agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-12-31 | | Trenul în care mă aflu ca vechi navetist, ticsit de lume, oprește cu scrîșnet de frîne în mica gară a urbei. Abia respirînd în atmosfera încărcată de tot soiul de mirosuri amestecate, cobor strecurîndu-mă cu greutate prin viermuiala de țărani și muncitori, elevi și negustori care-și aduc papornițele cu marfă la tîrgul săptămânal din micul oraș de provincie. Sar încă de pe prima treaptă, parcă scăpat dintr-o carceră și mă îndepărtez pe peronul spațios, respirînd cu nesaț aerul primăvăratic, înmiresmat de florile lui april și încălzit de soarele dimineții. E doar prima etapă a drumului meu zilnic spre școala în care-mi desfășor de ani buni activitatea. După o pauză de vreo douăzeci și ceva de minute, un alt tren mă va prelua și mă va duce spre valea pitorească unde mă afund în fiecare zi pentru a-mi face datoria față de societate. Cei mai mulți navetiști petrec minutele de întrerupere dintre trenuri stînd pe băncile înșirate de-a lungul pereților ori stînd în picioare și sporovăind, în grupuri, de-a lungul peronului, la o țigară. Eu, fiind un însingurat căruia nu-i plac discuțiile, am obiceiul de a trece dincolo de linii și de a-mi fuma țigara obișnuită plimbînd-mă de-a lungul rîului, pe drumeagul străjuit de o parte și de alta de plopi seculari și de sălcii plîngătoare, însoțit doar de ciripitul păsărelelor și de clipocitul valurilor. De mai multe zile însă zăvoiul mirific și liniștit a fost invadat de o mică armată de muncitori dotați cu buldozere și excavatoare care deja au spart o parte din locul acesta paradisiac, au excavat gropi adînci și negre, deja pe jumătate pline de apă mâloasă, au scos din rădăcini plopi și sălcii deja înfrunzite, acum vestejite sub soarele necruțător. Rădăcinile hidoase întoarse spre cer și coroanele verzi, acum înămolite, îmi dau un sentiment de tristețe și nostalgie după natura verde și veselă de altădată dar.... îmi zic că asta-i viața, lumea se schimbă, natura e modificată de om după interesele lui și n-are rost să plîngem după un petic de iarbă verde ori după niște pîlcuri de copaci, fie ei seculari ori mai tineri. Deși acest loc a fost cîndva emblematic pentru oraș, un fel de refugiu al oamenilor din zgomotul și agitația urbei, loc pentru serbări cîmpenești ocazionate de sărbători ori pentru întîlniri de dragoste... Curios să văd mai bine ce se întîmplă, mă îndrept direct spre locul cu pricina. Împăcat de-acum cu gîndul că viața e un perpetuu șantier, e bine că oamenii construiesc, fac lucruri noi, moderne, acolo unde înainte era doar natură sălbatică. Ba ma mult, întotdeauna am iubit oamenii care muncesc din greu, se iau de piept cu pămîntul, apele, stîncile și greutățile, care nasc miracole făcînd să răsară ”ca din pământ” lucruri admirabile. Rezemat de un trunchi scorburos urmăresc cu drag munca oamenilor, agitația muncitorilor înarmați cu drujbe, securi și lopeți, mișunînd în jurul utilajelor puternice care se joacă parcă smugînd din rădăcini copaci uriași cum ar smulge o mână niște buruieni. Observ că și oamenii se uită mereu spre mine, le fac semne prietenești cu mâna deși ei nu par prea veseli și privile lor nu par a fi prea binevoitoare. La un moment dat unul, ce părea a fi șeful pentru că toți se uitau spre el, pornește voinicește spre mine. Ajuns la doi pași îmi întinde o mână, neagră de smoală și pământ, nu înainte de a-și șterge mâna de turul pantalonilor de salopetă. Eu arunc țigara care era oricum pe teminate și dau bucuros mâna cu șeful de echipă. - Pe cine căutați, domnu, pe-aici? mă ia în primire șeful de echipă cu un glas gutural și o privire întunecată și neprimitoare. - Nu caut pe nimeni! răspund eu, zîmbind în continuare în speranța de a-l îmbuna pe șef. Am trecut doar pe-aici să văd ce faceți. - Dar ce te interesează pe dumneata ce facem noi aici? Cam mulți curioși care nu lasă lumea să muncească în pace. - Dar eu nu vă încurc cu nimic, îmi place doar să mă uit... Simt că ceva e în neregulă acolo cu oameni aceia și cu mine în preajma lor. - Da, lasă că știm noi! Te uiți... și apoi scrii! Scrii la gazete despre ce facem noi aici și ne pui toate organele în cap! Iar patronii luați la întrebări or să oprească lucrările și noi ăștia, pălmașii, rămânem fără pîine la copii! - Care gazete? Care organe? Despre ce-mi vorbești dumneata aici că eu habar n-am?! - Mai faci și pe niznaiul! Scrii, așa cum a scris și un alt coleg de-al dumitale despre ce nereguli ar fi, cică, pe-aici, cu terenurile astea și cu firma patronului, cum că ar fi în cîrdășie cu primaru și cu alții de pe la județ! Mai bine vezi-ți dumneata de drum, ia asta și te du în treaba dumitale, cît vezi cu ochii! Și-mi întinde un șomoiog gros de bani înveliți la repezeală într-o foaie de revistă murdară de grăsime. Eu fac un pas în spate îngrozit de întorsătura neașteptată, omul vine spre mine îmi apucă un colț al hainei și-mi îndeasă purcoiul de bani în buzunar. Eu îl scot cu greu din buzunar, banii nu erau deloc puțini și cuprins de silă și de panică îi arunc pe jos. -Aha, nu vrei să-i iei! Însemană că asta vrei, să scrii la gazetă! Tu-ți scrisu mă-ti! urlă el o înjurătură cît îl țin bojocii și ridică spre mine palma uriașă, tăbăcită de muncă. Eu mă feresc într-o parte și o rup la fugă spre gară fără a mai ocoli bălțile de pe drumeagul noroios, pantalonii mei negri se umplu de pete gălbui de noroi dar asta nu mai contează, fug mâncând pămîntul urmărit de vocea guturală și înjurăturile omului furios la culme. De la o vreme nu-l mai aud în spatele meu, aud doar scrîșnetul de frîne al trenului care oprește în gară. Mă agăț de scara primului vagon din fața mea, caut un loc cît mai izolat și mă arunc răsuflînd din greu pe banchetă. Încă nu pot să mă dezmeticesc, treptat însă parcă mi se luminează mintea și-mi amintesc totuși că am citit în presă o poveste încurcată legată de locul cu pricina , o dezvăluire cu cântec despre afaceri mai mult sau mai puțin murdare cu aprobări ilegale și documente măsluite, implicați fiind funcționari de la oraș și de la județ, poveste atît de obișnuită în zilele noastre încît nu i-am dat vreo importanță deosebită... Un fluierat prelung și trenul se pune în mișcare. Încerc să uit episodul de coșmar abia trăit și încerc să mă gîndesc la orarul zilei de azi, la lecții și alte îndatoriri de serviciu. Și la salariul pe care-l voi lua mâine și care e deja mai mult de jumătate al altora, după ce-mi voi plăti toate facturile, ratele și datoriile poate mă va ține vreo săptămînă, poate două, după care alte datorii, în contul altui salariu și tot așa... Îmi sună ca un leitmotiv în minte vorba unui coleg de serviciu: ”Viața noastră e doar o așteptare între două salarii”... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate