agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1445 .



Blestemul
proză [ ]
fragment din Frăția Grădinii, vol 3

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2018-06-29  |     | 



Mulți se întreabă ce s-o fi ales de cainii Londrei. Nu, nu câinii, ci cainii! Descendenții acelei făpturi biblice, rod al împerecherii adulterine dintre prima femeie și o reptilă. Suntem tentați să credem că zămislirea o înnobilase cu chip de om, dar uităm că după tată era șarpe. Să mă pici cu ceară, însă tot nu aș putea explica cum s-a ajuns de la Cain la câini. Așa să fi arătat urmașii ucigașului lui Abel, chip de om și suflet de fiară? Probabil, da. Ați privit, totuși, vreodată în ochii unui câine? Imposibil să nu fi văzut căldura, devotamentul și iubirea ce le emană pentru stăpânul său. Cine poate uita de câinele soldatului! Însă, câinii aceia fioroși, folosiți pentru lupte, rămân, prin ferocitatea lor, niște fiare. Sub înfățișarea lor trebuie să se ascundă sufletul cainilor! Dar, mai știi, poate că povestea cu ispitirea, chiar și prin intermediul fructului oprit, ne atenționează că aceste suflete sunt în stare, spre ademenire, să ia uneori chipuri angelice.
Deci, nu doar semantica apropiată a numelui mă determină să fac această legătură între caini și câini. Cândva, se pare că, scăpați de la o vânătoare locală de vulpi exotice, celebrii câini umani s-au împrăștiat pe mapamond. Prin ferocitatea lor au uimit până și istoria. Hăituindu-și vânatul au ajuns hăt departe, dincolo de mări și oceane, întemeind cel mai mare imperiu cunoscut vreodată. În mod suspect, însă, de ceva vreme cainii londonezi au cam dispărut de pe străzi. Uneori, abia de îi mai vezi hoinărind răzleți pe la marginea metropolei ori prin locuri izolate ale mapamondului. E ciudat, că nu mai mârâie la trecători, nu se mai împerechează în văzul public, nu mai latră la lună și nici nu mai iau în stăpânire aleile parcurilor prin pestilențialele lor dejecții. Nu mai urinează pe flori, pe pomi… Zic unii că s-ar fi adunat într-o singură haită și s-ar fi retras de ochii lumii în catacombe. După ce, cu infinită lăcomie, au îngurgitat trufandalele planetei, acum s-ar afla într-o prelungită siestă. De aia ar fi apărut și problema asta cu poluarea planetară. Resturile de la ospățurile lor de odinioară, persistând sub formă de gunoaie ale mondenității, sufocă întregi cartiere, ba chiar și mentalul public. Degeaba s-au înmulțit haitele de hiene și șacali, acești „sanitari” cotidieni ai intimității noastre, mirosul de hoit amenință planeta.
Dar, să revenim la caini ori câinii despre care vorbeam… Căzuți într-o aparentă letargie se hrănesc cu vise. Nu mai mârâie, nu mai latră și își țin, cu mare grijă, ascunși colții. De acolo, însă, din beznă, poate travestiți sau cu înfățișare paternă de reptilă, așa pe mutește, continuă să sfâșie și să ucidă. Au evoluat, însă, în ferocitate, gustul sângelui nu îi mai satisface; de astă dată, veritabili vampiri, se dedulcesc la speranțele omenirii. Li se pare un concept anost, ce trebuie urgent revizuit, însăși speranța de viață. Noi, prostimea, începem să trăim prea mult. Ori prea le copiem modul de viață, atentând la unicitatea lor! Se cred o asemenea elită că, în importanța lor, își mănâncă până și rahații. Îi cred mult prea prețioși spre a fi lăsați altora. Numai mirosul fetid de menstruație, spermă și urină, la vremea împerecherii, mai semnalizează dezagreabila lor prezență.
O somnolență apăsătoare, nefirească, s-a așternut peste strălucitoarea capitală ce, în nemăsuratu-i orgoliu, se încăpățânează să mai amintească despre măreția bătrânului imperiu britanic. Strălucirea ei e, însă, una falsă, forțată, artificială pentru că, aproape nici nu se mai știe de când, nici o rază de soare nu se încumetă să străbată prin stratul de nori, de o grosime și densitate nemaiîntâlnite, ce prevestește, parcă, vremuri cumplite. Poate și pentru că în subsolurile secrete ale unei foste catedrale aflate în ruină, unde se apropie de încheiere marele conciliu al „Frăției șarpelui”, s-au pus la cale noi planuri pentru preluarea sub control total a omenirii. Cele vechi, de mai multe secole, le-au fost desconspirate. De undeva, niște lupi albi le-au stricat Agenda. Într-o formă „mai apetisantă, mai inocentă”, proiectul eșuat al trâmbițatei ordini mondiale este ocultat în cadrul unor alte protocoale ce depășesc, prin monstruozitate și viclenia urzelilor, cele mai înspăimântătoare închipuiri ale minții. La umbra perfidului Albion se actualizează, pune la cale o nouă „Biblie”, poate un Al treilea Testament. Semn că năravurile rele sunt atât de adânc încastrate în albul rocii, de unde își trage renumele, că nici apele Atlanticului nu reușește să le spele .
Rătăcită prin ceața existenței cotidiene gloata nu știe, însă, ce i se pregătește. Ea are un singur dumnezeu – Banul! Muncește în neștire, fură, ucide, înșeală, se prostituiază să-l agonisească; adio celor zece porunci, apoi se destrăbălează cheltuindu-l pe orice. Această nesfârșită benchetuială îi face pe cei mai mulți să trăiască într-o continuă stare de mahmureală psihică, fără a mai putea deosebi întunericul de lumină, noaptea de zi. Peste tot, parcă, s-a așternut un fel de noapte a minții, prin care se confundă iadul cu raiul. Și în această pâclă existențială, nefericirea cotidiană a vieții e trăită ca o sărbătoare a morții.
Cam la fel se petrec zilele-nopți și în celebrul han, cu specific românesc, al lui Titi Barosanu, aflat undeva la periferia metropolei, chiar la intrarea în păduricea de lângă sătucul Corona. Aici vin să-și înece în vin autohton dorul de „acasă” fiii înstrăinați ai plaiurilor mioritice. Veselia și glasul zglobiu al scripcarului: „Foaie verde foi de nuc/ Vin leliță să te țuc” răzbat până departe. Intrarea în local este străjuită de o uriașă ușă din stejar, sculptată în motive carpatine ce proiectează în relief imaginea fantastică a dragonului cu cap de lup. Deodată, parcă, izbită de furtuna ce amenință să spele de păcate, cu un nou potop, întreaga Insulă, aceasta se deschide violent. În cadrul ei își face apariția o siluetă zveltă, dar impunătoare, înfășurată într-o pelerină neagră. Albastrul privirii, ca cerul senin, mătură întreaga încăpere și cu mers elastic, de felină ce-și urmărește prada, se îndreaptă, sigur pe sine, către separeul de lângă fereastra din partea opusă. Acolo îl așteaptă un tânăr la fel de nerăbdător, de impozant și de blond. Nou venitul își aruncă grăbit pelerina pe un scaun și se îmbrățișază călduros, bătându-se reciproc, bărbătește, cu palma pe spinare. Sunt atât de asemănători încât fiecare pare reîncarnarea celuilalt. Cei de față nu știu că bătaia lor apăsată într-un anume fel pe spate e, în fapt, și un cod de recunoaștere și avertizare.
- Hai măi, omule, mă! Ești transpirat tot, uite, ia și te răcorește! Aproape am gătat a doua bardacă de când te aștept. Începusem să cred că o să ratezi minunea asta de cotnar, îmbuteliat direct de la izvoare.
- Mi-era imposibil să nu vin… Să sorbim împreună din clondir sau plosca asta cu vin… Ești atât de rar că nu scăpam, eu prilejul să te reîntâlnesc.
- Sincer, și mie începuse să mi se facă tare dor de tine!
- Alex, Alex… Te văd proaspăt. Nu ai obosit de atâta alergătură?
- Offf… Parcă mai am timp! Ãsta mi-e destinul. Umblu și eu pe urmele lui tata. „Grădina” trebuie desțelenită, păzită… Iar geopolitica readusă în matca ei naturală. De acolo de sus ne bântuie, nu-mi dau pace strămoșii. Te poți pune cu Sfântul Sava Gotul… Probabil am fost menit să mă înham eu la povara lui, să-i duc mai departe strădania.
- Hmm, interesante vremuri trăim. Lupul Alb contra Șarpelui! Grea misie… Na, că am și uitat. Mult noroc! Și îmbrățișări ție, lui unchiu și celorlalți de la mama.
- Ahaa, ha… Știi povestea! Ãștia or să rămână veșnic îndrăgostiți unul de celălalt.
- Mie-mi spui? Mama… Barbara și el „Barbarul de la Răsărit”! Și acum mai pot să recit, pe de rost, aproape întregul volum de versuri. Fericită că îi fusese dedicat, în timp ce mă alăpta, mi-l declama ca cea mai desăvârșită actriță.
- Te văd în mare formă… După ce ne-am întâlnit la Berlin nu prea mai știam pe unde navighezi.
- Stai liniștit! Ca de obicei în ape tulburi, uneori chiar mâloase. Nu acolo pândesc reptilele alea scârboase? Le urmărim fiecare mișcare… Când pleci, treci pe la „bârlog”! Ți-am lăsat acolo, drept cadou, cea mai nouă mostră din mizeria pe care o pun la cale. Marfă a-întâia! Sunt sigur că o să-i facă fericiți pe ai noștri.
- Prin mine, „Grădina” déjà îți mulțumește! Da’, ia spune, avertismentul meu telepatic l-ai primit?
- Tu ai fost… Mulțam! Era gata, gata să mă înec în rahatul lor. E minunat că funcționează. Deci, pot și eu!
- Atunci a fost ceva în afara codului. Un fel de rezonare accidentală. Ai avut mare noroc că a mers! Dar… dragă Carl, scumpul meu verișor, nu vreau să te pierd. Știu că ești băiat descurcăreț, însă nu te lăsa ispitit prea tare, rămâi prudent! Încearcă să respecți cât mai riguros crochiul comunicărilor noastre pentru a putea fi interceptat în caz de necesitate.
- Am luat aminte! Merit ciufuleala! Dar stai liniștit, nu-i las eu pe urâții ăștia să-mi mănânce coliva. Apropos, află că acum am devenit sir… După neamul iubitei mele consoarte. Ea e cel mai bun om al meu!
- Gata, ai evadat din clubul burlacilor? Felicitări, abia aștept să o cunosc și să o compătimesc, biata de ea. În sfârșit, tușa a scăpat de grija ta! Cred că a rămas, însă, aceeași leoaică când e vorba de puiul ei. Sigur zâmbește, cum o știu eu ștrengărește tot timpul, dar e stânjenită, înghite cam cu noduri lângă o noră de viță nobilă. Se teme să nu te fi luat valul… Ai grijă, viața asta de aristocrat să nu te moleșască, înstrăineze… E o apă amăgitoare!
- Ce faci, adaugi propriile temeri? Probabil că mama își dorea o nemțoaică sau vreo nepoată de-a lui Vlad Țepeș, eroul ei favorit. A îmbrățișat-o ca o soacră. La cât de năzuroasă e… Pulsează, totuși, în ea și sânge de româncuță! Ne-a spus povestea aia a voastră cu soacra cu trei nurori. Apoi, să fi văzut-o cum încerca să se autoconsoleze. Îi explica lui tata că nora ei, fiind una singură, nu se știe dacă e cea mare ori cea mică.
- Ha, ha, ha… Tare îi mai place să se laude cu originile și sângele ei geto-dac!
- Așa e. Mai ales după ce i-ai dăruit și lucrarea aia a lui Carlo Troya despre geți și goți… Da’, uite cum stă treaba! Știu că sunt un tip formidabil, că fac o treabă extraordinară. Că pun și eu, un pic, umărul ăsta slab… Însă nu știu de ce mă simt, cumva, parcă pe afară. Totuși am senzația, uneori, că rămân prea minuscul, neînsemnat în războiul acesta așa de mare. Că nu-i înțeleg mult prea multe dintre subtilități. Să ne lămurim, îmi cunosc creanga! Nu e vorba de un pion care vrea să fie rege…
- Hai las-o! Tu, pion… În bătălia aceasta toți suntem niște minusculi, fiecare mai anonim ca celălalt. Dar împreună formăm un himalaia în calea lor! Și cum tu ești, poate, primul care le află mișcările…
- Mă simt ciudat… E aiurea să nu ai viziunea totului. Am citit eu mult din câte se scrie. Precum vezi, am pătruns chiar până în preajma lor. Mi-am împuiat capul cu denumirile alea ciudate. Allgruulk, kiily tokurt, mazarek, maitre annunaki ramay, ainama, indugutk… Și câți alții or mai fi. Înțeleg că „Consiliul celor cinci”, probabil din ordin intergalactic, încurajează, indirect, eforturile noastre. Dar îmi scapă esența. Nu le pricep scopul… În fond de ce se bat ăștia de mii de ani pentru planeta noastră? Tot auzim de războiul din cer… Dar care produce atâtea dezastre pe pământ. Vor s-o colonizeze… o vor fără noi, oamenii? Dar la ce bun? Pentru ce e așa de importantă pentru ei? Nu au atâtea alte miliarde și miliarde de constelații unde să se ducă? Tu, care poți trece și „dincolo”, mai luminează-mă!
- Ai dreptate! Niciodată nu știm destul despre ei… Cât despre „dincolo”… Acolo e misterul. Dar, uite, să pornim de la ceva simplu. Încearcă să vizualizezi Tabelul periodic al elementelor. Acolo există un număr de elemente cunoscute, aflate în stare naturală ori sintetizate în laborator. Mai rămân, însă, destule goluri unde urmează să fie înscris numele celor nou descoperite.
- Nu înțeleg. Și ce-i cu asta?
- Forțând un pic nota, se poate spune că nivelul actual de evoluție al umanității poate fi apreciat și prin raportare la stadiul cunoașterii elementelor. Civilizații avansate au ajuns să le cunoască pe toate și le exploatează de milioane de ani.
- Mă rog… Pe baza lor și-au construit nave…
- Nu prelucrarea în scop tehnologic este cea mai importantă, ci asimilarea acestor elemente în organicitatea specifică a fiecărei rase. Cei veniți din „afară” le încorporează în devenirea către desăvârșirea ființei lor. Uimitoare vestigii, care le atestă prezența multimilenară pe Terra, sunt descoperite aproape în fiecare zi în straturile arheologice.
- Mda… Cunosc destule despre asta…
- Să privim în trecut! Și să luăm o civilizație… Ajunsă la stadiul în care membri săi își desăvârșeau ființa pământeană, ea se desprindea de Terra și se afilia la un alt corp galactic. Adică, roia către altundeva… Însă, lăsa aici un strat al existenței sale care, practic, se adăuga scoarței pământene. Se poate spune că misiunea tuturor civilizațiilor perindate pe aici a fost nu numai de a se forma pe sine, dar și de a „construi” pământul. Legea aia cu „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă” este depășită. Dogma era valabilă pentru Philon din Alexandria, ca aparținător al acelui „ceva” din care putea lua fără a se împuțina. Aici e vorba de „ceva” care aduce din afara noastră. Construindu-se ca civilizație pământeană, fiecare rasă adăuga stratului, sub formă materială, propria zestrea spirituală cu care venea din galaxia anterioară.
- Fizic exprimat, din nonexist apare aici un exist. Participă la construirea Pământului? Așa… Și?
- Poate părea paradoxal, dar și noi oamenii suntem niște extratereștri. Numai că suntem o rasă relativ tânără pe calea autodesăvârșirii pământene. Avem vârsta ultimului element periodic descoperit. Citind Tabelul ne dăm seama cât de lung ne mai e drumul evoluției până vom atinge perfecțiunea terrană. Atunci, prin sintetizarea ultimului element, se va produce un cataclism care ne va expulza din starea de însuflețire (trăire) „dincolo”, în starea de ființare. Se va putea spune că ne-am spiritualizat ca rasă și ne putem afilia la un alt corp ceresc. Acolo, potrivit modelului terran ori altcumva, vom afla atunci, ne vom continua devenirea întru desăvârșire. La plecare, urma noastră pământeană se va stratifica peste cele ale celorlalte civilizații trecute pe aici în devenirea lor. Ne-o vom încrusta, deci, în scoarța terestră.
- Evident… Pot să fiu de acord. Și fiecare civilizație are orgoliul de a „construi” Pământul cât mai aproape de chipul său. De aici…
- Mecanismul prin care evoluăm noi astăzi este următorul. Am venit aici, aducând „zestrea”, convertită spiritual, a celorlalte planete pe care am trăit anterior. Aveam înfățișarea acumulărilor de pe ultimul corp ceresc de pe care am evadat, roit. Adică, aceea de lup alb.
- Mă uimești… Am venit aici ca lupi? Fii mai explicit!
- Nu chiar. Cum să-ți spun… Existența noastră, individuală și ca rasă, e simultană „aici” și „dincolo” sub două stări: cea de însuflețire (trăire) - persoană și cea de ființare – eonică (spirit).
- Adică…Trăim simultan în două dimensiuni?
- Exact! Două aspecte a ceea ce numim viață. Numai că trăim în trei dimensiuni – trecut, prezent și viitor. Ca locuitori pământeni, suntem corporalitate ce cuprinde în ea ființa. Ființa individuală e o matrice personală pe care trebuie să o umplem cu înțelepciunea acumulată aici. Când ființa sau eul pământean a ajuns la saturație „murim”.
- De ce în ghilimele?
- Pentru că nu murim în înțelesul comun al cuvântului. Facem saltul, trecerea din starea de însuflețire în cea de ființare. Trupul îmbogățește pământul (lutul), iar ființa, spiritul găzduit de corp, trecând dincolo, ființează ființa eonică individuală, componentă a celei a rasei.
- Ființa eonică…
- Ea e configurată potrivit experienței tuturor trăirilor pe corpurile cerești prin care am trecut. Experiența personală a trăirii pământene, în forma sa spirituală se adaugă, ca o cărămidă, la construirea propriei ființe eonice pe calea ei întru desăvârșire.
- Doamne… Ființă personală… ființă eonică…
- De fapt aceeași ființă. Cât trăim avem existență simultană, ca persoană pământeană și ca ființă eonică la care suntem racordați. Când „murim” continuăm să existăm numai ca ființă eonică. În această stare ne încărcăm cu propria imagine spirituală. Adică ne configurăm viitoarea înfățișare pământeană – persoană, în cadrul căreia coexistă corporalitatea și amintirea ființei. După ce experiența însuflețirii a fost asimilată, depozitată, adăugată ființei eonice revenim pe Terra.
- Un fel de descărcare a ființei personale în ființa eonică? Și apoi renaștem…
- Întocmai! Aici, prin procesul genetic, ne formăm ca fetus în conformitate cu memoria eonică. Apoi ne dezvoltăm, umplem tiparul eonic, eul cu o nouă experiență a trăirii. Și în continuare devenirea se repetă. Specificul rasei noastre, expresie a stadiului de evoluție, este acela că trecerea dintr-o stare în alta se face genetic, prin naștere și prin spiritualizare - murire.
- Foarte interesant ce spui! Suntem un fel de cărăuși…
- Concluzionând, murirea se produce atunci când eul - ființa persoanei se saturează cu experiență pământeană. Nașterea persoanei are loc atunci când experiența spirituală a trăirii a fost deșertată, adăugată ființei eonice, iar eul – ultima imagine a ei memorată (memoria eonică) revine pe pământ.
- Suntem un fel de tipar când venim aici…
- Cam așa. O amprentă energo-informațională.
- Și… Persoana e „salahorul” care, prin pământenire, încarcă eul la capacitatea sa cu descoperiile și învățămintele de aici.
- Ești bun! Ai priceput din prima. Eul este „vehicolul” care, în formă spiritualizată, transportă zestrea pământeană „dincolo”, unde o încastrează ființei eonice. Trăirea se prelungește în timp pe măsura creșterii capacității de acumulare a eului. De aceea, în stadiile superevoluate eul, în starea de însuflețire, tinde către nemurire. Adică, prin spiritualizare se va ajunge la identificarea celor două stări.
- Ahaa…
- Ființa eonică, însă, poate trece și direct în starea de persoană, luând înfățișarea tuturor stadiilor pe care le-a parcurs rasa respectivă. Spre exemplu, pentru oricare reprezentat al unei supercivilizații trecute și pe aici e facil să „îmbrace” haina umană.
- Cazul reptilienilor… După ce i-au eliminat pe annunaki le-au preluat înfățișarea, iar acum pe a oamenilor.
- Această succesiune de treceri, potrivit mecanismului prezentat, se repetă până când întreaga experiență pământeană e transferată ființei eonice. Când, precum un vampir, rasa respectivă a supt tot ce se găsea în Terra, după ce printr-un cataclism și-a îngropat urma în scoarța terestră, ființa eonică se orientează către un alt corp ceresc, la care se afiliază. Și procesul autodesăvârșirii sale se repetă în altă formă. Odată plecați, însă, din varii motive ei pot reveni în vizită.
- În sfârșit, aproape că încep să pricep. Modelul tău explicativ mi se pare formidabil prin simplitate și coerență.
- Nu e al meu. E o ciosvârtă din „antropoteismul” bunicului. Civilizația care, în proporție covârșitoare, a atins perfecțiunea pământeană pleacă, roiește spre alte zări ontice. Rămâne, însă, aici o parte minoritară aflată numai în starea de persoană pentru că ființa eonică le-a plecat odată cu rasa. Pentru a supraviețui au nevoie de o altă gazdă eonică.
- Stai așa că mă înnebunești! Adică rasa pleacă, sub forma eonică, spre alte zări. Și supraviețuitorii pământeni ai cataclismului rămân fără suportul de „dincolo”. E abandonată aici doar persoana, iar ființa individuală, încorporată în cea a rasei se duce odată cu aceasta.
- Da! Ca persoană, rămân „orfani de ființă” aici pe Terra. Astfel devine posibil ca, prin intermediul lor, să se afilieze pământean membri unei alte rase ce a atins perfecțiunea pe planeta mamă. Altfel spus, ei nasc pământean persoanele rasei nou venite.
- Foarte, foarte interesant…
- În acest mod se interconectează și ei la ființa eonică a acestora, putând supraviețui. Este și cazul rasei umane venite să pământenească. Afilierea și sedentarizarea ei temporală aici s-a făcut prin intermediul Marilor Heraclizi.
- De ăștia parcă am mai auzit câte ceva… Ia să vedem!
- Imediat… Și noi, oamenii, suntem niște invadatori. Venim de undeva, de pe planeta Haum și de aceea ne spunem haumanoizi – humanoizi - oameni. La sosire, afilierea pământeană ne-am făcut-o pe cale genetică, având drept gazde-părinți persoane ce aparțineau civilizației pleiadiene.
- Dar cum a fost posibilă conexiunea, simbioza între lupi și heraclizi?
- Bună întrebare… Cred, însă, că poți intui răspunsul. La plecarea de pe planeta de origine, ființa eonică a rasei haumanoide conține și ființele eonice nefinalizate evolutiv. Cele ale indivizilor rămași acolo în starea de însuflețire. Aceste ființe eonice, care însă nu mai au persoană, tind să își regăsească starea de însuflețire. Și atunci ele se afiliază la persoana heraclitică.
- Deci, ființa eonică individuală haumanoidă, liberă în cadrul celei a rasei sale, simbiozează, se contopește cu persoana heraclitică pământeană.
- Născuți din pleiadieni, ne situam totuși pe un nivel de evoluție net inferior acestora. Eram un produs simbiotic, copii ai lor, dar aparținând unei alte rase. Atât de primitivi încât pleiadienii păreau pentru noi zei! Conviețuirea cu ei este cel mai bine exprimată în mitologia pământeană. O lungă perioadă am trăit împreună cu „zeii”, sub a căror îndrumare și protecție ne-am pus. Pentru că, în limba părinților, planeta purta numele de Geea am preluat și noi de la ei numele de geți – oameni ai pământului. Treptat, am început să absorbim de la pleiadieni învățătura pe care o puteam pricepe și pe baza acestei experiențe ne-am început evoluția eonică în calitate de terrani.
- Deci suntem haumeni, lupi care, prin naștere, am preluat înfățișarea pleiadienilor.
- Ei ne sunt „zeii”. Cum zice „Facerea”, după chipul și asemănarea lor! În momentul în care pleiadienii își încheiaseră ciclul solar de circa 26000 de mii de ani, rezultat al sintetizării și a ultimului element chimic, se produsese cataclismul. Poate sub forma potopului ori a unei glaciațiuni… Datorită dependenței lor, aproape totale, de condițiile de mediu create de ei, pleiadienii, în proporție covârșitoare, nu putuseră supraviețui terestru. Făcuseră saltul eonic către o altă galaxie ori dimensiune. Cei care nu își încheiaseră ciclul evolutiv au supraviețuit subteran și subacvatic. Din aceste medii, unii au ieșit la suprafață și au trăit ca uriași printre oameni, chiar împerechindu-se, în timp, cu aceștia – copii ai lor. Alții ne-au supravegheat de la distanță ori au intrat în starea de letargie ca somati.
- Și ăștia rămași erau heraclizii?
- Heraclizii, ființe luminoase, erau dependenți de soare. În lipsa acestuia, în perioada postcatastrofică, se „hrăneau” cu lumina condensată a aurului. Cum acesta, ca și alte elemente indispensabile lor, se aflau în mare concentrație și puritate în actualul spațiu românesc, s-au grupat, majoritar, în această regiune care, împreună cu spațiul adiacent, de la Geea se numea Geția. Cei care, însă, trăiau în afara ei o numeau, cu un soi de evlavie temătoare, Hiperboreea. Un ținut misterios, ascuns și greu accesibil, în care s-a dezvoltat o populație preistorică – simbioză haumano-heraclitiană – patria geților. Modul lor de viață era eminamente spiritual, cam la fel cum trăiau Adam și Eva în rai. Focul sacru al sanctuarelor le asigura toate necesitățile existențiale. Heraclizii formau cele patru caste preoțești, avându-l drept Mare Heraclit pe Zalmoxe.
- Uite că am ajuns și la atât de misterioul Zamolxis. Deci, era pleiadian… Păi… și Dumnezeul actual?
- Zalmoxe, se poate spune, era pentru haumanoizi un profet al Lui. Dar să continuam! Cum heraclitienii erau cei mai evoluați locuitori ai planetei, Sarmisegetuza devenise centrul spiritual al lumii. Restul populației hiperboreene îl formau haumanoizii. Datorită moștenirii genetico - spirituale pleiadiene, prin rostirea mantrei „Haum” – numele planetei natale, cei mari puri se puteau transforma în lupi albi. Haumanoizii erau, deci, lupi în devenire umană ca rezultat al pământenirii și metisajului cu pleiadienii. Zalmoxe era Marele Lup Alb – spiritul pământean suprem. Numai el stăpânea focul sacru.
- Și heraclizii, nu numai haumanii se puteau transforma în lupi albi?
- În primul rând heraclizii! Ei existau doar ca persoană, pentru că simbiotic trăiau pe ființa eonică haumanoidă.
- Buun! Și dincolo de Hiperboreea trăiau și alți haumanoizi?
- Bineînțeles! Numai că aceștia gravitau din punct de vedere spiritual, grație prezenței heraclizilor printre ei, în jurul lui Sarmis (Soarele lor), care era getul (pământeanul) za ce unea lanțul haumanoid.
- Suuper… Și acest Sarmis – getul za, era Zalmoxe. Și de aici Sarmisegetuza, Centrul Spiritual Unificator al Lumii mitice. Au urmat preistoria apoi istoria…
- Tot în acea vreme, pe Terra veneau expediții ale unei alte civilizații superioare, cam de nivelul pleiadienilor plecați, dar care nu se formase aici – reptilienii.
- „Prietenii” mei!
- Ei făceau experimente pentru a se acomoda și împământeni aici. Probabil ajunseseră nu ca rezultat al unei deveniri naturale, ci forțat. Fuseseră alungați de undeva și își căutau un exil mai pe pofta inimii lor. Dovada acestor încercări, speciile de reptile! Momentul culminant al acelei colonizări l-a reprezentat, probabil, epoca dinozaurilor.
- Ahaa… Dar urmăritorii lor i-au exterminat ori alungat și de aici.
- Foarte posibil! Poate fi o explicație a dispariției acestora. Însă, reptilienii căpătaseră o capacitate de adaptare formidabilă. Pentru a putea evolua, în continure în dimensiunea lor eonică, aveau nevoie de unele elemente ce se găseau doar în compoziția Pământului.
– Ahaa! Și spre a le exploata foloseau, drept sclavi, haumano-heraclizi - oameni primitivi a căror înfățișare o puteau întruchipa ca pe un costum astronautic.
- Nu te grăbi! Foloseau oameni primitivi, dar care doar semănau ca înfățișare cu haumano-heraclizii. Poate că trebuie să-i dăm și lui Darvin și evoluționismului un pic de dreptate. Annunaki, prin manipulare genetică, reușiseră, in vitro, să inoculeze în locul ovulului maimuței oul reptilian. Și creaseră o nouă specie de maimuțe cu înfățișare umană. Pentru că folosiseră pentru fecundarea lui spermatozoizi de la haumani. Aceștia nu formau o rasă pentru că nu aveau spirit. Chiar dacă arătau ca haumanii rămâneau niște maimuțe docile.
- Un pic, să văd dacă am înțeles bine… Se configurează, deja, niște tipuri de populație umană. Haumanoizii - lupii albi de pe planeta Haum, veniți pe Terra prin naștere din părinți heraclizi; pleiadieni, care aveau doar însuflețire (persoană) după ce ființa eonică le plecase de aici integrată în cea a rasei, ca urmare a finalizării evoluției pământene. Apoi haumano-heraclizii, cei născuți din împerecherea heraclizilor cu haumanii.
- Și la ei poți adăuga și acești humanoizi, oameni-maimuță creați prin inginerie genetică.
- Și ce-i deosebea atât de mult pe humanoizi de haumanoizi?
- Forțând un pic, se poate spune că primii erau artificiali, construiți, iar ceilalți erau naturali, autoconstruiți. Dar esența rămânea alta. Creierul haumanoid era frontalian, cerebral, orientat către conexiunea cu Totul. Dispunea de capacități pe care astăzi le numim extrasenzoriale, ce le permitea racordarea cu trecutul și viitorul. Creierul humanoid era preponderent reptilian, instinctual, orientat către sine și prezent spre a-și asigura supraviețuirea. „Lupii” erau predispuși le evoluție pe calea autodesăvârșirii în cadrul conexiunii cosmice, comunicând cu spiritual universal. Nu se temeau de moarte, de trecerea „dincolo”, chiar și-o așteptau ca pe o împlinire, intrare în comuniune a persoanei cu propria ființă eonică. Vezi cazul geto-dacilor, care plecau râzând la zeu! „Reptilienii” erau preocupați de salvarea persoanei nu-și configuraseră ființa eonică. Și de aici manifestările lor de egoism, orientarea spre violență, autoimpunere prin dominație, toate având ca suport teama de moarte.
- Primii erau cerebrali – meditativi visători, vizionari, cu simț profetic, orientați spre creativitate, spre trăire spirituală… Ceilalți instinctuali – pătimași, agresivi, dominați de creierul limbic, conservatori se temeau de schimbări, animați de spirit practic. În timp, s-au produs și împerecheri ale reptilienilor cu haumano-heracliții?
- Să facem diferența între familia restrânsă a reptilienilor și humanoizi. Foarte probabil. Pentru plăcerea sexului, dar în mod natural fecundarea haumano-reptiliană nu era posibilă. Haumanoizii rezultau prin naștere, reptilienii din ou prin eclozare. Dar, fiind superevoluați puteau lua și chip de om. Însă, dacă suntem tentați să-i dăm crezare lui David Ice, pentru a-și putea păstra înfățișarea umană trebuiau să se hrănească cu energie sexuală ori cu cea preluată din sângele uman. Cel mai energizant era sângele menstrual și cel din placentă, ceea ce îi determina la orgii sexuale cu pământence și pruncucidere.
- Și atunci humanoizii erau folosiți nu numai ca sclavi, ci și ca drog. Se poate vorbi de culturi, plantații de humanoizi…
- Exista, deci, incompatibilitate genetică între reptilieni, humanoizi și haumano-heraclitieni. Procreera prin împerecherea dintre cele două rase nu era posibilă. În schimb, împerecherea între hamanoizi și humanoizi, da! Cam aceștia ar fi oamenii…
- Înseamnă că nu se poate vorbi de haumano-reptilieni… Așa cum spuneai, decât de humanoizi realizați prin inginerie genetică. Și aceste maimuțe umane?
- Un hibrid, reptilieni cu înfățișare umană. Ori haumanoizi cu suflet de reptilă… O entitate în care coexistă haumanitatea cu animalitatea. Pentru că maimuța rămâne doar ancestrala mamă surogat. Cum spuneam, e o diferență ca de la cer la pământ între haumanoizi și humanoizi. Primii sunt o nouă rasă, iar ceilalți o specie evoluată de maimuțe. Au proliferat și astăzi formează miliardele planetei. Existența lor se reduce la muncă și distracție.
- Adică, sunt perfecți pentru ceea ce numim sclavia modernă! Ori, exprimat mai totalitar, omul nou al noii ordini mondiale…
- E o lungă discuție despre căderea omului. Aceasta trebuie înțeleasă, hai să-i spunem, doar sub aspectul emancipării genetice. Primii haumanoizi erau exponenții unei rase inferioare, din punct de vedere evolutiv, născuți de o rasă superioară – heraclitienii. Treptat, prin împerecherea între haumanoizi, se poate spune că se produce o degenerare genetică.
- Altfel zis, primii oameni erau născuți din „zei”, iar generațiile următoare erau născute din oameni.
- Se trece de la epoca „zeul naște oameni” la cea în care „omul naște oameni”. Se produce decăderea genetică de la haumanoido-heraclitian la haumanoid. Însă, din punctul de vedere al evoluției, ființa eonică haumanoidă e superioară celei haumanoido-heraclitiene. Haumanoido-heraclitianul e mai aproape de lup decât haumanoidul.
- Pleiadienii heracliți au născut haumanoizi, dar reptilienii nu pot să nască oameni. Cum rămâne cu mitul biblic, mă gândesc la povestea cu Șarpele și Eva.
- Descrie tocmai experimentul genetic al apariției omului maimuță – humanoidul! Vechiul Testament e o mare făcătură reptiliană. Printre multe altele, mitul Facerii sugerează că cel puțin o parte a omenirii – cainienii – are descendență reptiliană. Și că acea parte e superioară tuturor celorlalți oameni. Nu întâmplător Cain e cel care îl ucide pe Abel și nu invers! Printr-un fals vor să-și legitimeze rolul de părinți ai umanității și de aici un statut pământean privilegiat. Statut care le-ar permite să conducă lumea, aservind-o propriilor scopuri. Totodată, se dorește, în fața vulgului, să „încălzească” relația om – reptilă. Stăpânul să nu-i mai pară victimei atât de străin. Să întemeieze un soi de rudenie menită să mascheze, oarecum, starea de inferioritate a omului în raport cu rasa conducătoare. Prin sethieni se sugerează existența unei elite autohtone oculte cu origine mai de soi care, pentru loialitatea ei, se află în grațiile reptilienilor, fiindu-i permis accesul la gnoză. Populația este astfel împărțită în reptilienii conducători, sethienii prin care se face administrarea planetei și prostimea aflată în stare de sclavie.
- Vorbeai despre geții hiperboreeni…
- Datorită modului lor agresiv de manifestare, reptililienii intrau în conflict cu geții ale căror mijloace de ripostă erau nonviolente, exclusiv spirituale.
- Aha… Moștenire pleiadiană. La fel ca atlantizii, tot neam de pleiadieni.
