Să fi trecut mai bine de șase luni de când se afla în așa zisa crantină. În fapt, unul dintre cele mai draconice regimuri de exterminare. Era „cazat” într-un soi de carceră, aproape un mormânt, doi pe doi metri, în care lumina zilei intra printr-o fantă laterală, la fel ca și aerul. Mâncarea și apa veneau pe o bandă rulantă, întotdeauna la oră fixă, de două ori pe zi. Pe aceeași bandă venea și pleca și olița pentru necesitățile fiziologice. Tot mobilierul era un pat din trei scânduri, cât lățimea corpului, care era ridicat și coborât din afară prin niște lanțuri și lipit de perete, mereu la aceleași ore fixe, dimineața la șase și seara la douazeci și unu. Din tavan, un ochi magic de dimensiunea unui ou îl supraveghea permanent. O dată pe săptămână, marți la ora unu, se deschidea o ușă, ce abia îți permitea să te strecori și printr-un tunel întunecat mergea, cam o sută de metri, către o luminiță. La capăt intra într-o sferă din sticlă, asemănătoare unui acvariu și se așeza în fotoliu, unica piesă de mobilier. Nimic, nimic altceva! Și nimeni! În acest batiscaf, înconjurat de apă în care pluteau alge marine, timp de două ore o voce, probabil a unui robot, adresa întrebări incluse într-un program standard ale căror răspunsuri erau înregistrate. Răspunsurile cu ezitări de abordare ori cu încercări de a fi ocolite erau reluate în fiecare noapte, până la întâlnirea următoare, printr-un difuzor aflat în peretele celulei În tot acest timp ochiul licărea, pe frecvența unei neauzite melodii, într-un colorit specific, încât oricât ți-ai fi strâns pleoapele nu-l puteai evita. Era clar că era reglat pe lungimi de undă ale câmpului mental.
În sfârșit, de această dată, la capătul tunelului se afla o încăpere, dar cu o arhitectură cam la fel de futuristă, având în centru un birou și două fotolii așezate de o parte și cealaltă. În unul dintre ele, așezat picior peste picior, un bărbat uscățiv într-un costum gri, din care ieșea un cap de călugăr șaolin. Cu mâna îi făcu semn să se așeze pe fotoliul liber. Era prima figură umană pe care o vedea de la reținerea sa aici.
- Știi de ce încă nu ești mort?
- Hmm… Sunt sigur că nu admirația pentru cobaiul în care m-ați transformat v-a oprit! După ce v-ați testat întregul arsenal psihotronic pe mine… După ce m-ați supus la cele mai cumplite torturi fizice și psihice… Pentru că sunt nemuritor? V-a luat cam mult să descoperiți.
- Atâta a durat până te-am „citit” complet. Asta… cu nemurirea! Te-a învățat bunică-tu… Ce-ți trebuie nemurire când ai atâta minunăție în jur? Viața asta îți oferă atâtea culori, atâta muzică să te încânte, atâta armonie, arome și splendori că nu te mai saturi să le savurezi.
- Îți oferă doar șapte culori dintr-o infinitate, auzi doar în gama „infra” - „ultra”, iar savoarea ei e rarefiată și rafinată în funcție de locul vremelnic ocupat pe verticala societății. Când rabzi de foame, ești mai mereu însetat, tremuri de frig, dormi prin canale sau pe sub poduri are alt gust. Când n-ai loc de muncă, ești înglodat în datorii la bănci și vine scadența nu-ți mai pare la fel de frumoasă. Ce să mai zic de situația în care aerul ți-e irespirabil, asupra ta cad bombe ori suferi de boli fără leac…
Dar ai dreptate, „viața” aceasta e o minunăție care merită trăită chiar și în nenorocita mea de celulă, însă trebuie făcut ceva ca fiecare om să se bucure de ea. E o bucurie să te trezești dimineața, să te lași inundat de oceanul de lumină, să-ți umpli plămânii cu aer curat și să sorbi un pahar cu apă cristalină. De când e omenirea, toate acestea erau îndestulătoare, iar accesul la ele era liber, nelimitat. Acum au devenit afacerea voastră. Din ele vă îmbogățiți și tot prin ele controlați mediul, natalitatea și starea de sănătate a omului. Ce să mai zic de folosirea lor pentru a provoca tot felul de boli mintale, psihoze de masă - apatie ori stări de delir!
- Lumea e așa cum e și schimbarea ei nu e nici profesia, nici prioritatea mea. E prostia voastră dacă vreți să-i vedeți întunecimile. Eu, unul, prefer să mă bucur cât pot de viața asta. Cea de „dincolo” sau „de după” nu mai are legătură cu mine. Dacă va fi să mai fiu, oricum voi fi altul.
- Altul din ce în ce mai rău. Până nu te vei mai suporta și te vei sinucide. Păcat, însă, că nu vei mai putea afla ce-i moartea adevărată. Calea voastră spre autoexterminare!
- Și uite așa, voi spiritualiștii ăștia, scăpați de noi. Bineînțeles, rămânând cu mâinile curate. Stupidă strategie, să credeți că ne puteți aduce în pragul sinuciderii.
- Să vă aduceți! Vai de cei care își pierd ocrotirea divină și se lasă păziți de câini! Aveți și cealaltă cale… Dar, e chestie de alegere! V-ați convins că instalațiile astea, în care vă puneți toate speranțele, nu funcționează asupra mea. Spiritul e mai puternic decât orice tehnologie! Și ca mine suntem din ce în ce mai mulți. Ba, acum că vi le-ați desconspirat, ne va fi mai la îndemână să le anihilăm. Deja, camarazii mei definitivează programe în acest scop. Ce noroc pe voi, că firea noastră nu ne permite să vi le întoarcem împotrivă și să le simțiți efectele pe propria piele și pe proprii neuroni!
Puteți să mă studiați, examinați prin orice alte mijloace și proceduri că tot nu veți ajunge la mine. V-ați convins și de aia suntem acum față în față. Nu mai aveți ce îmi face, așa că ați acceptat să discutăm. Până la urmă, mă aflu aici doar ca să-mi auziți, pe viu, vocea!
- Să nu ai, nici o clipă impresia că ți-am înghițit povestea cu naufragiul! Te-ai autoinfiltrat aici doar ca să te poți face ascultat? Vrei să mă corupi, pardon, salvezi de la sinucidere trecând de partea voastră. Nu știu ce și cât ați aflat despre ce se întâmplă aici. Tentativa de a lua legătura cu ceilalți „localnici” ți-a fost total zădărnicită. Nu te temi că nu o să mai scapi?
- Uiți că sunt și un om liber… Mă aflu aici pentru că asta îmi este voia. Spre deosebire de tine, care rămâi robul trupului împrumutat. După evidențele noastre, se pare că ești cam la al patrulea.
- Mda, nemuritor și liber! Mai degrabă, un biet fanatic! Păi, dacă asta vrei, hai să stăm de vorbă. Te ascult… Pentru început, lămurește-mă ce e cu „Europontica” asta. Vrei să ne propui o delimitare a sferelor de influență? Să renunțăm, benevol, la hegemonia noastră? Ori să vă lăsăm în pace, o biată insuliță de nebuni, în afara Ordinii Mondiale?
- Nu, mult mai puțin. Doar să vă afiliați spre a vă salva măcar în al doisprezecilea ceas.
- Adică, cum? Noi, stăpânii planetei, să ajungem la remorca voastră? Iisus, când s-a dus în iad, nu le-a propus condamnaților să-i salveze. Tu de ce o faci?
- Poate, pentru că eu sunt Marc… Și apoi, nu e vorba de o afiliere la un model de organizare pământeană. Degeaba vă gândiți la ea ca la un regat, confederație statală, imperiu rival. Europontica nu o să fie niciodată așa ceva.
- Cu siguranță nu o să fie, pentru că nu vă lăsăm să o faceți! Și dacă, totuși… o s-o ștergem de pe fața pământului.
- Nu vă puteți debarasa de țanțoșala aceasta războinică și nici de imaginea unei hărți… Poate, de aceea vă și e așa de greu să înțelegeți!
- Ba, cel puțin eu, cred că am înțeles foarte bine. E vorba de întemeierea unei noi geospiritualități în spațiul pe care voi îl considerați ca aparținând, cândva, zalmoxianismului. E un fel de revendicare a unei ancestralități mitice.
- Nu e vorba de nicio revendicare. Începem să ne trezim din „somnul cel de moarte” și vedem ce faceți voi cu umanitatea și cu planeta. Cum, iresponsabil, le duceți către pieire…
- Prin mitogeneza voastră haumanoidă, vă revendicați drept urmași ai hiperboreenilor, ai geților – oamenii pământului. Cu siguranță, planul ascuns prevede restaurarea acelei fabuloase împărății de demult.
- Și dacă ar fi așa, nu ar merita să vă speriați. Ne-am limita la o biată insuliță, cum zici tu, și vouă v-ar rămâne întreg pământul.
- Așa ar fi, dacă v-am putea ține într-o perpetuă carantină. Dar, dacă vântul cosmic va duce mai departe sporii contagioși ai nebuniei voastre? Nu aici își are rădăcinile misteriosul imperiu pelasg, care a cuprins, cândva Eurasia și Africa, ajungând pe apă până în America? Despre civilizațiile persană, scitică, elenă ce să mai zic.
Nu de aici s-au ridicat Alexandru Macedon, Spartacus… Decebal? Vă lăudați că Imperiului roman tot voi i-ați pus temelia… Nu mai obosiți autointitulându-vă străveche vatră a antropogenezei, strămoși ai europenilor. Și tot așa, spațiul ăsta a fost buricul pământului! Ce să mai zic de mongoli, otomani și ruși?
