Îţi iei tolba de cuvinte aşa cum vânătorul săgeţile. Dai rugii la o parte. Omori cu blândeţe denotaţiile. Cuvintele nu vor deveni nicicând resentimentare. Intuiesc uşor cât de necesară este o astfel de moarte. Pentru regăsirea sensurilor adevărate, ultime. Până la Semnificaţie.

***

18, 43. Aproximativ 23°. În birou. În sufragerie. Eventual, într-o mansardă. Cu vedere la un lac. Albastru. Şi la o roată. Albă, gigantescă... Doar 10 în plină stradă. Puiul de porumbel şi-a luat în sfârşit zborul. În timp util. Nu ezită însă – melancolic sau doar pragmatic-interesat, dornic de supravieţuire –, să revină în balconul ce i-a găzduit creşterea, când încă era vară. Nu ai cum să nu-l recunoşti: e mult mai subţirel decât restul şi cere întruna de mâncare. Îi aşezi în faţă tot ce ai la îndemână: biscuiţi cu lapte Bucuria (româneşti 100%), 5 grame de pandişpan cu vişine, 2 răsucele fărâmiţate, un sfert dintr-un sfert de suberec turcesc, ba şi o pieliţă consistentă de pui fript. Nu omiţi să te îngrijorezi: în curând ai putea fi vinovată moral de pervertirea genetică a bietei păsări şi, în loc de porumbei, la geam o să ţi se zgâiască nişte ulii niciodată sătui! Te consolezi când vezi că niciunul nu se atinge de pieliţele cu pricina: îşi adâncesc ciocurile în praful biscuiţilor fărâmiţaţi, se pare, preferaţii lor, urmându-şi instinctul de păsări neprădătoare, purtătoare ale frunzei de măslin.
Altfel, te adaptezi destul de greu. Ca de obicei. Ţi se pare puţin straniu, puţin ridicol, puţin agresiv-angoasant felul în care se fac „trecerile”. Îţi stăpâneşti însă orice reacţie în văzul lumii. Oamenii vin. Unii se aşază. Destul de aproape. Alţii, mult prea departe. De fapt, important este ca niciunul să nu simtă vreo „neregularitate”, în orice caz nu una dintre acelea care i-ar determina să facă popasuri şi incursiuni interminabile în jurul persoanei tale. Le zâmbeşti fiecăruia în parte şi tuturor deodată. Alegi postura ciclamen cu irizaţii galbene. Cu 3 vârfuri de deget îţi aranjezi magistral coafura. Sentimentul secundei acesteia. Câţiva fotografi profesionişti se reped. Mimezi dezinteresul unei vedete. În mod cert te vor căuta şi data viitoare. Alergi. Respiri. Eşti! Ai trecut testul! Poţi să-ţi vezi de ale tale. În laboratorul propriu, îţi permiţi mai multe defulări. Ieşi în picioarele goale! Cu toate perechile de lumini laolaltă! Cânţi cerului cât te ţine sufletul! Improvizezi o plajă! O autentifici! Improvizezi un anotimp! Îl iei cât se poate de în serios: creme, loţiuni, evantaie, răcoritoare, hard-rock, blitz-uri, reviste mondene, zmeie, sandale albe, rochie din vâscoză pastelată, pălărie florentină din paille, brăţara de gleznă cu stele argintate, refreshing... Decretezi: „vară indiană” sui-generis, deloc limitată la acel „Nord de l’Amérique”! Vara nu mai este un anotimp! Nu mai stă într-un calendar! Nici într-o prejudecată! Vara este Anotimpul! Starea de spirit prin excelenţă! Una care îţi este intrinsecă şi de care, în consecinţă, nu te poţi dezice! Nu te poţi... nu te... nu....?! Junghiul din glezna stângă vine ca o electrocutare. Odată cu el, şi trezirea. Aerul rece îţi intră în tine. Străzi umede. Oameni chirciţi. Diplopie. Acest monolog al guguştiucilor încercănaţi cobind pe la geamuri. Uşile se încuie pe dinăuntru. Ochii din ferestre devin aşteptare când luna seceră. Ploaie acră întinde şi stoarce lucidăţile. Ziua se măsoară în fracţiuni de secundă. Înspăimântate, datele personale se împing îndărătul eului. Izbit de fum, oraşul alunecă singur, bolnav de bătrân. Senzaţii zigzagate îţi dau târcoale. Ţi-or face vreun ekg?! Păstrezi şi azi urme. Semne lăsate de cuvinte, de sufletul lor duhnitor şi greu ca o carne. Dar amprentele de genul acesta nu interesează organele legii. Cel mult, domnii de acolo ar putea arunca o privire. Total nedumeriţi, ar cere lămuriri. Nu te-ar înţelege. Şi atunci! Timpul o să cadă. Zgomotos şi ordinar. Fără de tine! Parcă venise toamna? Sau a fost doar o (altă) iluzie? Dar junghiul care aproape că îţi zdrobise glezna? Venise! Îi zdrobise! Şi ea, aici, mică şi conştientă, slujindu-şi rănile, fără să le mai mascheze în eufemisme. Nici în veri indiene. Subtil se strecoară din interior în exterior, din exterior în interior! Nu bate la ochi! Acest gen de discreţie, absolut necesară pentru a supravieţui! Şi iat-o din nou acaparată de sentimentul orange! Timpul abdică, se face şarpe încolăcit şi ea, obraznică, îi intră şi-i iese prin bucle. Sonia nu are nici măcar 18 ani. Poartă un halat perfect portocaliu [dar de la Mama] şi o brăţară cu pietre din chihlimbar. Soarele de iunie înstăpâneşte absolut vara peste oraşul G[i]. Tufe de zmeură se desprind din imaginaţie şi pătrund dezinvolt în grădinile fitecui. Şi cărţile îşi găsesc aici sălaş mai dihai decât într-o bibliotecă. Pe băncuţa dintre tufe, spaţiul devine instantaneu generos, secunda se dilată... Preocupările nu degenerează niciodată în obsesii. Niciodată în patimi. Ele se desfăşoară firesc şi împrumută chipului fericirea celulelor din lăuntru. Tataa! Va veni în curând cu Moskwicz-ul roşu!! Ea: 1) va îmbrăca rochia albă evazată cu buline multicolore; 2) îşi va pune espadrile de balerină; 3) va culege un pahar-două de zmeură; 4) îşi va ascunde cât va putea emoţiile; 5) îi va arăta Tatei pachetul consistent de cărţi: da, „Premiul I” şi anul acesta, la finalul ultimei clase de liceu şi 6) vor pleca... Acasăă! Pe drum i se va face sete. Tata va opri la mânăstirea din comuna [O]. Acolo e linişte, de fapt, pace. Şi iarba... iarba, oricât de mult ar creşte, nu e niciodată năpădită de bălării. Miracol! Apa e rece. Crăiţe parfumate şi garofiţe plăpânde mărginesc cuminţenia potecuţelor. O pădure de mierle! Şi durerea aceea care te trece pe lângă moarte şi te aduce înapoi viu pe de-a-ntregul. Sfinţii te privesc cu lumini mari şi tainice. Vitraliile îţi colorează gândurile în copilărie. Şi e cum nu se poate mai bine! Vântul acordează clopotele, iar tu, oricât de mare-oricât de mic ai fi, simţi o nevoie vitală de a te ruga. În fapt, Călătoria aceasta „către Acasă” nu ar trebui să sfârşească niciodată...