- Legat de modul de contracarare a reptilienilor au apărut primele dispute, între heraclizi delimitându-se două tabere. Una, a celor „defensivi”, care propuneau să-i ignore și să conviețuiască pașnic pentru că oricum reptilienii, în ciuda posibilităților superioare, rămâneau o minoritate relativ constantă. Pe măsura evoluției și creșterii numerice a haumanoizilor rolul planetar al reptilienilor ar fi urmat să se restrângă și diminuieze. Cealaltă, a celor „ofensivi”, care propuneau împiedicarea, prin mijloace spirituale, a reptilienilor să mai exploateze persoane umane.
- Și s-a tranșat disputa în vreun fel? Pe ce variantă a mers omenirea?
- Profitând de una dintre plecările lui Zalmoxe pe la alte centre din afara Hiperboreei, unul dintre discipolii săi, probabil în scop de autoapărare, a încercat să invoce focul sacru. Neavând, însă, înțelepciunea și puritatea spirituală necesare, focul său, în loc să apere, hrănească și tămăduiască, ardea, pârjolea, nimicea. Mai întâi s-au înspăimântat de această întâmplare, dar după ce și-au revenit, seduși de această forță malefică a focului, o parte dintre adepți, uzurpându-l pe Zalmoxe, l-au proclamat pe împricinat primul dintre „zei” – Primo Theos. Acesta va intra în mitologie drept Prometheu. Se produce, astfel, o a doua sciziune în lumea haumano-heraclitiană între hiperboreenii zalmoxieni – geți, grupați în jurul sanctuarelor și hiperboreenii prometeeni, grupați în jurul vetrelor.
- Un alt moment esențial al decăderii omului. Unii vor continua să ducă, preponderent, o viață „zeiască” – spirituală, iar ceilalți vor apuca-o pe calea materialității.
- Geții, adepți, pe mai departe, ai lui Zalmoxe, defensivi și pașnici, vor duce o viață retrasă, eminamente spirituală, bazată pe accederea la înțelepciunea supremă prin contemplație și meditație. Vârfurile preoțești, în frunte cu Marele lor Heraclit, se vor retrage mai târziu dintre oameni și vor închide Muntele, de unde vor interacționa cu discipolii prin vârfurile Omul și cele ale piramidelor carpatine.
- Heraclitienii erau nemuritori?
- Atingeau vârsta de circa un mileniu. După care, prin murire, se atașau la ființa eonică haumanoidă, grăbindu-i, prin zestrea spirituală adusă, desăvârșirea. După ființare, ei revin pe pământ ca iluminați. Din rândul lor apar profeții de talia lui Mithra, Zarathustra, Moise, Iisus, Krișna, Mahomed. Heraclitienii retrași în munte pot intra în starea de somati – ființă pietrificată. Își păstrează puterile spirituale și se implică energo-informațional în evoluția lumii pământene. În anumite momente pot ieși din respectiva stare și redeveni persoane.
- Se poate spune că ei sunt pleiadienii rămași pe pământ, care se pot activa din când în când. Și că în starea de somati, raportat la vârsta omului, par nemuritori.
- Dacă dispariția Atlantidei s-a produs în urmă cu circa zece milenii, înseamnă că, printre noi, vechi heraclizi se află ca iluminați ori în stare de „hibernare”, ca somati.
- Probabil, retragerea în Munte a heraclizilor a fost determinată de gradul de decădere – îndepărtarea de spiritual. De la sanctuarul, unde se comunica direct cu zeul, la altar, unde i se aduc sacrificii pentru a obține iertare! De la libertatea spiritualității la sclavia materialității! De la puterea spirituală la tehnologie… De la trăire la logică. De la iubire la ură… Cam acesta a fost drumul în jos al omului pământean.
- De la pace la război… Sau decăderea lupului alb, de la starea de ființă fabuloasă, la cea caină. Omenirea a luat-o în picaj, însă i-a rămas pentru salvare proiectul heraclitian în forma simbolică a drapelului geto-dac.
- Mă pierzi…
- Păi, întoarce-te la semnificația șarpelui, dragonului cu cap de lup!
- Am mai avut, noi, discuția asta… Pe atunci când eram niște idealiști. Nu am uitat. Șarpele cu cap de lup simbolizează spermatozoidul, cel care condensează în el esența vieții. Iar crucea zalmoxiană, în fond o elice, forța interioară a vitalității, a devenirii. Kundalini în exprimare asiatică…
- Ce tineri mai eram… Seduși de falusianism, foloseam șarpele din pantaloni drept argument pentru împăciuitorismul nostru. Dădeam o interpretare exact pe dos șarpelui de pe brățările geto-dace și a celui de pe caducelul episcopal.
- Râzând, ne autoproclamam fii ai șarpelui…
- Dar ancestrala spaimă de balaur din mitologia populară, ca și figura războinică a Sfântului Gheorghe, țintind cu sulița capul reptilei, ne-a readus cu picioarele pe pământ.
- Îți amintești de vacanța aia inițiatică… Exact Gheorghe, fiul mamei Geea, nu altcineva! Revolta nu doar a pământeanului (getului), ci a pământului împotriva lor. Dar, ai dreptate… Spiritualismul nostru zalmoxian nu ne lasă să exterminăm reptila. Pentru că, probabil, fiecare o avem în noi. Trebuie doar să o îmblânzim, să-i punem botniță, să o controlăm, dominăm cu mintea. În fond drapelul e anterior celebrului îndemn: „Cunoaște-te pe tine însuți!” Prin autocunoaștere de sine, fiecare să ajungem să stăpânim fiara din noi.
- Aminteai de decăderea omului… Parcă suntem urmăriți de un blestem. Odată cu focul sacru ne-am pierdut edenul. Rasial, ne-am corcit în asemenea hal încât nu mai știm, nu mai putem să fim lupi albi. Am ajuns niște șacali, care ne devorăm între noi. „Homo homini lupus est!”. Asta ne spune drapelul geto-dac! Să ne reîntoarcem de la prometeism la zalmoxianism. Să schimbăm lumea asta a focului pârjolitor, a confruntării și războiului. Să o facem mai bună. Dar nu prin forța urii, a tehnologiei, ci prin producerea schimbării în interiorul fiecăruia! Patima să o stingem în focul sacru al iubirii. De aceea, noi nu îi vânăm pe reptilieni. Le recunoaștem dreptul la existență. Doar îi supraveghem spre a-i împiedica să mai facă rău.