- Mda… Și khazarii, cu marile lor oligarhii de azi, tot de aici au plecat. E de bun augur dacă începeți să vă amintiți că a fost o vreme când lumea gravita în jurul Pontului Euxin. Sau Getic! Că însăși Pontul se chema Marea Getică.
Da, aici este epicentrul arianismului. Numai în limba mea acest cuvânt are sens. Semnifică arătura de început de an - primăvara. Și tot în țara mea e o frumoasă provincie, care se cheamă Ardeal – „ar dealul”. E vorba de străvechea și atât de onorabila ocupație a neamului meu. Astăzi, ca arieni, sunteți mândri să vă revendicați de la ea.
Da! Într-o vreme când neamurile pământului roiau către toate zările, căutându-și un loc sub soare, la noi exista o populație stabilă a cărei ocupație nu era prădălnicia, ci aratul și cultivarea pământului. Acești oameni ai pământului, geții erau arienii. Voi i-ați numit pe urmașii lor tipul caucazian, indoeuropean căruia îi aparțin toți albii.
- Deci, în ce consta propunerea? Să ne afiliem ideologiei voastre dacă vrem să rămânem stăpânii planetei. Altfel?
- Nu e vorba de nicio ideologie! Altfel, curând or să vă apuce insomniile și, dacă tot vă e lene să gândiți, o să visați în ce coșmar trăiți. Nu v-ar mai rămâne decât o singură posibilitate. Să vă asumați acest mod al nostru, adevărat, de a fi și să purcedeți la propria transformare dinspre rău către bine.
Pentru că vă place atât de mult, ați rămâne, în continuare, stăpânii planetei! Dar niște stăpâni mai puțin demonici, care nu i-ați mai periclita existența și i-ar lăsa și pe ceilalți să trăiască omenește. Deocamdată, pentru câți suntem noi acum, raiul se poate limita la dimensiunile europontice.
- Te rog să nu-mi citezi celebrul pasaj biblic, cel cu Țara Havilla, spre a-mi demonstra că raiul pământean era la râul Physon, adică la voi la Istru! Deci, să acceptăm și eventual să preluăm spiritualitatea voastră cam la fel cum au făcut romanii cu creștinismul. Și după aia… Dumnezeu cu mila! Să se aleagă praful și de noi cum s-a ales de Cetatea Eternă.
- La vârsta ta, tânără pentru rasa căreia îi aparții, văd că știi istorie, sper că și de aceea adevărată. Nu aceasta este calea Noului Ierusalim din profețiile voastre, calea refacerii Unicei Împărății a Cerului și Pământului?
- Începi să-mi fii simpatic. Și doctrina, ideologia, religia acestei Împărații ar fi, bineînțeles, antropoteismul.
- Și cu „new age” și „scientologia” ce o să mai faceți? Stupidă remarcă, dacă l-ai studiat… De ce omul-zeu sau zeul-om ar mai avea nevoie de o religie?
- Bine… Atunci, hai să dăm cărțile pe față! Este antropoteismul o teorie, filosofie a supraomului?
- Nu e o teorie, nici filosofie. Nu e nici știința, nici înțelepciunea despre om. Antropologia și antroposofia, alte discipline se ocupă cu aceasta. Antropoteismul e o stare de a fi, un nivel al autoevoluției ființei umane la care aceasta devine conștientă de divinitatea sa. E autocunoaștere de sine ca autodevenire ori germinație autocunoscătoare.
- Subtitlul cărții e „autocunoașterea germinativă”. Produs al propriei creații… Sună paradoxal, dar, din câte am priceput eu, sunteți niște nietszchenieni antinietszchenieni. Filosoful îl declară pe Dumnezeu mort, dar antropoteismul îl reînvie făcându-l om.
- Da, afirmă și că, în tridimensionalitatea noastră, Dumnezeu este Omul. Sau că omul e chipul, fața terrană a zeului. Prototipul său creștin este Iisus. În celelalte religii poartă alt nume. Să înțelegem bine, însă, termenul prototip! De obicei, îl folosim pentru a semnifica un model al unei viitoare producții de serie.
Iisus nu e modelul după care urmează seria umană. Fiecare om, individ e o unicitate, un prototip. Este o esență necunoscută care, prin trăire, se autoinventează, un tip propriu numai sieși. Când începe să coboare în interioritatea sa abisală, în sine, spre a se autodescoperi, el se zeifică. Ordinea pământeană, instituită nu se știe de către cine, a produs percepția denaturată a turmei umane. Adevărul e că în om se unește cerul cu pământul. Deci, el nu trăiește doar în „civitas terra”, o fortăreață pământeană exterioară sieși. Și nici nu îi este îngrădit accesul la „civitas dei” de respectarea unor norme impuse din afara sa, codul vostru social. „Sfântul” Augustin poate a primit ordin de la cineva să separe cerul de pământ. Consecința a fost dezastruoasă. L-a rupt, îndepărtat, izolat pe om de esența sa divină. Și în loc să mai creadă în sine, dumnezeul care e, i s-a dăruit un alt Dumnezeu exterior sieși, fabricat de către voi.
- Și, mă rog, cine…. Și de ce avea interesul să facă acest lucru?
- Probabil, cei care au inventat și Vechiul Testament. Nu puteau nega esența sacră a omului Adam - suflare divină peste trup divin. Și atunci, au inventat rebeliunea strămoșului biblic împotriva cerului, adică împotriva sieși. Și astfel trupul pământean, fără esența care îi împiedică stricăciunea, devine muritor, pieritor. Prin această separare i se dau două lovituri. Omul încetează de a mai fi și zeu, ajungând o biată neființă umblătoare. Și, mai apoi, i se induce sentimentul unei vinovății existențiale – te naști vinovat! De aici, nevoia ispășirii păcatului originar. O invenție diabolică prin care poate fi controlat. Pentru că dacă i se vântură iluzia recuperării eternității sale prin respectarea unor norme, porunci, legi pământene făcute de alții ori urmând un ritual anume ai făcut din el sclavul perfect.
- Adică, omul din ziua de astăzi…
- Intuiesc unde vrei să ajungi, dar nu generaliza! Noi, zalmoxienii, nu suntem, cum ați început să vă temeți voi, niște supraoameni. Suntem haumani, adică oameni-zeu ființe libere, prin luminozitatea lor ziditoare ale Terrei. Moralitatea noastră e să ne împlinind destinul, luptând, prin tăria spirituală, împotriva neoamenilor - arătări cu chip de om, dar care nu au nimic divin în ele și ne stăpânesc, ilegitim, planeta. Nu contribuie la construirea ei, ci sunt niște vampiri care doar se hrănesc din ea, o secătuiesc și o distrug.
- Și acești neoameni suntem noi, ceilalți!
- De la naștere, ceea ce numim umanitate a cunoscut un continuu metisaj. Foarte greu îi mai identificăm pe haumano-heraclizii dintre noi. Ceea ce numim oameni, astăzi, e un hibrid genetic haumano-humanoid. Lor li se adaugă amestecul spațio-temporal între minoritatea haumanoizilor și majoritatea humanoidă. Cine poate să-i mai diferențieze pe haumanoizi de turma humanoidă? Cu rasa voastră lucrurile stau altfel, încă nu am ajuns să vă studiem suficient. S-ar putea ca asta să vă îngrozească cel mai mult, ceea ce doriți să țineți ascuns!
- Voi și odraslele voastre haumanoide sunteți ăia bunii, oamenii pământului. Noi, ceilalți suntem niște venetici, care v-am uzurpat dreptul de stăpâni ai Terrei. Mai concret, v-am luat pământul și v-am făcut sclavii noștri.
- Humanoizii nu sunt odraslele noastre, chiar dacă accidental ne împerechem cu ei. Voi i-ați produs în laboratoarele genetice. Sunt niște clone lipsite de ființă eonică. Dar îți place să simplifici și să exagerezi! Țelul nostru moral e să-i identificăm pe acești neoameni, ca și pe cei care îi controlează, poate reptilienii sau altcineva, și să-i împiedicăm să ne mai ucidă planeta. Care e și a lor. Vechea discuție nietzscheniană legată de om, „ultimul om” și „supraom” se reduce, în fapt, la actuala confruntare dintre om și neom.
- Omul ai fi tu… Și neomul, sigur, arată ca mine! Dar văd că ne cam asemănăm…
- La înfățișare, da! Însă, nu suntem întocmai! Neomul este făptura ce parazitează corpul planetei, încercând, voit sau inconștient, să estompeze lumina omenescului din care aceasta se hrănește spre a deveni soare. Cu certitudine, nu rasa haumanoidă o va aduce la străluminare, dar spiritualitatea noastră reprezintă un moment specific, necesar al devenirii ei. Nimeni altcineva nu poate aduce ceea ce îi adăugăm noi!
- Și cine credeți că sunteți?
- Voi ați scris în Biblie! Suntem urmașii celor alungați din eden. Ni s-a luat nemurirea, dar noi am învățat să nemurim prin procreație și să ne construim un alt rai, chiar dacă e doar iluzoriu. Suntem supraviețuitori ai potopului. Prin Iisus am fost răstigniți, dar ne-am făcut din cruce altarul iertării. Noi, omenirea aceasta, suntem mielul din care neomenia se ospătează. Suntem toți aceștia și ceva mult mai mult! Un „altceva” care dorește conviețuirea pașnică cu ceilalți.
