"Nu periferiile orașului amenință atît de mult, cît mahalalele lăuntrice ale ființei umane, cele urbane constituind doar reprezentarea lor materială."
- Saul BELLOW

Rumeg litere între a fi și a nu fi. Cicatricea proaspătă arde, cealaltă pare a fi cuminte.Ascultă coloana vertebrală și o înțeapă din când în când, în glumă. Totul devine arma albă a secundei în care mă pornesc iar și iar a mă urî, pentru că trăiesc după ce ei au plecat veșniciei, dar privesc o secundă în care primesc de la viață în plină figură o palmă - fragment de metaforă, bineînțeles - privesc o altă secundă în care, pentru ridicarea de la pământ, împlinesc totul ca un robot pe care nimeni nu-l poate salva de sine însuși. Picătura de fluid ruginește fiecare vis în parte cu migală apoi, cleștele fricilor mă înșfacă de ceafă și mă poartă printre amintiri. Umplu totul cu iluzii și mă declar salvată.
Norocul meu este noaptea în care, după ce am aruncat o pastilă păcălitoare în fundul gândului, adorm.
Mâine e o altă zi, vine altă seară și iar adorm într-un cot, visând cine știe ce cai verzi pe pereți, după ce privesc totul din colivia în care am ajuns acum.

*
- Mă întreb uneori, Victore, până unde pot ajunge brațele crucii pe care sigur o port în spinare și în inimă demult. Verticala ei se întinde până la tălpile care-mi ard continuu, după o porție strașnică de "fugă de la locul faptei", o eliberare măcar de o mie de ani, pentru a-mi odihni trupul, și sufletul și poate chiar și tu să-ți regăsești bucuria jocului.
Știu că vrei să ne jucăm, și mai știu că mă simți acum atât de abătută încât, coiful tău înțeapă pământul, și zău că mă voi prăbuși odată cu el dacă insiști prea mult. Sunt cuprinsă acum de frici și nu știu dacă voi reuși să mă redresez. Le simt cum atacă, caut în jurul meu, cu putere, izvoarele vechi, dar atât de pline de esențe ale reechilibrării, așa cum făceam mai mereu când picam în plasa lor. Tot mai greu îmi este să ies din melanjul ăsta de durere cu voința de a mă ridica. Parcă m-aș lăsa întinsă pe un pat de cuvinte și acolo să dorm somnul literelor, să le simt vibrațiile reale, nu numai spoiala care ajunge în file, la fel ca lumina astrelor, la mâna a doua, ca umbre ale unor fericiri promise și amânate oamenilor, pe Pământ.

Ce mai e și starea asta a mea, Victore?
Trăiesc depresia altcuiva, sau este depresia mea descătușată de plecarea acelei ființe dragi?

Victor se oprește din a înțepa pământul de sub tălpile mele și mă privește lung. Nu știu dacă sunetul scos de el este oftat, sau numai un mârâit blând, oricum se hotărăște după multă vreme să-mi vorbească:

- Anna, este depresia ta, nu a altcuiva. Ai reaccesat-o vorbind poate, mai mult, despre băieți, în perioada asta încărcată de... plecări la cele veșnice. Și mai este compasiunea trăită foarte adânc, poate exagerat, de tine. Hai să încercăm să reconstruim, sau să construim un univers interior nou pe vechile schele ale emoțiilor de al căror cod nu scapi oricum, dar le poți umple miezul mereu cu altceva. Încercările vin opicum așa cum au fost plănuite, chiar proiectate demult de existență, dar ai vreme de un strănut să te hotărăști ce și cum schimbăm.
Acum mergi, înghite pastila de gânduri și uite un trandafir alb pentru o noapte mai blândă.
Îl aud spunând anume ca să mă facă să râd: Hocus Pocus... și apoi, îndoaie un genunchi în aer și-mi întinde bobocul de trandafir.
- Să-l păzești, Anna, până se deschide. Când se va deschide, vei cunoaște iar calea de ieșire din grotă.

**
Nu e greu să păzești un trandafir alb. De fapt păzești curgerea firească a deschiderii geometriilor petalelor lui în care oricând, dacă vrei, te poți regăsi. Nu-i așa, Victore?
Uite că te-am ascultat și dimineață am înțeles în parte, ce anume se întâmplă cu mine.
- Aruncă fricile departe de tine și mai privește cu atenție geometriile petalelor trandafirului alb. Vei vedea și în nervurile frunzelor lui cum poți regăsi cu migală toate gândurile care te pot umple de bucurie, lăsând deoparte răutatea oamenilor care uită că toate prostiile, toate gesturile lor toxice manifestate, se întorc ca un bumerang mai puternic de infinite ori decât energiile generate de ei prin acele acțiuni statice, sau mobile.
- Uneori am impresia că văd delfini conturându-se în textura petalelor și caut printre rândurile așternute de alți oameni sensuri noi, sau, pur și simplu, un sens concentrat al acestor ființe de lumină aparent fragile, dar atât de puternice prin inteligența lor și mă regăsesc iar și iar pe linia de plutire, pe linia echilibrului uneori atât de fragil încât, mă sperii singură de necunoscutele existente în sinele meu. Este ca un labirint pe care-l iau de infinite ori sub pașii minții sau, pur și simplu, sub pașii creierului din inimă, pentru a mai fura o fărâmă de autocunoaștere.
Aștept cu nerăbdare seara, să văd dacă am avut dreptate în dezlegarea tainei stării mele imposibile.
- Stai liniștită, fă-ți toate cele necesare cotidianului și înclină fruntea să depun în centrul ei sărutul de lumină de care ai atâta nevoie, Anna.
Înclin capul către el și mă sărută abia simțit pe fruntea încruntată. Simt pentru o clipă cum toate furtunile își strâng genunchii la piept și se aștern cuminți pe covorul voinței. Pentru o frântură de timp le înving, le domesticesc, dar cine știe când se vor ridica din starea de făt și mă vor umple iar și iar de frici.


Anne Marie Bejliu, 10 iunie 2018