Într-un sat de munte ridicat în apropierea unui râu, locuia un flăcău harnic și bun la suflet ca apa rece de izvor pe buzele însetatului. Mitruț pe numele lui, flăcăul acesta sărea în ajutorul lighioanelor tot așa cum sărea și în ajutorul oamenilor din sat și tocmai de aceea curtea micii sale case era mereu plină de vietăți, de la cele de pe lângă casa oricărui om și până la sălbăticiuni pe care numai în pădure le întâlnești.
Cu toate că nu o ducea foarte bine, Mitruț era mereu cu zâmbetul pe buze, ceea ce îl supăra foarte pe vecinul său Niculiță, un flăcău pe cât de arătos pe atât de dușmănos. I se părea că vaca lui Mitruț dădea mai mult lapte decât vaca lui, că găinile lui Mitruț făceau ouă mai mari și mai des decât ale lui, că în grădina lui Mitruț legumele erau mai mari și mai frumoase, iar în livadă poamele mai coapte și mai dulci. Adună Niculită zi cu zi câte un strop de necaz pe vecinul său până când nu mai putu răbda și se hotărî să scape de el. Știa că la fiecare sfârșit de săptămână Mitruț pregătea o căruță cu lucrușoare de dus în târg și pleca dis-de-dimineață pe drumul care trecea prin pădure și apoi peste râu pe lângă Vadul Ielelor.
Spuneau bătrânii că Vadul Ielelor era strașnic păzit de femei cu trup de zână și suflet de stihie care îi pedepseau pe muritori dacă îndrăzneau să le iscodească sau se nimerea să le taie drumul. Deși mulți nu credeau povestea aceasta și nici că ielele ar fi existat, nimeni nu se încumeta să treacă râul prin Vadul Ielelor, căci mulți pieriseră acolo fără urmă. Gândind cum și ce să facă să îl piardă pe Mitruț, Niculiță puse la rând un plan pe cât de simplu pe atât de strașnic după părerea lui. Așteptă să vină ziua de târg în care Mitruț pleca cu căruța, își luă un tovarăș cu el și amândoi porniră spre cotul râului, acolo unde apele se întunecau și bolboroseau parcă descântece pe măsură ce se apropiau de Vadul Ielelor.
Neștiind ce îl așteaptă, Mitruț plecă liniștit de acasă. În drumul său luă câțiva oameni cu căruța, îi duse în târg, mai apoi își văzu și el de treburi. Vându ouăle, brânza și legumele, iar de cum se înseră, prinse drumul spre casă, moțăind pe capră ca omul care și-a încheiat socotelile cu ziua aceea. Nu trecu bine de podul peste râu când auzi, nu departe, un glas tânguitor cerând ajutor. Trezit brusc din toropeală, flăcăul ciuli urechile ca să se convingă că nu visase. De data aceasta auzi mai clar strigătul de ajutor și, fără să stea prea mult pe gânduri, o porni în grabă spre Vadul Ielelor. Ceața aluneca în fuioare groase pe deasupra apei care se prăbușea zgomotos peste pietroaiele mari și negre presărate de-a lungul malului. Pitiți între sălciile întunecate, Niculiță și tovarășul său însoțeau cu priviri lacome căruța ce se apropia de Vadului Ielelor.
- Putem pleca acum? Întrebă tovarășul lui Niculiță. Mă ia cu fiori pe spinare în locul acesta și vecinul tău e clar că va intra în Vadul Ielelor după bușteanul pe care l-ai împins în mijlocul apei.
- Seamănă cu o femeie, nu-i așa? Râse Niculiță privind umbra din mijlocul vadului.
- Nu știu cu ce ți-a greșit omul acesta, dar nu aș vrea să fiu în pielea lui!
Niculiță își schimbă încă odată vocea și strigă ascuțit după ajutor, după care, înfricoșat și el de clocotul aerului și al apei stârnit din senin în Vadul Ielelor, își urmă tovarășul, strecurându-se pe drumul spre casă.
Mitruț ajunse grabnic la vad, sări din căruță și căută cu privirea omul aflat în nevoie care strigase după ajutor. În mijlocul apelor i se păru că zărește năframa unei femei care pesemne că încercase să treacă prin vad și se înțepenise între pietre, chiar în mijlocul vârtejurilor care creșteau acoperind porțiunea îngustă de apă mică prin care s-ar fi putu trece de pe un mal pe altul.
- Ajung acum, mai rezistă puțin! Strigă cu putere către femeie luptându-se să țină piept curentului din ce în ce mai puternic
Pe lângă urechi începură deodată să îi șuiere pale ascuțite de vânt, îndemnându-l cu voce de om:
- Fuuuuugi! Fuuuuugi!