- Paștele asta înseamnă? Pașteți cuminți pe o pajiște verde, neapărat nepoluată, așteptându-l pe unul de-al nostru care să vă ducă la tăiere într-un abator cât mai igienic și performant.
- Îți place să metaforizezi, dar gura păcătosului, zice-se, adevăr grăiește. Un fel de abator uman e lumea pe care o visați…
Poate acesta ne e rostul, să dăruim planetei pătimirea noastră! Prin ea ne purificăm karma personală și ne încărcăm ființa eonică cu sacralitate. Nu facem altceva decât să mergem pe calea sfințeniei. Dacă am proceda altfel am fi ca neoamenii. În termeni biblici, noi suntem abelieni, voi cainii!
- Tranșantă delimitare, exploatați și exploatatori cum ar zice Marx! Voi pătimiți, noi huzurim…
- Nu, neapărat! Dar că nu aveți grijă mai mare decât să vă desmierdați trupescul nu există îndoială. Pătimirea ne eliberează de demonicitatea intrinsecă și tocmai de aceea, prin ea ne e salvarea.
- Bieți robi ai creștinismului!
- Creștinismul ne-a indus în mental reprezentarea diavolului, satanei drept un personaj distinct, foarte bine conturat ca o eminență a răului. Nu există asemenea entități în afara noastră – eminamente întruchipare a răului. Nici voi nu sunteți asta! Am vedea-o și ne-am feri de ea! Nu am mai putea fi ispitiți, am face disocierea: „eu sunt ăla bunul, tu ești ăla răul”.
- Încercați să vă țineți departe de maniheism pentru a nu pica în capcanele lui…
- Ademenirea e posibilă pentru că fiecare suntem purtători de demonicitate. Prin aceasta dracul are ușa deschisă către ființa personală. Pătimirea înseamnă eliminarea, pic cu pic, a demonicității din noi, autocurățire prin care închidem ușa răului. Când vom reuși înseamnă că am atins starea de sfințenie.
- Ce nevoie mai aveți, că doar, prin strămoși, veniți din „țara zeilor” ori „țara sfinților”?
- Începi să te aprinzi, ai trecut de la ironie la sarcasm! Nu vom mai fi și răi și buni, ci numai buni. Dar, prin aceasta nu ne-am încheiat devenirea cum suntem tentați să credem. Continuăm să rămânem prizonieri, niște sclavi în serviciul binelui.
- Cum? Nici ăia bunii nu vă mai place să fiți?
- Dacă binele e stăpânul nostru nu înseamnă că ne-am eliberat. Divinitatea e deasupra binelui și răului. Spre a ne-o recupera, e imperios să scăpăm și de sub stăpânirea binelui. A face bine înseamnă a pune propria ființă în serviciul cuiva. Ne implicăm în destinul acelei entități, influențând-o prin modelul propriu de a fi. Și binele e tot o boală a ființei personale, cu care o contaminăm pe cea căreia îi facem bine. Ieșirea de sub robia binelui e, poate, mai grea decât eliberarea de tirania răului.
- Interesant! Și cum o să faceți asta?
- Pentru a scăpa de răul din noi aveam pătimirea. De tirania binelui prin ce ne putem elibera? Nu știm, încă nu am ajuns acolo. Ba, chiar ne e greu să ne imaginăm, să concepem că nu trebuie să mai fim nici buni după ce am încetat de a mai fi răi.
- În sfârșit, sinceritatea asta te face credibil, te coboară printre noi muritorii.
- Smulgerea din ghearele binelui, probabil, este rostul celei de-a doua veniri a lui Messia. În prima ne-a învățat că pătimirea e calea eliberării de rău. Această pătimire ne-a fost iadul, din care suntem aproape să scăpăm prin eliminarea răului din noi. Intrarea în rai se află la capătul drumului eliberării și de binele din noi.
Calea ieșirii din iad ne-a arătat-o Cristos prin pătimirea crucii. Atunci ne-a spus ceva despre iubire, dar nu ne-a învățat să iubim. Ne-a arătat, prin exemplul personal, doar cum să pătimim! Logica ne îndeamnă să credem într-un al Treilea Testament prin care mântuitorul să ne arate cum să iubim.
- Ahaa… Și acest al treilea testament e antropoteismul!
- Cel mai facil e ca a doua venire să ne-o imaginăm, raportându-ne la modelul primeia. Dar atunci noi vom fi cu totul alții. Niște entități în afara răului, care însă nu știu cum să scape din sclavia binelui. Ieșiți de sub orbirea răului, sigur, vom avea o altă perspectivă asupra propriei deveniri. Nu vom mai fi niște infirmi pe care Cristos să îi ducă de mână pe calea salvării de rău. Acesta a fost creștinismul: vederea căii și parcurgerea ei, urmând lumina cristică spre a ieși din imperiul răului.
- De acord. Când toți cei pe care tu îi numești oameni vor ajunge acolo și-a îndeplinit menirea și trebuie să dispară. Ziceți că vă apropiați de capătul pătimirii, deci și creștinismul e la final. Cum voi, zalmoxienii, sunteți niște avangardiști, călăuză pe drumul eliberării de bine cine vă va fi?
- Calea eliberării de bine va duce către interioritatea noastră. Și pe acest drum, fiecare, anterior eliberat de ispita demonicului, ne vom fi propriul messia. Într-o lume a răului, Cristos, personificare a cristului din fiecare, propunea drept alternativă la demonicitate, iubirea aproapelui „ca pe tine însuți”. Era o înfrânare a răului din tine spre a nu-i afecta pe ceilalți. Acum, când nu mai ești ispitit să faci rău, iubirea trebuie să se focalizeze către tine însuți.
În era Testamentului creștin iubirea de sine, căreia impropriu i se spunea egoism, viza preocuparea, adorarea propriului trupesc. În această nouă eră, a ieșirii din imperiul binelui, calea pătimirii este înlocuită de cea a antropoteizării. Iubirea, coborând în adâncurile proprii se eliberează de iluzia trupescului și se va îndrepta către ființa persoanei care ești. Tentația de a te împreuna, identifica, contopi cu ființa – imagine, memorie a ființei eonice – va reprezenta adevăratul egoism. Ego-ul nu înseamnă atașamentul pentru muritoarea exterioritate trupească, ci față de propriul eu – esență necunoscută a persoanei pământene.
- Te urmăresc atent… Dar ești cam alambicat!
- În rai, strămoșii biblici nu aveau nevoie să mănânce din fructul interzis. Pentru că, aflați în nemijlocita apropiere a Tatălui, ei se hrăneau din duhul acestuia. Tot timpul sătui, adică plini cu duh, nu aveau conștiența golului, a foamei. Hrănindu-se cu măr în loc de duh, ei nu se mai satură. Își pierd plinătatea. Simt senzația golului, a foamei. Astfel ajung și la conștiența goliciunii lor trupești. Nu mai simțeau pe ei îmbrăcămintea duhului.
- Recunosc că îmi place… Ești original!
- Hrana duhovnicească le conferea nemurirea. Pierzând-o, goliți de duh și de posibilitatea de a se mai hrăni din el nu sunt altceva decât niște ființe uscate. Traiesc, hrănindu-se din munca lor, dar nu mai sunt vii. Misiunea mea și a celor ca mine e să ajutăm aceste ființe-neființă să înceapă a se hrăni sănătos. Adică, să se elibereze de disconfortul existențial al goliciunii și să recapete plinătatea de sine. Le învățăm cum să se umple cu duh, să se împlinească prin întregire spirituală. Nu prin exagerate acumulări materiale, plăceri sinucigașe și efemeră glorie! Mergând pe această cale, poate, într-o zi își vor recupera viața.
Acest lucru le spunea, la vremea sa Cristul, dar cei mai mulți nu-l auzeau. Și continuă să nu-l audă chiar mare parte dintre cei care, astăzi, își zic creștini. Nu știu dacă poate fi ceva mai grotesc decât această lăcomie de lăcustă ce a cuprins pe mulți dintre păstorii turmei – preoțimea. A-ți negustori harul e a doua răstignire a lui Iisus!
- Și voi… Voi de unde aveți plinătatea duhovnicească?
- Ți-am mai spus, noi suntem altceva și altcineva! Și tocmai asta vreți voi să aflați.
- Mă rog, să revenim! Iisus - omul a străbătut și acea a doua cale… a eliberării de bine?
- Prin pătimirea pe cruce Cristos s-a eliberat de rău, făcând posibilă învierea din morți. În actualul stadiu evolutiv, din perspectivă spiritualistă, noi, zalmoxienii, suntem nișe morți ce ne îndreptăm, prin debarasarea de rău, către înviere. Înălțarea cristică semnifică ridicarea și deasupra binelui. Ajungerea la capătul antropoteizării va reprezenta finalul autodevenirii terrane, momentul în care civilizația umană, haumanoidă, s-a autodesăvârșit și se înalță spiritual către devenirea într-o altă ciclicitate astrală.
- Bine, bine… modelul prezentat e valabil pentru voi, haumanii. Noi ceilalți, neoamenii, avem vreo șansă?
- Unica șansă a planetei e să vă sinucideți toți, până la ultimul ori să reintrați pe făgașul devenirii. Actuala voastră filozofie este: „o clipă ce frumoasă ești, rămâi!”. Complăcându-vă în această iluzorie fericire, în termeni nietzschenieni, sunteți „ultimul om”, deși vă considerați cei mai ceimai. Dacă veți fi în stare să vă sustrageți acestui hedonism… Prezența mea aici e dovada credinței în puterea voastră de a vă înscrie pe trendul salvator. Acum ne urâți, dar sper să apuc vremea când veți începe să ne acceptați.
