fel sau altul, o formă de viol, adevăr care ar trebui decretat axiomatic! Cuum? Nu se întrunesc toate semele de dicționar pentru a? Nici condițiile (i)legale? Adică fusese „de comun acord”? Cât se poate de reciproc? Păi,... dacă e axiomă,... nu se impune oricărei logici în mod evident?! Daaa, să se revizuiască definiția! Nuuu, nu există alternativă!

[... despre Sonia s-ar putea scrie multe... că e imatură [poate, chiar puțin nebună], că e răzgâiată, exagerată, că are o pudoare cel puțin suspectă [Nu, clar să fie, nu are simțul realității! Parol, nu-l are! Cotrobăiți odată prin cuvintele ei!], că are (și nu are) vocație de călugăriță, mai ales o nevoie vitală de a fi înțeleasă, receptată cât mai științific, cât mai aproape de adevăr, de ea însăși... Dar cum realitățile complicate se pierd, de regulă, în irealitate, cel mult în zâmbetele îngăduitoare ale aproapelui – mare pragmatician al tuturor timpurilor, dezideratele rămân doar deziderate... Așa că ea ține în continuare cu dinții și de hiat, și de accent!]

Trecerea timpului a făcut să se apropie Paștele. Înainte de, Sonia a participat la primul ei eveniment științific serios la institutul la care lucra de nu foarte multă vreme. A prezentat acolo ceva despre vocabularul religios moștenit din latină și relațiile celui dintâi cu așa-numitul „fond principal lexical” (sintagmă care reușise să facă furori în studiile lingvistice cu profunde ecouri... marxiste!). Tema a captivat audiența, mai ales că printre participanții la eveniment se numărau și o serie de oameni ai mass-mediei care s-au grăbit s-o facă „vedetă”, invitând-o la emisiunile dumnealor. Așa că, într-un sfârșit de martie puțin altfel, care încă mirosea a petrol rece și a sânge cald, a traversat un Cișmigiu virgin, plin de veverițe și de mușuroaie revene; a ajuns pe General Berthlot: Hebdomada Sancta, Hebdomada Magna, Dies Dominica..., *Florilia, *Rosalia... A purtat mov și realizatoarea Vorbei dulci românești a prezentat-o colegilor de breaslă destul de ciudat, ca pe un... copil posedând cunoștințe redutabile: „Uite, copilul ăsta...!” Desigur, s-a simțit flatată, dar dumneaei chiar nu-și dăduse seama că doar Primăvara mai era virgină?! Nu fusese, totuși, o emisiune în direct, ci una înregistrată, ce urma a fi difuzată ulterior. A ascultat-o parțial în sufrageria roșie a unei victorițe total parelele cu Radio România Cultural și cu care Sonia a trebuit să ducă mai bine de o săptămână (hebdomada deloc sancta!) muncă de persuadare în favoarea existenței și a unui asemenea post. „– Cuuuum, bambina, radiu’ mieu prinde dăcât unu’ șî antena satilor!” În sfârșit, mai cu purici, mai cu muntenisme, s-a putut auzi, experimentând în premieră absolută statutul de martor obiectiv al proprilor manifestări lingvistice. – Realizatoarea ți-a cerut să dai câteva exemple și tu ai dat o groază!!! – remarcase mai admirativ-mai critic Bunicul din partea Tatei. – Ei, așa sunt eu..., generoasă – se apărase Sonia. [Observase bine Bunicul: data viitoare o să fie mult mai atentă!]

În lunea imediat următoare, SAD îi adusese, după toate aparențele, un cadou, deși ea nu-i lăsase câtuși de puțin de înțeles că ar fi vrut musai s-o caute în vreun viitor, darămite s-o cadorisească! Nu l-a desfăcut. L-a pipăit. Avea formă aproximativ dreptunghiulară și o anumită asperitate. Un scris școlăresc se ivea discontinuu prin ambalaj. Scrisul lui. Tot mijit era. Și, totuși, memoria afectivă i-a jucat feste și, fără vrerea ei, a târât-o în spatele timpului, în ziua aia de vară, când ea purta o rochie aproape indecent de scurtă, iar el nu se putuse abține să-i atingă o porțiune de 2 centimetri de piele neacoperită, undeva între genunchiul drept și coapsă. Da, dar atunci nu avusese nici minimul presentiment al inexorabilului: pielea ei era închisă ermetic, o citadelă inexpugnabilă, impenetrabilă. Și-a dat o palmă în gând! Pirpiriul o privea la fel de mijit. În poziție de drepți. A vrut să-i dea pe loc repaus. S-a răzgândit aproape imediat. Mirosea a leucoplast; a falsă pudoare adolescentină. Șarpele își vâra insidios trupul. Se făcea iederă, vrej, imita somnul pământului, plânsetul înăbușit al lumii, durerea pruncului rătăcit de mamă. Definiția Iubirii îi scapă, Iubirea însăși îi. S-o lase baltă. Cel puțin deocamdată.

PS: aproximativ-dreptunghiul era o casetă. Una audio. În care el, ca un școlar conștiincios, înregistrase prima emisiune Radio la care Sonia fusese invitată! Mmmmmda! Drăguț din partea lui!