Mitruț nu luă în seamă șuieratul vântului, nici ploaia care începu să cadă cu bucăți de gheață cât bobul de porumb izbindu-l din față și nici cele șapte năluci albe care se întrupară una câte una și se prinseră într-o horă în jurul său. Înainta către femeia prinsă în vad, fără să scape din ochi năframa galbenă pe care aceasta o purta pe cap. Nu mică îi fu mirarea când, ajungând în dreptul ei, nu găsi nimic altceva decât un buștean înfipt între pietroaiele vadului și acoperit cu o bucată de material așa încât să pară de la depărtare o femeie. Nu se gândi Mitruț nici o clipă că ar fi putut cineva să urmărească să îl ademenească acolo.
- Prost mai sunt, râse el încetișor. Am auzit vântul și am văzut o cârpă prinsă-ntr-un buștean! Se întoarse cu gândul de a urca înapoi pe mal când dădu cu ochii de nălucile ce îl înconjuraseră. Seara bună domniilor voastre, salută cu inima strânsă în piept ca o boabă de strugure uitată iarna pe o viță.
Zâne, fete, năluci, ce-or fi fost, prinseră a râde toate odată, învârtindu-se și mai aprig pe lângă el. Mitruț își aduse aminte de poveștile bătrânilor, dar atunci, în acel moment, n-ar fi crezut că asemenea făpturi frumoase ar fi putut să facă rău cuiva, oricui. Părul lung până la călcâie le flutura în vânt înfășurându-le ca niște mantii, ochii le străluceau mai grozav decât străluceau stelele și pașii le erau atât de ușori deasupra apei că aceasta nici măcar nu se încrețea în acel loc.
- Mă primiți și pe mine în jocul vostru?
Una dintre iele îi întinse mâna și Mitruț o prinse hotărât, avântându-se alături de ele. Jucă Mitruț toată noaptea alături de năluci, fără să se plângă și fără să lase mâna celei care îl primise în horă, vrăjit de ochii ei mai verzi decât frunzele, de buzele ei mai roșii decât fragii și de părul ei mai moale și mai bălai decât mierea de acăț. Spre dimineață, când ceața prinse a se risipi de pe râu și sulițele soarelui străpungeau acoperișul de frunze al pădurii, nălucile se făcură nevăzute și Mitruț se întoarse acasă, obosit dar fericit cum nu mai fusese nicicând.
Cu gura căscată rămase Niculiță când își văzu mai târziu vecinul hrănindu-și animalele mai plin de voie bună ca niciodată. Dădu fuga la Vadul Ielelor și văzu în mijloc bușteanul pe care cu mâinile lui îl prăvălise între pietroaie. Năframa galbenă era încă legată de el făcându-l să pară o femeie prinsă între vârtejuri.
- Ajutor! Auzi deodată flăcăul și se repezi să-și facă cruce căci bușteanul nu avea cum să strige după ajutor ziua în amiaza mare. Ajutor! Se auzi încă odată glasul de femeie ajunsă la necaz.
Niculiță privi în jur și, nevăzând pe nimeni altcineva decât bușteanul din mijlocul vadului, își luă tălpășița cu părul ridicat pe ceafă de spaimă și fiori între umeri. Cu spaimă pentru el trecură și cele câteva zile până la ziua târgului, căci i se părea mereu că aude voci de unde nu s-ar fi așteptat și că vede umbre unde nu ar fi trebuit să vadă.
- Trebuie să îți înfrunți spaima, îi spuse tovarășul său când îi povesti prin ce trece, nu există năluci, iar poveștile bătrânilor nu sunt decât povești! Vadul Ielelor e un loc înspăimântător, dar numai din cauza pietroaielor uriașe din preajma lui și a negurii care se lasă acolo în fiecare noapte. De ce nu îl întrebi pe Mitruț? Nu l-am văzut speriat după acea noapte!
Niculiță ar fi făcut orice să nu stea de vorbă cu Mitruț, dar până la urmă își pierduse cu totul liniștea și trebuia să găsească o ieșire din acea stare. Hotărî deci să plece la târg cu vecinul său.
- Măi, Mitruțe, mă iei și pe mine la târg? Îl întrebă de îndată ce îl văzu cu căruța pe drum, gata să pornească.
- Da’ cum, vecine? Mai stau și eu de vorbă cu cineva până ajung!
Plin de veselie, Mitruț își îndemnă calul pe drum. Văzând cât de plină era căruța vecinului său cu lucrușoare de vânzare, Niculiță simți din nou cum îl sufocă ura față de acesta. Înghiți cu greu odată, de două ori, dar mai mult nu fu în stare să rabde și, apucând hățurile calului din mâinile lui Mitruț, mână animalul prin Vadul Ielelor, împingându-l pe vecinul său încremenit de uimire printre bolovanii colțuroși care ieșeau amenințători din apă. Auzi cum capul lui Mitruț se lovi de pietroaie așa cum se aud nucile când le sfarmi în pumni și apa se înroși sub copitele calului. Ca vântul, Niculiță scoase căruța din apă și se făcu nevăzut pe drumul spre târg.