- Deci, asta e… Încercând o comparație cu trecutul, voi ați fi astăzi creștinii hăituiți prin catacombe, iar noi aristocrația romană. Așteptați un edict de recunoaștere a voastră.
- Greșești! Parafrazând niște vorbe ale unui înaintaș, află domnul meu că existența noastră se afirmă, nu se discută! De ne vreți ori nu, noi suntem aici și acum și mâine până ne încheiem evoluția terrană. Nu avem nevoie de un edict, cum nici planeta nu are nevoie de un atestat ca să existe. Precum Cristos, într-o zi ne vom înălța și atunci aceia care ne jertfesc acum vor ajunge să pătimească în locul nostru. Ce s-a ales de evreime și de Templu după răstignirea lui Iisus? Parcă un blestem o urmărește pretutindeni. La fel ca „poporul ales”, veți începe să urcați greul drum spre golgota salvării.
- Au dreptate cei care vă consideră niște bieți nebuni inofensivi. Unii se cred Napoleon, voi Cristos. Acea „europontică” trebuie să fie un azil. Ceva în genul insulei leproșilor de odinioară.
- Reacția ta, absolut naturală, exprimă gradul de înapoiere spirituală în care vă aflați. Auzindu-te ar trebui să te cutremuri! Atunci când l-ați crucificat pe Iisus, de ce ați făcut-o? Pentru că l-ați considerat nebunul care, afirmând că el este Dumnezeu, a comis o blasfemie. Ești cult și poți să-ți dai seama că în două milenii aproape nu ați evoluat.
- Am rămas aceleași ipocrite brute, niște ana și caiafa măcinați de dorința de a vă pironi pe voi pe o imaginară cruce…
- Noi ca noi… Mai grav e că acum vreți să răstigniți planeta! Nu de grija noastră facem ceea ce facem. Interpretarea creștină a simbolisticii cristice e falsă ori răuvoitoare. Biserica afirmă că, prin jertfa sa, Iisus ne-a salvat de păcatul originar. Cu condiția – să-l iubim și să credem în el. Lasă, însă ambiguitatea Iisus și Cristos. Pe cruce nu a pătimit cristos – dumnezeul, ci iisus – omul. Și nu a făcut-o pentru ceilalți, pentru că ispășirea e o chestiune personală, ci pentru sine. Modelul reușitei, al transformării omului în crist e pentru noi. Pe Iisus pătimirea prin cruce l-a înviat, redându-i divinitatea cristică din sine. Dar, totodată, identificându-se cu instrumentul torturii – crucea, a sacralizat-o prin jertfa sa. Crucea ne este calea recuperării nemuririi!
- Sunteți absolut ilogici! Ne acuzați pe noi că suntem neoameni când vă crucificăm. Dar, în acelașii timp, recunoașteți că aveți nevoie de crucificare din partea noastră. Dacă noi nu vă răstignim mai puteți deveni cruce? Vă mai puteți recupera eternitatea?
- Cât cinism! Mentalitate tipică pentru călău. A ucide e meseria, datoria lui. Dacă vă complaceți în a fi asasini înseamnă că ați ales calea sinuciderii.
Fiecare, vorbesc de oameni, ca persoană pământeană, suntem simultan și iisus – trupescul și cristul – ființa. Prin pătimire, trupul se purifică, devenind cruce. Dar nu un alt instrument al torturii. Ci o formă prin care ne putem canaliza energia, eliberată de corpuscularitate, a iubirii pe orizontală către ființa persoanei – cristul în adormire, dar și pe verticală către ființa eonică. Devine astfel posibilă, prin iubire, unirea cristului pământean cu cristul ceresc. Adică, învierea prin învingerea a ceea ce numim moarte pământeană. Când fiecare vom deveni o cruce vom fi sacri, dincolo de bine și rău. Deasupra tiraniei răului și a ispitei binelui.
- Răstignirea o veți converti în autocrucificare, căpătând forma sacră ce va face posibilă înălțarea, finalul autodevenirii pământene. Și cât va dura tărășenia asta a crucificării voastre spirituale?
- Cât va fi necesar pentru ca actuala formă trupească să capete formă eonică. Nu-mi plac citatele, dar o să-ți dau unul, pe care sper să îl recunoști. „Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”.
Calea devenirii noastre e clară. Acum suntem răstigniți, dar mâine vom fi crucea. Nu crucea pe care vor fi jertfiți alții – altar, ci templu, întruchipare a trupului difuz (Totul) al lui Dumnezeu. Prin pătimire ne destrupăm pământean spre a ne întrupa ceresc. Și la fel ca la începuturi se va reuni, din nou, în fiecare ființă eonică cerul și pământul.
- Mulțumesc, chiar încep să mă luminez! Când Dumnezeu vă spunea să nu faceți biserici somptuoase - trupul lui Iisus, avea în vedere acest moment al destrupării, al dărâmării ei. Fiecare, prin trup, sunteți o biserică în care odihnește ființa pământeană. Spre a atinge forma eonică ce vă permite unificarea – crucificarea spirituală vă dărâmați în fiecare zi această biserică. Atunci, cu cât vă facem pătimirea mai grea vă ajutăm, vă provocăm să grăbiți acest proces al destrupării…
- Din nou cinic… Dar, procedând așa, vouă ce vă faceți? Acum sunteți mai mult răi, însă și buni. Evoluați în sens invers, ajungând să nu ai puteți face absolut nici un pic de bine. Cu cât deveniți mai răi, vă sinucideți mai rapid și mai sigur. Ca întruchipare a răului absolut, veți înceta de a mai exista. V-ați pierdut rațiunea de a mai fi - lupta împotriva binelui. Victoria totală a răului e sinuciderea voastră totală. Vă întrebați de ce nu folosim și noi violența. Pentru că nu ne stă în fire și nici nu e necesar. Cum am mai spus, mergând pe calea răului vă autoexterminați. Există, însă, riscul să faceți la fel și cu planeta. Aceasta ar fi apocalipsa lui Ioan! Și atunci, preferăm să vă ajutăm să alegeți calea renovării spirituale, mergând către bine.
- Iar nu mă pot abține de la comparații cu trecutul. Sunteți niște iisuși veniți să ne salvați pe noi, aleșii dumnezeului nostru – un soi de evrei! Vorbeai de cinism, dar ce spui de ipocrizie? Mai bine, dați jos măștile! Abia așteptați, în numele unor drepturi ancestrale, să ne luați locul. Iisus se vroia împăratul iudeilor, de aia Irod a făcut ce a făcut!
- Vă e greu să pricepeți că nu toată lumea e ca voi. Nu vă puteți dezice, ceea ce e imperios pentru autosalvare, de strămoșul vostru reptilian. Etica noastră, antropoteistă, înlătură dihotomia bine-rău. Șarpele, ademenind-o pe Eva cu mărul știa el ce știa, nu o făcea din dragoste pentru om. Ispitirea era o instigare împotriva divinității din el, spre a-l face mai slab. Voia să-i uzurpe lui Adam locul de „prinț” al Împărăției cerului și pământului, în calitate de fiu al Ființei supreme. Acesta presimte primejdia, dar prea târziu și de aceea îi rămâne mușcătura în gât – mărul lui adam pe care fiecare hauman îl avem.
- De ce nu vroia Dumnezeu ca omul să cunoască binele și răul? Nu era aceasta o îngrădire a liberului arbitru?
- Răspunsul e simplu: pentru omul ce trăia în comuniune cu zeul răul nu exista. Apare când Fiul, prin neascultare, rupe legătura ființială cu Tatăl. Atunci își descoperă corporalitatea (goliciunea) și își deturnează interesul către ea – plăcerea temătoare a sexualității și ipocrizia frunzei, lăcomia îmbuibării, setea de putere etc. Alungat fiind, Adam e trimis să trăiască fapta sa spre a-i cunoaște consecințele nefaste și a învăța din ea. Prin urmașii săi, el va ajunge să descopere diferența dintre rău și bine. Răul e tot ceea ce corupe, e preocuparea individualistă, aproape exclusivă, pentru corporalitate – plăcutul și utilul trupesc, chiar afectându-i pe ceilalți; binele era efortul ajungerii la voința și puterea spirituală prin care își putea recupera dimensiunea zeiască și implicit nemurirea – mântuirea.
- Și văzându-l pe om cum, după câteva milenii, încă bâjbâie între a deosebi și alege între bine și rău vine Cristos, prin Iisus.
- Nașterea dumnezeirii prin om îi arăta acestuia că are puterea de a trezi ființa din sine, aflată în adormire. E o atestare, demonstrație că fiecare om la venire, prin naștere, e un crist. Trăirea în comunitatea pământeană, cu dogmele și manipulările ei, o scufundă în abisul uitării de sine.
Preocupat să-și asigure, prin efort propriu, existența materială, ajunge la un asemenea grad de decădere încât să creadă că el este cel care se constată în oglindă. Cu această falsă identitate încearcă să se impună în fața celorlalți, activându-se în el distrugătoarea voință de putere, care îl transformă într-un prădător. Rareori mai găsește momente de meditație în care să se privească în adâncuri. Habar nu are că, sedus de exterioritatea sa – micimile lumești, el pătimește. Chiar și atunci când se consideră împlinit și fericit!
Pătimirea e zbuciumul său inconștient între neliniștile instinctualității și fascinația misterului. Rezultanta e preocuparea exagerată de a-și face pătimirea cât mai plăcută, din crist devenind, fără să bage de seamă, făptură demonică ce încearcă să instituie, prin minciună și violență, propria ordine în spațiul existențial. Nevoia irațională de a-și extinde spațiul personal în dauna celorlalți face din el un războinic cuceritor.