- Fiara din fiecare dintre noi creierul reptilian, e aliatul lor. Ne-au dominat pentru că i-am lăsat să ne întărâte această fiară internă, care ne face sclavii propriilor porniri. Puterea, banii, desfrâul, spaima sunt drogurile cu care ne hrănesc, zi de zi, această fiară.
- Simbolic, drapelul e un îndemn la eliberarea de sine din ghearele fiarei… Un travaliu, poate, de dimensiuni apocaliptice. Evanghelistul Ioan tocmai la această fiară trebuie să se fi referit. Să nu mai lăsăm capul reptilei din noi să ne conducă. Pe acest cap îl zdrobea Sfântul Gheorghe! Noi, haumanii, să ne regăsim, să scoatem la suprafață puritatea lupului alb. Astfel ne vom recăpăta puterile magice. Drapelul geto-dac va triumfa pe întregul pământ când fiara, reptila din noi va fi dominată de capul lupului alb.
- Și uite cum visul nostru adolescentin ne-a devenit crez, călăuză și scop existențial. Ce facem cu humanoizii? Prin ei șarpele trăiește ca omida în măr…
- Haumanii, pe măsura eliberării de fiara din noi, ne vom lungi durata vieții pământene, ca persoană, atingând vârste heraclitiene. Humanoizii, sămânță de hauman, vor evolua și ei în același sens, dar mult mai lent. Urmând modelul haumanoid, moștenirea reptiliană se va estompa progresiv
- Până atunci reptilienii vor continua să stăpânească planeta prin ei.
- Să nu fim fataliști! Poate că a venit vremea să ne reamintim de Rahma Heraclitul…
- Zalmoxianul care, atunci către începuturi, a pornit acea expediție spre părțile asiatice de astăzi pentru salvarea spirituală a populației intrate sub stăpânirea reptilienilor. În India vor forma casta rahmanilor sau brahmanilor, care vor întemeia, în timp, cunoscutele școli spirituale de aici. Rahmaiana, Vedele, Mahabharata și Upanișadele sunt o istorie a sedentarizării lor în Marele Orient. O parte dintre rahmani vor reveni în Hiperboreea și se vor face cunoscuți, peste veacuri, drept ramani, armini, români.
- Dar, mai înaintea lui, folosind puterea malefică a focului, hiperbo-prometeenii ieșiseră din starea de autoizolare spirituală și migraseră în toate direcțiile, întemeind Marele Imperiu Pelasgic. Celebra civilizație minoică, ca și cea troiană sunt considerate azi „fosile” ale acestuia. Dacă Rahma încerca să regăsească drumul sfințeniei prin întoarcerea la zei, haumanitatea, alegând această cale, năștea celebrii eroi mitologici, în frunte cu Heracles – Hercule, dar și Tezeu, Hector, Achile etc. Habar nu avea, însă, că ea ducea către potop…
- Dacă e să ne luam după „Cartea lui Noe” și „Cartea lui Enoh”, prin nevasta lui Lameh, „Cei Sfinți” vor naște pe copilul cu chip îngeresc – piele albă, păr blond și ochi de strălucirea soarelui – care, prin Ham, Sem și Iafet, vor duce mai departe haumanitatea.
- Apoi, „poporul ales” al „Vechiului Testament” va lua cu japca „Țara Făgăduinței”…
- Și un copil identic cu Noe, numit însă Iisus, va retrezi haumanitatea printr-un „Nou Testament”.
- Cu aproximație, cum ar arăta astăzi dispunerea spațială a haumanoizilor?
- Greu de spus… Zalmoxienii au continuat să dăinuiască în pământurile cunoscute, mai târziu, ca aparținând arienilor. Epicentrul l-ar reprezenta teritoriile românilor, peste timp, un fel de cetate spirituală în jurul Sarmisegetuzei. Mai departe stăpânesc urmașii massageților și celelalte neamuri getice sau gotice. Prometeienii pelasgici, cum ai intuit, s-au scufundat tot mai mult în materialism, întemeind civilizația Orientului Mijlociu și Apropiat.
- Expresia ei cea mai elocventă ar reprezenta-o urma sumeriană și egipteană.
- Da…Ei se vor apropia de o convergență cu reptilienii Culmea acestei civilizații va fi atinsă sub dinastia Annunaki. Pe măsura îndepărtării de focul sacru își vor diminua posibilitățile de rezistență în fața reptilienilor și vor sfârși prin a ajunge sub dominația acestora.
Treptat, își vor pierde capacitatea de a se mai transforma în lupi albi.
- Spațiul rămas în stăpânirea hiperbo-zalmoxienilor – geților va fi numit de către aceștia Valahia sau Valhala, cum e pomenit în Biblie. Cu timpul, locuitorii Valahiei se vor face cunoscuți drept valahi ori geto-daci. Daci, de la Dakșa Heraclitul - conducătorul unuia dintre cele mai mari triburi. Reptilienii și cei aflați sub dominația lor îi vor numi, însă, atât pe haumano-zalmoxieni cât și pe haumano-prometeeni, traci. Cum spunea Herodot, ei reprezentau cel mai numeros neam după cel al inzilor.
- Eliade îi numește undeva marii anonimi ai istoriei…
Din senin, orchestra începu să cânte marșul de întâmpinare. Noii veniți, însă, poartă uniforme fioroase și arme gata de tragere.
- Le-a luat ceva timp să ne găsească… Păcat de discuția asta frumoasă! E vremea… Acum!
Brusc, pe o rază de circa trei sute de metri, curentul electric se întrerupse, motoarele mașinilor aflate în trafic se opriră și toate telefoanele încetară să mai funcționeze. În local se așternu bezna, nici măcar brichetele nu mai funcționau, mâinile soldaților înghețară pe arme și nimeni nu mai fu în stare să scoată un sunet. Geamul separeului se făcu țăndări și cei care înconjuraseră localul, încremeniți, priviră cum, agale, îndreptându-se spre pădure două siluete albe de lup se pierd în noapte.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!