Când se lăsă noaptea și ceața porni să se îngroașe, ielele ieșiră la horă în vad. Cea mai mică dintre ele, Măgura, fu prima care văzu trupul lui Mitruț plutind printre bolovani ca o cârpă netrebuincioasă.
- E flăcăul cel chipeș și blajin care a horit cu noi!
- E doar un muritor, șuieră cea mai mare dintre ele, Negura, toți sunt o apă și-un pământ!
- Nu îl putem lăsa în voia sorții!
- Știi care e datul nostru, Măguro! Ori îl lași în voia sorții, ori îl iei de bărbat! Numai așa ai dezlegare să-l ajuți!
Ielele se prinseră în horă, despletite, așa cum făceau în fiecare noapte, iar vântul se înteți în jurul lor purtând ploaia până în sat, unde, Niculiță tocmai își ascundea în lada de sub pat banii pe care îi luase vânzând în târg căruța lui Mitruț. Auzi animalele din curtea vecină lărmuind prin țarc și își zise că spre ziuă avea să le dea drumul sălbăticiunilor să se ducă unde or vedea cu ochii, iar restul le va lua să-i îmbogățească lui ograda. Acum, că scăpase de Mitruț, era liber să se bucure de viață fără urmă de supărare. Se întinse deci la odihnă fără grijă. Nu apucă să închidă bine ochii că auzi în dreptul ferestrei:
- Vecine, ce rău ți-am făcut eu?
Sări din pat ca ars și aruncă privirea afară. Ploaia bătea în fereastră cu furie și vântul scutura obloanele de lemn gata să le desfacă. Ce închipuire grozavă! Își trase o haină pe el și ieși să închidă obloanele. Vântul îl înșfăcă de cum trecu pragul și îl aruncă la pământ. Þărâna îi intră în ochi, în nas și în gură, vâscoasă și sângerie, gata să îl sufoce. Scuipă cu furie, încercând să găsească sprijin în peretele casei.
- Vecine, vecine, ce rău ți-am făcut eu ție? Auzi de data aceasta mai aproape și o umbră întunecată se apropie de el dinspre casa lui Mitruț.
Nu putea fi Mitruț! Îl văzuse cu ochii lui izbindu-se de pietre. Cu toate acestea, statura și felul în care se mișca umbra nu lăsa loc de îndoială. Mitruț avea să se răzbune! Niculiță o luă la fugă prin ploaie. Își dădu târziu seama că în loc să se apropie de casă se îndepărta de ea. Vântul îl împingea de la spate spre Vadul Ielelor și umbra îl urmărea pas cu pas.
- Ajutooor! Scânci Niculăiță, dar nu își auzi nici el singur vocea. Ajutooor! Își adună puterile să strige mai tare.
- Ajutoor! Îi răspunse bușteanul înțepenit chiar de mâinile lui între pietroaiele vadului și care începu să se miște vânturându-și crengile ca pe niște brațe descărnate, pornind amenințător spre el.
Niculiță aruncă o privire în spate, unde umbra lui Mitruț se apropia și, simțindu-se hăituit de aceasta, intră în Vadul Ielelor. Teama de buștean nu era așa de mare cum era cea de vecinul său, dar, pe măsură ce se apropia de ceea ce ar fi trebuit să fie doar o căzătură din pădure, își dădu seama că bușteanul era chiar o femeie bătrână cu o năframă galbenă. Baba îl apucă de umeri cu brațele și îi șuieră în ureche:
- Ajutoor!
Furtuna care lovise satul și împrejurimile lui în miez de noapte ținu până ce se lumină bine de ziuă. Abia când totul se liniști și sătenii fură siguri că nu îi mai păștea nici un pericol îndrăzniră să iasă unul câte unul să cântărească pagubele. Îl văzură pe Mitruț în gospodărie hrănindu-și animalele ca de obicei.
- Grea vreme! Îi strigă un sătean peste poartă.
Flăcăul ridică din umeri și își văzu mai departe de treburi. Pe drum apăru deodată o mogâldeață împleticindu-se.
- E Niculiță! Zise unul dintre săteni.
- Ce a pățit?
- Ajutooor! Þipă mogâldeața și porni să alerge ca un animal, în patru labe, râzând nebunește.
- Vine dinspre Vadul Ielelor! Acolo l-o fi prins furtuna?
- Mai degrabă acolo l-au prins ielele și i-au luat mințile!
Înfricoșați, oamenii se risipiră pe la casele lor. Mitruț privi și el în lungul drumului după vecinul său, apoi se întoarse și intră în casă liniștit. El unul nu mai avea de ce să se teamă!