- Mdaa… Și foarte târziu constată că gustul fructului oprit nu e promisul elixir, menit să-l fericească într-o lume a binelui și răului.
- În ciuda numeroaselor definiții pe care și le dă fericirii, el rămâne un iremediabil nefericit. Înstrăinarea de sine și spaima de iminența morții îi declanșază cunoscuta greață ce face, cu adevărat, din el un bolnav incurabil, incapabil de a se smulge din cețoasa dilemă existențială bine - rău.
E vorba de acea tensiune, conflict ontic generat de imposibila coabitare pe termen lung între puritatea, perfecțiunea în sine a ființei – Eului și dizarmonia materială a trupescului. E nevoie de credință în puterea sa zeiască și de iubire spre a vedea Calea către Adevăr și Viață. Aceasta constituie esența acestei morale – acolo unde există conștiența sinelui și iubire nu mai este loc pentru rău.
- Încep să mă liniștesc. Nu reușiți să depășiți limitele creștinismului și, deci, veți fi la fel de neputincioși ca el. Sper să-i repetați și toate grăzăviile, monstruozitățile spre a deveni de-ai noștri.
- Pare creștină, dar etica noastră nu are nimic mistic, e zalmoxiană! Egocentrismului instinctual, cultivat, încurajat și din afară, i se opun natura, firea divină a omului împreună cu iubirea aproapelui ca pe sine însuși. Spre a te salva, nu trebuie să crezi într-un Dumnezeu personificat din afara ta, ci să crezi în tine. Probabil că pe acest Dumnezeu personificat aflat în afara și deasupra omului l-a declarat mort Nietzsche. Numai astfel redevine posibilă comuniunea cu cerul și pământul, adică reîntregirea omului. Lucru care, însă, nu e simplu, necesită mai multe vieți pământene pentru a o interioriza, conștientiza.
- Creștinismul, inițial, recunoștea această necesitate a reîntrupărilor, dar, poate din teama că respectivul model al recuperării de sine a omului e prea lent, a exclus-o din dogmatica sa.
- S-a ajuns astfel la aberația că mântuirea e posibilă într-o singură experiență pământeană. Spre a-și salva modelul, introduce Biserica – trăirea în comuniune cu trupul cristic (nu se știe care) și împărtășirea cu acesta prin pască și vin, forțând cumva devenirea. Nu întâmplător locul sacru în biserică – o altă corabie a salvării - rămâne altarul, care simbolizează jertfa christică a trupului.
Reminiscență eminamente păgână, pentru că divinul din fiecare nu are nevoie de ofrandă spre a obține iertarea. De la cine, de la sine? Simbolistica ascunsă a altarului rămâne aceea că doar prin moarte trupească ființa se poate elibera și înălța deasupra condiției pământene. Cea ce numim moarte pământeană e o jertfă adusă de către Sine cunoașterii de sine prin creație. Trupul, devenit prin păcătuire un balast inutil, e lăsat să putrezească, să se întoarcă în mineral. O explicație cât se poate de profană pentru vulg.
- Și, mă rog, voi cum o să salvați lumea de păcătoși ca mine și amicii mei? O să ne băgați în lagăre de spălare a creierului și… reeducare spirituală?
- Voi greșiți pentru că vreți să faceți din propria persoană Dumnezeul celorlalți. Nu înțelegeți că fiecare își este propriul dumnezeu. Cum accedeți pe scara ierarhiei sociale vă și împăunați dumnezeul celor de pe treptele de mai jos. Faceți din trupescul vostru o falsă sacralitate. Vă arogați niște puteri pe care nu le aveți și vă jucați cu soarta a miliarde de pământeni.
Nu trebuie să facem nimic din ce spui. Doar să vă ajutăm să înțelegeți antropoteismul. Nu trupul, ci ființa personală trebuie să vă preocupe. Corpul e doar o iluzie, o umbră, hologramă materială a formei ființei eonice. Nu este nici mai frumos, nici mai urât decât aceasta. În momentul în care persoana se umple cu experiența pământeană a trăirii, plinindu-și karma, ființa se reîntoarce „dincolo” spre a pregăti un nou ciclu al reîntrupării ce se va relua până la autodesăvârșire.
- Păi… Prin dogma judecății de apoi, creștinismul cam recunoaște finalitatea acestei ciclicități a cărei apoteoză e un altfel de trup veșnic al omului.
- Obsesia asta pentru veșnicie – încremenire, nu pentru devenire! Eternitatea nu e o stagnare, ci o infinită devenire. Veșnicia trebuie înțeleasă drept o dialectică a schimbării, o călătorie perpetuă, o „vizită” a Sinelui prin sine. Noul trup va fi o formă mai apropiată de perfecțiunea divină - forma ființei eonice. Exact starea în care se afla Cristos în momentul înălțării, când pleca să evolueze într-o altă dimensiune către o altă formă eonică. Acesta e înțelesul cuminecăturii, contopirea ființei persoanei cu ființa eonică, nu acela de jertfă canibalică, ancestrala ofrandă adusă lui Baal.
- După spusa ta, omul nu e decât o fotografie de moment, în dimensionalitatea terrană, a acestei deveniri.
- Spre a-l motiva întru mântuire, creștinismul îi arată biciul sau zăhărelul. În funcție de reușită sau eșec, „dincolo” ajungi în rai ori în iad. Simbolistica crucificării este cât se poate de evidentă: moartea trupească aduce cu ea și extirparea răului. Numai că păcatele trupești contaminează ființa persoanei – Eul. Și toată „zgura” adunată e decantată în ființa eonică, schimonosindu-i forma. În funcție de cât rău ai adunat în viețile anterioare te vei naște într-un trup mai armonios ori mai urât. Eticul se contopește cu esteticul. Credem că binele exprimă esența moralității, dar și frumosul e categorie etică cu aceeași demnitate. Nu întâmplător se spune că cei urâți la suflet sunt urâți și la chip!
- Mă privesc în oglindă și constat că nu arăt tocmai dizgrațios. Să însemne asta că nu sunt chiar așa de păcătos?
- În actuala întrupare ai venit cu o karmă armonioasă, semn că în ciclul precedent ai fost mai bun. Cine știe, poate ești chiar unul de-al nostru rătăcit printre ei. Ai grijă ce faci acum, în actuala experiență de viață! Păcătuirea, trăirea în rău schilodește trupul viitor, virtutea îl înfrumusețează. De aceea, virtutea reprezintă și categorie estetică.
O ușă, greu de descoperit, a încăperii ce avea forma unei capsule cosmice se deschise silențios. Prin ea și își făcu apariția un ins cu statură de pigmeu mai dezvoltat, o față pătrată din care ieșa un nas coroiat ca un cioc de pasăre de pradă. De o parte și cealaltă, doi ochi mici, apropiați a căror culoare amintesc de cei ai unei reptile. Fără să salute ori să se prezinte intră direct în discuție.
- Fii atent, riști să intri într-o mare contradicție. Cum poți explica existența și prestația demonilor cu chip angelic?
- Ohoo, și aici ușile au urechi! Demonicitatea e în fiecare, în grade diferite. Cristul din noi îi este cenzura, el este cel care o lasă să se manifeste, exprime. Ce s-ar fi întâmplat cu Iisus dacă se lăsa ispitit de demon? Din păcate, devenirea întru bine nu este ireversibilă. Avem printre noi iisuși care, după ce au umplut oala binelui, îi dau cu piciorul și o varsă. Repet, trupul este templul în care sălășluiește ființa și rostul trăirii e purificarea lui prin „îmbăierea” în orizontul binelui. Mântuirea înseamnă ferirea (înfrânare) de întinare prin dorințe deșarte, plăceri și false nevoi ori aspirații. Spre a le alunga pe acestea se poate intra în templu și cu biciul.
- Aluzie la gestul lui Iisus… Vrei să spui că autoflagelarea e o soluție?
- Trezirea cristului e o problemă a fiecăruia. E împotriva firii să intervi din afară și să-i faci tu treaba unui delăsător. Nefericirea actualului model de viață creștin e că tocmai asta se întâmplă, încercând să facem bine. Ne substituim efortului personal cu care respectivul e dator propriei ființe. Există bolnavi și nu pot fi vindecați, preluându-i tu boala.
- Dar despre urâții angelici ce mai poți spune?
- Tot respectul pentru ei! Au greșit în întrupările anterioare, dar sunt pe drumul cel bun. Se străduiesc să-și repare ființa eonică de deformările, stricăciunile produse anterior prin slăbiciunea și nechibzuința lor. Vor renaște mai frumoși! Depinde și de mediul în care se petrece experiența trăirii. Poți să te naști frumos într-un ambiental social urât. E un test prin care îți verifici rezistența la ispită. Dacă ești normal printre nebuni, ei te vor considera pe tine anormalul. Spunând adevărul unor mincinoși ori proști riști ca tu să pari așa în fața lor. Tăria eului constă în a nu face concesii, a nu abdica, murdări statuia care ești. Dar constat că deturnezi discuția, încercând să mă determini să fac pe moralistul. Nu am asemenea veleități! Mai bine mergi la biserică și asculți o predică. Eu prefer să-i conving pe cei din jur prin puterea exemplului, nu prin vorbe.
- Încă o diferențiere majoră față de creștinism? Zicala sa e: „fă ce zice popa, nu ce face popa!”.
- Nu mă ispiti satană! Îmi întinzi o capcană, doar, doar voi mușca din momeala anticriștilor. Creștinismul e zalmoxianism pe care voi l-ați confiscat, l-ați deformat aservindu-l intereselor voastre planetare, iar apoi l-ați dăruit prostimii sub forma unei povești. Cum „poporul ales” era manipulat prin dumnezeul lor care, potrivit testamentului lui Avram și Moise era numai al lor, trebuia să li se dăruiască și neamurilor un dumnezeu mistic. Prin fondul său zalmoxian, în cea mai mare parte el e valabil și are un rol esențial în odiseea recuperării de sine a omului. În istoria creștinismului, majoritatea „ereziilor” au fost încercări de a-l menține în matca zalmoxiană, dar conciliile mai mereu au câștigat. Până când zalmoxianismul n-a mai existat! La fel ca tracii - enoriașii săi, cei mai numeroși după inzi. Al căror brahmanism de mai târziu era un rahmanism la fel de zalmoxian.
- Susțineți că trupul acesta material, rezultat al succesiunii de încarnări se va dematerializa, eteriza treptat până va ajunge o formă diafană, un fel de hologramă energoinformațională. Mai direct spus, un fel de proiecție luminoasă, virtuală a formei ființei eonice.
- Văzut dinspre sensibil, trupul pare, o proiecție materială – umbră întunecată a formei ființei eonice, o devoalare a fotonicului în lumea corpusculară. Structura persoanei nu se reduce, însă, numai la acest înveliș fizic în jurul eului. Mai sunt și alte straturi subtile prin care eul interacționează cu cerul și cu pământul. Către senzorial vorbim de corpul material, corpul eteric și corpul astral. Către extrasenzorial sunt alte trei învelișuri spirituale. Dar, poate că e mai corect să te înfrupți direct de la „teosofia” ori „știința ocultă” ale lui Rudolf Steiner.
Nu aș vrea, însă, să reluăm discuția de la capăt. Repet… Când, către finalul ciclului pământean, corpul va fi eliberat de aceste impurități, prezențe ale răului și binelui, nu va mai fi necesară crucificarea lui simbolică - moartea pământeană, deoarece stratul acesta fizic al trupului a devenit străveziu. Reamintesc, ce numim noi „moarte” e doar o răstignire simbolică. În actualul stadiu pământean al devenirii, forma noastră eonică e profanată de acest „bine-rău”, ce ia aspectul materialității. Spre a nu le duce cu sine când transportă experiența trăirii, eul se debarasează de învelișul sensibil. Acesta merge în pământ unde, prin procese biochimice, se integrează mineralului.
- Și… Ispășirea dependenței de „bine-rău”, prin reîncarnări, înseamnă o continuă degradare a materialității trupești.
- Întocmai, autoevoluția terrană înseamnă o continuă ruinare a trupescului! Dar, reamintesc, prin descompunerea (moartea) corporalului senzorial e jertfită iluzia, umbra ființei, viața adevărată continuând „dincolo”. „Acolo” și „atunci” muritorul pământean - persoana, va deveni etern ca formă a ființei eonice. Experiența pământeană înseamnă trăirea senzualității, sălaș al „rău-binelui”, spre a înțelege deșertăciunea, efemeritatea și a ne antrena să depășim ispita. Rostul succesiunii de reîncarnări este tocmai acela de a ajunge la purificarea trupească ce face posibilă comuniunea cu ființa. Nu înseamnă renunțarea la trebuințele bazale, la necesitățile naturale ce garantează buna manifestare a organicității. Dar această hrană a organicității se diminuiază pe măsura apropierii de fințialitate. Ea este înlocuită progresiv de hrana duhovnicească.
- Hmm… Atunci pathosul, ca manifestare inconștientă, nu este voință de putere, ci elanul vital, iraționalitatea ce asigură configurarea, sănătatea și vigoarea trupească?
- Din cauza acestei nenorocite voințe de putere nu puteți evolua spiritual… Doar prin trup devine posibilă intersubiectivarea ființei cu ființele parentale, ce conferă amprentarea apartenenței la ființa eonică a neamului, a etniei, a rasei. Tina trupească, sămânță a răului, impregnează ființa și după moarte e decantată în ființa eonică, alimentând demonicitatea spirituală. Până nu ne purificăm trupește aici pe pămînt, „dincolo” ne vom manifesta ca spirit demonic. Trăirea răului ne epuizează trupește și ne face muritor. Vom încheia evoluția - șirul reîntrupărilor pământene când vom atinge mântuirea. Ultimul trup pământean se va apropia de perfecțiunea ciclului nostru evolutiv terran, forma sa identificându-se cu cea a ființei eonice.
- Și atunci ființa se va reîntoarce la sine, recuperându-și divinitatea va intra într-un alt ciclu astral evolutiv.
- Acesta a fost al binelui și răului, deasupra cărora ne vom ridica la capătul autodesăvârșirii terrane. Probabil, în continuare, vom trăi alte serii de categorii polare deasupra cărora trebuie să ne înălțăm spre a ne recupera unicitatea.
Tocmai aceasta ne arată, prin înălțare, Cristos. Unde trebuie să ajungem la capătul ciclului pământean: deasupra binelui și răului. Ființa eonică post terrană va fi amorală. Nu există spirite bune și spirite rele, există doar spirite demonice care își caută divinitatea. Ființa în sine e Dumnezeu. Devenirea Ființei întru sine, în spațiotemporalitatea pământeană ca Om, înseamnă eliberarea ei de această demonicitate specific terrană. Omul nu este altceva decât un demon alungat spre a se întoarce, cândva, acasă ca zeu.
- Până atunci va mai curge multă apă pe Nil… Și își vor mai schimba de mule ori cursul Amazoanele.
- Întârzierea se datorează, în mare parte, manipulărilor voastre care ne determină să adunăm în experiența trăirii pământene tot felul de „gunoaie”. Pe care, mai apoi, suntem nevoiți să le filtrăm și decantăm tocmai prin această organicitate trupească. Trupul e un fel de vidanjă prin care sunt îngropate relele.
- Despre ce manipulări vorbești?
- Fii sigur că nu am în vedere doar aceste false trebuințe care, zilnic, se induc în mentalul colectiv prin industria reclamei. Ce ziceți de groteasca mașinărie electorală prin care cultivați iluzia că bietul individ e părtaș la actul deciziei politice? Câte milioane de nevinovați au pierit în războaiele puse la cale de agenda ascunsă a politicienilor? Ce părere aveți de acest criminal joc cu viața omului prin inventarea de boli spre a face să prospere piața medicamentelor? Despre speculația bancară și bursieră aveți vreun punct de vedere? Mă gândesc, apoi, la ascunderea adevăratei cunoașteri prin știința oficială pe care o patronați, la intruziunile pe care le faceți în sistemul de educație și învățământ, la religiile și cultele pe care, de mii de ani, le tot confecționați. Mass media spune doar ce vreți voi, patronii. Ce să mai zic de falsificare istoriei, că bietul om habar nu mai are de trecutul său.
- Generalități! Spune-mi ceva punctual!
- Nu ți-ar ajunge caietul acela să le notezi pe toate. Uite, să ne referim doar la problema aceasta cu trupul! Inocularea iluziei că el, omul, e doar un trup perisabil, trecător provoacă preocuparea primordială pentru păstrarea cât mai mult a lui. De aici teama de moarte, pe care exploatându-i-o abil poți face din orice individ tot ce dorești.
- Așa este. Recunosc, prin asta suntem geniali! Inventarea morții este, într-adevăr, cea mai diabolică intrigă împotriva divinului. Să construiești un dumnezeu muritor…
- Poate chiar ești sincer, nu doar ironic… Dar ei i se adaugă multe alte manipulări. Și mă gândesc la chestia asta cu proprietatea. Să-i induci lăcomia de a acumula peste necesar, doar pentru a avea, este o uriașă deturnare de la rostul pământean al omului. Dar și de la esența sa. Nu mai e preocupat să afle cine este el, să-și redescopere sacralitatea, puterile care sălășluiesc în el și să-și recupereze demnitatea pierdută. „A știi spre a fi liber” este sufocat de acest nenorocit „a avea cu orice preț și cât mai mult”!
- Goană după avere, plăcere, confort face din el un bolnav, un neputincios? Eu cred că, din contră, dă sens existenței, îi conferă un scop. Nu e indiferent ce lași în urma ta…
- Nu am nimic cu acea urmă, sinteza culturală, care dă coloratura specifică fiecărei civilizații. E un paradox însă, te sacrifici ca să aduni cât mai mult, bineînțeles întotdeauna în dauna altora, când „dincolo” iei cu tine cu totul și cu totul altceva. Nimic material! A trăi tot timpul cu spaima morții mai lasă loc pentru fericire? Nu e asta „existență tragică”?
- Pe mine vă rog să mă scuzați… Dacă doriți puteți lua loc aici în fotoliu!
- Nu, vă rog, nu plecați! Se anunță o discuție interesantă… Ați abordat o temă peste care s-a trecut cam repede. De pildă, nu mi-e clar dacă antropoteismul reinventează supraomul.
- Începe să devină obositor… Tocmai în jurul acestei idei ne-am învârtit până acum! Dar ca să fiu tranșant, răspunsul e da și nu. Dacă ne referim la omul acesta decăzut, care a uitat că e o ființă divină, antropoteismul îi propune calea regăsirii, ridicări deasupra acestei inautentice stări vremelnice. Îl luminează și îl îndeamnă să nu mai fie complice la acest fals mod de existență care îl menține înlănțuit într-o invizibilă sclavie.
Dar el nu propune construirea, prin mijloace ilicite, manipulând natura, a unui mamut, a unei enormități umane. Îl ajută pe om să afle cine este spre a-și regăsi natura, a-i trezi esența - sacralitatea din sine. Nu îi adaugă nimic în plus omului față de ceea ce are el în datul originar. Recuperarea antropoteusului său îl face să conștientizeze și să simtă cât este de puternic. Să înțeleagă că „adună” cerul și pământul la un loc prin însăși ființarea sa, și să nu se mai complacă în a trăi ca un exilat, deportat în „civitas terrana”.
Când se va simți un dumnezeu, starea de antropoteitate, va fi mai puternic, dar și mai drept, mai bun și mai iubitor! Va fi uriașul care îi va strivi prin statura sa spirituală pe pigmeii care aproape uciseseră divinitatea din el. Eliberarea zeității din sine îl va face să pară un supraom în comparație cu sclavul senzualei efemerități de astăzi.
– Nu e aceasta cea mai crasă manipulare? S-ai spui unui nevolnic că el este zeu… Când stupizenia asta va prinde mulțimile s-a dus dracului orice ordine și pace socială!
- Asta e spaima voastră! Nu va mai accepta să fie sclav. Nu, nu este manipulare, asta înseamnă a-i deschide ochii, a-l retrezi la adevărata viață. A-l ridica de starea sa de trăitor, la starea de viețuitor. A-i reda conștiința divinității sale. Prin Adam era fiu al zeului, după căderea acestuia a devenit om – ca fiu al Evei. Înseamnă a-l ridica din condiția de infirm în care e ținut.
Manipulare e ce ați făcut voi prin știință când l-ați convins că lumea se reduce doar la cea sensibilă și poate fi accesată numai prin cele cinci - șase simțuri. I s-a indus, „științific”, omului că doar prin aceste cinci ferestre poate evada „dincolo” în necunoscut. Dincolo de ce oferă ele e misterul și cenzura transcendentală. Adică, îi este interzis să treacă! Astfel, ați avut grijă să țineți cât mai ferecată poarta dintre el și viață. Neștiindu-și eternitatea, se complăcea în condiția de biet muritor sub ascultarea voastră.
În realitate, transcendentul e în el însuși, omul are mult mai multe posibilități de a penetra neștiutul. Iar cenzura nu e altceva decât această falsă psihoză a spațiotemporalității. Omul e limitat la timpul și spațiul său prezent. Celebrul „hic et nunc”!
- Susțineți aberația că ființa umană e capabilă, în proporție de masă, să depășască cenzura? Acest lucru, pas cu pas, abia reușește omul de știință. Mai sunt câțiva inițiați în ocultism, descendenți ai marilor școli ale misteriilor.
- Altă minciună gogonată! Ați interpus între om și divinitate o pătură de așa ziși iluminați. Cei mai mulți mercenari aflați, voluntar ori inconștient, în serviciul vostru. Prin aceasta, i-ați redus nivelul de aspirație. Dacă până la cer nu se poate, atunci o să se mulțumească cu mai puțin. Visul său suprem a fost deturnat, redus la dorința de a intra în rândul eltei. Așa s-a ajuns să nu-l mai intereseze Cerul! Când vreunul reușa, accidental, să spargă bariera și să zărească „dincolo” era aclamat de mulțime ca profet. Nu știa că în fiecare om agonizează profeția!
- Formidabil! Noi suntem de vină, nu puturoșenia lui că a rămas un prost.
- Da… Pentru că și acum vechea înțelepciune o țineți încuiată cu șapte lacăte în pivnițele Vaticanului, prin piramide, în arhive și cine mai știe pe unde. Ce s-a ales de tezaurul bibliotecii din Alexandria? L-ați pus la adăpost să vă înfruptați numai voi din el, iar clădirilor le-ați dat foc.
Din când în când, după ce informația a fost stoarsă, s-a perimat ori a fost desconspirată, mai dați la iveală câte o ciosvârtă sub forma plăcuțelor sumeriene, tăblițelor de smarald, manuscriselor eseniene ori nu mai știu a căror inscripții maiașe. Și pe acelea, bineînțeles, le descifrați și interpretați tot voi după cum vă convine. Din fericire, acum la intrarea în era Vărsătorului, muntele nostru sfânt, Kogaionul, începe să vorbească. În zadar tot încercați să-l radiografiați din satelit și pe diverse alte căi. Nici cu dinamită n-ați reușit. V-ați convins ce pățiți! Va rămâne inpenetrabil pentru voi.
- Suntem abia la început, despre aceasta o să mai discutăm. Avem tot timpul din lume! Te grăbești cumva? Doar, ziceai, că suntem cu toții nemuritori. Ia luminează-ne, ce e cu autocunoașterea asta germinativă?
- În legătură cu nemurirea voastră nu pot să bag mâna în foc. Dar mă bucură întrebarea, văd că v-ați pregătit pentru această primă discuție! Dacă Existul e Totul și acesta e Devenire, atunci Omul e inclus în acest travaliu al autocunoașterii de sine a divinului. Prin această luare la cunoștiință de sine indefinitul se formalizează, capătă contur. Această formalizare este creația. Informația iese din sine și devine vizibilă ca o reflectare în oglinda neantului. Adică, divinitatea se germinează pe sine. Forma pe care o îmbracă această germinație în tridimensional e omul.
Real, omul acesta muritor aparține eternoinfinității. Nici o clipă omul nu e același, adică încremenire în imaginea sa despre sine. Mă numesc Marc, dar în fiecare microsecundă sunt altul. Aceasta este marea iluzie, că existența mea a înghețat în prezent, aici și acum! Grație autoformației, modelului meu educațional, ai căror autori sunteți și voi, fără să-mi dau seama m-am autoextras din totalitate și mi-am conferit identitate. Sunt în afara Totului, în timpul (prezentul) și spațiul meu. Dar e numai o aparență! În realitate, eu sunt dintotdeauna și pretutindeni – picătură în apă, grăunte de nisip în munte, voce în tăcere, undă în câmp, foton în lumină, nuanță în spectrul color, miasmă în aromă, tangibil în intangibil etc. Scoaterea aceasta a omului din devenirea sa, prin iluzia spațiotemporalității, e ca și cum i-ai injecta unui șoarece idea că el este Napoleon.
- Să înțeleg… Traba asta cu spațiul și timpul e tot o manipulare a noastră?
- A mediului, sistemului în care e forțat să supraviețuiască individul uman de la naștere. În loc să evolueze potrivit, datului său, zestrea genetică, el se conformează codului social, tiparului inventat de voi. Omul scos în afara devenirii e o falsă entitate, un ceva care nu există, o iluzie ce se crede realitate. Știe că e muritor în această falsă încremenire, se teme de moarte, își pune întrebări despre tragica sa existență. Dar, în ruptul capului, nu poți să-l faci să înțeleagă că, raportat la prezent, el este o iluzie și că destinul său e să dispară.
- Și antropoteismul îl vindecă de această iluzie?
- Încearcă! Lecuit de această himeră a prezentului și ajutat să se autoperceapă în devenirea sa, omul e infinit și etern, e Totul sau altfel spus e Devenire, e Dumnezeu. Însă el a fost instruit, dresat să cuprindă necuprinsul, redus la lumea sensibilă, doar prin cele cinci simțuri. Și atunci se percepe ca fiind doar imaginea din oglindă și nu un indefinit în devenirea Totului.
- Și proiectul vostru e să-l eliberați din constrângerea spațiotemporalității…
- Educat altfel, instruit, inițiat să își folosească întregul dat, eliberat de himera spațiotemporalității, el se poate deplasa natural prin ceea ce numim trecut, prezent și viitor. Adică, se poate autovizualiza, călătorind prin tunelul devenirii sale. Atunci afirmația că omul e dumnezeu ori invers nu mai e deloc o absurditate ori blasfemie.
- Și așa îl duci pe om în lumea magicului. Dizolvându-i identitatea, autoperceperea prezentului, el nu mai are conștiența de sine. Cum ai spus devine o picătură pierdută într-un șiuvoi de apă.
- Greșit! Reintegrat în torentul devenirii sale, prin anihilarea spațiotemporalității, el nu mai este picătură, o formă, ci este apă - un fond. Face treptat saltul de la autopercepția de picătură la cea de șuvoi, râu, fluviu până ajunge la capătul devenirii, la autoconștiența că e apă. Dintr-o formă relativă devine un tot etern.
Omul e o ființă magică atâta timp cât se plasează în afara propriului mister. Când reușește, ca urmare a autoevoluției, să se identifice cu propriul mister reintră în starea sa de normalitate. Puterile magice nu îi mai par ca niște daturi excepționale prin care contactează extrasenzorialitatea. Îi sunt niște aripioare cu care el înoată, precum un pește, prin apa misterului - mediul său de a fi.
Ca parte a misterului el se constată, știe cine este nu mai e frământat de actuala problemă existențială a condiției sale. Trăindu-și doar prezentul ca persoană, omul se percepe doar frunza ce tremură de spaima toamnei. Integrat în autodevenirea sa, ca ființă el se constată drept copacul mereu verde, ale cărui rădăcini îi rămâneau ascunse, iar coroana imposibil de cuprins autoperceptiv.
- Vrei să spui că puterile magice ale fiecăruia se trezesc în măsura în care reușești să te conectezi la forța cosmică, să intri în rezonanță cu ea. Esoterismul personal nu e altceva decât trezirea acestei forțe interioare, arhetipul energo-informațional specific care te configurează în câmpul morfogenetic. În stare latentă, această forță necunoscută îl „locuiește” pe fiecare, este un foc interior ce pare stins însă, el, neștiut, luminează drumul, devenirea.
- Ești uimitor! Și acest drum suntem fiecare și ne „parcurgem” în mod inconștient. Îl avem sau mai bine zis ne avem înscris în palmă ca o hartă, căreia îi spunem destin. De aceea, când ne naștem venim cu pumnii strânși închiși spre a o proteja, dar în fapt spre a ne proteja. Pentru că în viitor fiecare aia suntem, „acel” strâns, adunat la sfârșitul vieții anterioare, în palmă. Este identitatea noastră neștiută. Dacă ne-am putea citi, „vedea” în palmă ne-am recunoaște pe cel din viitor ca într-o oglindă. Exist acolo dar nu îmi sunt vizibil datorită încremenirii mele în prezentul spațiotemporal.
De aceea evoluăm, creștem potrivit inconștientului – ființa personală sau eul, care ne ține pe aproape de drum în funcție de nivelul experienței noastre ontogenetice. Ea e învățătura, înțelepciunea de a ne „citi” acumulată de-a lungul încarnărilor anterioare. Prin această conștiență a autodevenirii îl regăsim pe cel care suntem și îl materializăm corporal cât mai aproape de model. Când „murim”, plecăm cu palmele deschise, împreunate și întoarse către sine. Ca și cum l-am reflecta în oglinda palmelor pe cel care am reușit să fim în respectiva trăire personală. Această autoreflexie se decantează în ființa eonică și o completează, îmbogățește, dezvoltă întru autodesăvârșire.
- Ceea ce tu numești, în loc de viață, trăire spirituală e aprinderea acelui foc interior care te va lumina ca hartă a devenirii personale spre a te construi cât mai frumos, mai conform cu modelul - sacralitatea. Magicul e starea de iluminare a hărții personale spre a afla cine vei fi. Cel care reușește să intre în această stare va risca mai puțin să se abată de la drumul devenirii sale. Și cum reușești să intri în respectiva stare?
- Depinde pe ce treaptă de autoevoluție te afli și cât de grijuliu ai fost să-ți înțelegi harta și să-i respecți înscrisul. Cuvântul, cu încărcătura sa energoinformațională, este amorsa, scăpărarea prin care se produce trezirea acestei trăiri, iscarea focului. Acesta e rolul rugăciunii, invocației, descântecului. Dar tot prin cuvânt poate fi potolit adus în amorțeală, în starea mocnită focul. Asta face blestemul! Descântecul aprinde flacăra, iluminează harta devenirii și face vizibil drumul autoconstruirii de sine a personei. Blestemul trage vălul, ne deconectează de la forța cosmică, întunecă datul din palmă, provocând rătăcirea drumului, bâjbâiala și, firesc, întârzierea și deformarea devenirii. Ruga ne încarcă energetic, ne face luminoși, ne ajută să rămânem fii ai luminii; blestemul ne consumă energia vitală, ne slăbește până la anhilare puterile esoterice, ne face neputincioși, ne întunecă.
- Cei care, printr-un mod de viață inadecvat, pe timpul unei încarnări s-au autodeconectat, au atras asupra lor blestemul?
- Doar și-au întârziat devenirea. Blestemul și-l atrag doar cei care încearcă să obțină ori să-și sporească puterile nu pe calea autoevoluției, ci prin mijloace ilicite. Credința și-o înlocuiesc prin științe și practici oculte. De pildă, cabaliștii!
Ori alchimiștii, care vor să înlocuiască lumina pierdută ori la care încă nu au avut acces a focului viu prin lucirea aurului. De aici nebunia aflării pietrei fiosofale spre a transforma orice metal în aur. Ei știu că fără trezirea focul viu nu pot atinge nemurirea. Nu au avut, însă, răbdare să o obțină, păstreze prin ciclicitatea ființă eonică – persoană pământeană. Vor încremenire în prezent - nemurire pământeană, autoconservare în starea de persoană a ființei. Adică întemnițarea eternității în eul personal. Ei opresc devenirea, cum spuneam, se autoextrag din ea și vor să trăiască etern prin lumina focului profan și prin cea a aurului. Nu mai trudesc la propria autoconstruire prin reîntrupări repetate, ci vor elixirul tinereții ca pe o proteză existențială veșnică.
- Aha… Înlocuiesc creșterea întru nemurire prin obținerea unui leac miraculos care să le permanentizeze existența în corpul prezent. - Dar, cum ființa pământeană e doar o umbră, o imagine a ființei eonice chiar dacă le-ar reuși leacul rămân tot niște umbre, niște falsuri. Devin eternități în tărâmul întunericului pe care și-l luminează artificial.
- Să înțeleg că științele ezoterice nu te conduc spre înțelepciunea adevărată? Cea pe care ți-o convertești în harta din palmă – proiect al devenirii viitoare. Sămânța din care rodești în cadrul ciclicității devenirii!
- Ele nu duc spre adevărul care ești tu, fiu al devenirii. Sunt magie neagră prin care se conservă fructul – ființa încarcerată în persoana prezentului. Cum, încetezi de a mai fi sămânță, nici nu mai poți să te autorodești. Devii cadavru trăitor, fosilă îmbălsămată în spirtul magiei, dar aflată în afara devenirii. Această ieșire în afara timpului, stagnare în prezent înseamnă coborârea din vehicolul care te purta către sacralitate.
- Și… Deși, doctrinar, pentru cabalist viața e „revelarea dumnezeirii către creaturile sale” - umbre, pseudoființe ale profanului, adepții nu sunt altceva decât existență în tărâmul morții. Intrarea în stăpânirea sinelui, ca un dar al trezirii ființei persoanei, se referă la această ființă-umbră ostatica persoanei, nu la ființa eonică.
- Atingerea dezideratului „a primi pentru a dărui” rămâne fără finalitate. Însăși dăruirea e deturnată! A dărui se reduce la o donație către aproapele, nu la a te dărui pe tine propriei ființe eonice ca etapă a autodevenirii.
Prin muncă și studiu (învățare) se accede doar la ființa pământeană a propriei persoane, la eul ori sinele prezentului. Acesta, egoismul personal se vrea trezit spre atingerea nemuririi! Se invocă ajutorul Creatorului pentru a atinge această stare, o imposibilitate dacă tu te-ai sustras ciclului devenirii. Dumnezeu nu poate turna, ca într-o oală, nemurire în tine. Trebuie să o obții, autoperfecționându-te nu doar prin muncă și studiu, ci prin travaliul propriei deveniri.
- Ahaa… A te nemuri înseamnă a-ți construi ființa eonică nu a accede la tiparul-ființă ce configurează persoana pământeană, penetrând granițele lumii subtile. Nu eu-l prezentului conferă eternitatea, ci eul devenirii.
- Întocmai! La ei evoluția e redusă doar la modificarea punctului din inimă, menită să aducă înlocuirea dorinței materiale (avere, sex, glorie) cu dorința spirituală. Autodesăvârșirea naturală, prin ciclicitatea devenirii, e înlocuită cu una obținută pe căi și prin mijloace oculte. A se înțelege ilicite! Nemurirea nu se mai obține de la sine, ca o împlinire a devenirii, ci e un furt, o păcăleală.
Muritorul nu se mai străduie să devină nemuritor urmând rigorile ciclului natural, ci forțează ușa destinului spre a ajunge la cămara cu nemurire. Elixirul, invocarea marelui spirit e un șperaclu cu care se descuie hoțește lacătul misterului. E un furt de energie subtilă, care e descărcată asupra persoanei. Să ne imaginăm ce face un fulger când cade asupra unui corp. Prin mijloacele oculte se obține o iluminare de moment, dar această descărcare „prăjește” receptorul. Un guru încearcă să pregătească receptorul, discipolul pentru această descărcare. Dar demersul său e o înșelăciune. Cel antrenat reușește doar să atingă, trăiască o stare de grație momentană, însă nu ajunge să sălășluiască în nirvana. Ezoterismul nu poate oferi nemurire, doar gustul nemuririi.
Nu se mai urmează drumul destinului, charmei ci se încalcă legea devenirii, luând-o pe scurtătura ocultismului. Fuga lor după nemurire e de fapt drumul spre autoneantizare. Înțelepciunea e autodevenire, ezoterismul e autoneantizare. Acești „nemuritori” spre a-și hrăni fructul au nevoie de sîngele (purtător al viului) și energia umană, devin vampiri – neființe în serviciul propriei lăcomii, adică apostoli parazitari ai răului.
– Acum, la finalul acestei prime discuții, spune sincer chiar nu te temi de moarte?
– Sigur că mă tem, dar nu în sensul comun al omului care știe că va dispărea pentru totdeauna. Mă tem să nu plec înainte de a-mi fi împlinit karma. Rostul fiecărei întrupări e acela de a permite eului să acumuleze, până la întreaga sa capacitate, experiența terrană. Prin încheierea prematură a acestei veniri e ca și cum m-aș întoare la baza mea eonică cu nava incomplet încărcată. Aș fi, deci, un transport ratat.
Dar voi cunoașteți foarte bine acest lucru. Și tocmai de aceea planul vostru e să ne extirpați, pe cât mai mulți dintre noi, înainte de a ne fi îndeplinit misiunea. Și vă străduiți de câteva milenii.
- Și ați găsit antidotul salvator?
- Precum vezi, continuăm să existăm. Nu e vreun mare secret. E la îndemâna oricui. Ne trăim viața cuviincios! După cuvință înseamnă în rezonanță cu vibrația ființei eonice. Oricât v-ați agita, rămâneți niște sărmani pigmei Crimele voastre împotriva umanițății rămân o vânătoare de iluzii. Pentru că în spatele nostru e Ființa! Voi nu sunteți decât neantul.