Nu s-a mai întâlnit niciodată cu cineva... „intermediat”. Cu cineva despre care habar nu are cum arată, cât de subțire / groasă îi este vocea, cât de corect vorbește gramatical, cât de flegmatic sau coleric este... Dar a fost o provocare. Pe care a acceptat-o. De dragul experimentării, în ultimă instanță, de dragul cunoașterii. Sau poate că s-a încrezut în accidental, în accidentele destinului. Cert este că nu a stat prea mult pe gânduri. Și, totuși, știe câte ceva despre „acest el”. Are 34 de ani (iar ea, doar 23 neîmpliniți), este absolvent de Istorie și student în ultimul an la Drept. [Nu e deloc exclus ca detaliul ultim să fi cântărit ceva în decizia ei, și ea cândva aspirantă la o carieră de jurist, în visul copilăresc de a epura spațiul public și, mai ales, intim, de fețele schimonosite ale avocaților diavolului]. Și mai e ceva: este... Săgetător! Unul de decembrie. Unul destul de hotărât [de nu va fi fost doar grăbit sau, văleu, tiranic!], după toate probabilităţile; îi spusese... intermediat: ne vedem duminică, la ora 12, 30 în fața Facultății de Arhitectură. Fără niciun fel de nuanță. Nici adaos. Ea, care întârzie de regulă la orice fel de rendez-vous-uri, de data aceasta și-a impus să fie punctuală. A ajuns doar cu un minut și 37 de secunde după ora stabilită... oarecum de comun acord. A ajuns. A trecut pe lângă el. O dată. Ba nu. De 2. Ar fi făcut-o și a treia oară de nu s-ar fi trezit acostată de chipul unui eschimos bărbos cu ochii albaștri-albaștri și tâmplele suficient de cărunte. O voce mai degrabă subțire îi zgâriase respirația în dreptul hiatului accentual.
– Sonia!(?) – o chemase el mai mult autoritar decât interogativ.
– Ovidiu?! – își amintise ea subit că știa și cum îl cheamă.
El o sărutase zgomotos pe amândoi obraji. Fără nicio reținere. De parcă s-ar fi cunoscut de nu știu când. Și-a simțit buzele inerte pe obrajii celuilalt. La final a încercat să mimeze un gest similar gestului interlocutorului, dar nu i-a ieșit decât un tremur bâlbâit, pe care oricine l-ar fi asimilat timidității. El i-a pus în față un buchet de garoafe [„Florile săracului, flori care se duc la mort, flori de...” – s-a pomenit Sonia cu o voce venind de undeva din preajma ei] ca pe un mare trofeu! Ea a îngăimat un „Mulțumesc” fără semn de exclamare și a adăugat formal un „Nu trebuia!”, mai mult decât categoric. El nu a dezarmat. Contrar aparențelor, fără îndoială că era o fată sfioasă, poate mult prea sfioasă. De aceea nu putea decât să o cuprindă de după umeri și să-i deschidă drum în zăpezi spre Cișmigiu, profitând de alunecuș pentru a o ține cât mai lipită de el [Na, poftim, Victorița, bucură-te! Nu toți sunt specii pervertite de interior! Chit că ți se lipesc nările de frig..., chit că...!]. Este aproape înghețată. Și de data asta a făcut concesii cu nemiluita eleganței și, implicit, feminității. Și rabdă-rabdă, –cum de nu?– „baba” la frumusețe! El o simte. O oprește și o strânge năprasnic în brațe de eschimos. Ea ar vrea să-l împingă, să invoce deficitul de oxigen, nevinovatul hobby de a merge de-una-singură prin zăpezi și câte și mai câte... E așa de bine... la căldură însă!
– Și, ... dintre toate colegele tale, nu ți-ai putut găsi pe nimeni..., chiar pe nimeni?! – se trezește Sonia întrebând – ea care avea nota zece, pe axa negativă, la același capitol.
– Ba da, ba da..., dar nu a mers! – este el sincer. Colegele din anul IV se uită la mine ca la ...
– [... ca la un eschimos! – își reprimă ea elanul.]
– ... ca la un tată! Am ieșit,... am ieșit chiar... luna trecută cu o colegă... Era micuță de statură [o privește încântat pe cea din dreapta lui] și... a venit la întâlnire și cu... cocker-ul ei...
– Cum așa? – mimează Sonia interesul. În realitate, unica ei obsesie de moment (dar care, evident, poate deveni o ditamai calamitatea) este cum de nu s-a gândit înainte de a..., cum de s-a înjosit să iasă cu unul care, la o adică, îi poate fi... tată?! Mă rog, tată la... 11 ani, mai rar, dar nu imposibil! Peste 10 ani, o să pară chiar un fel de bunic, iar ea va fi nepoata neajutorată, pe care trecătorii o vor arăta, nestingheriți, cu degetul!
– ... nu avea cu cine să-l lase... și, oricum, trebuia scos la plimbare!
– Am și o pălărioară în geantă – schimbă Sonia brusc subiectul grav al conversației. Dar, ca să fiu sinceră, nu prea îmi place să umblu cu capul acoperit. El îi face semne încurajatoare. Îi ține și poșeta... numai să se acopere... de nu s-ar alege cu vreo sinuzită [„Am deja sinuzită!” – i-a replicat ea în gând] sau, Doamne-ferește, cu altceva mai grav! Uite-l, uite-l,... deja își face un obicei nesuferit din a o sorbi din ochi! Sonia are obrajii îmbujorați, cca 96 de bătăi pe minut, o dorință aprigă s-o ia la goană. Simte o mână înhățând-o. Amână...
– Îți vine foarte bine! – o soarbe el din nou.
– Mulțumesc! – se (re)formalizează ea.
Și, totuși, se simte destul de bine în acest tandem. Îl percepe puternic și protector, deși mult prea posesiv pentru gusturile ei de pasăre zburătoare. Puțin mai târziu avea să afle că dumnealui lucrase și în mină. Spirit aventurier 100%, după afirmațiile personale. Dar trebuie că era ceva mai mult – intuise Sonia. Ulterior, împărtășind „detaliul” unei rude, Sonia fusese sfătuită: „Lasă-l, soro, nu te încurca cu din ăștia! Când ți-e lumea mai dragă, pleacă și te lasă!”. Sonia renunțase la a-i dezvălui celuilalt că separarea se produsese destul de repede de la momentul primei întâlniri, în niciun caz însă din cauza „apucăturilor miniere” ale juristului în devenire.
– Îți place... Emanuelle? – o lovise cu leuca bărbosul.
– ....îîîîî... melodia celor de la Blue Systems? – încercase virgina Sonia să se apere.
– Şi melodia! – nu vrusese el s-o contrazică.
– Şi... ce ... altceva?!
– Cum..., ce altceva? – răsunase tandru vocea lui în peisaj hiperhibernal. Filmul! Mă refeream... în primul rând la film!
– Nu aș putea zice da sau nu – s-a hotărât Sonia să dialogheze. Desigur în stilul ei.
– Te ascult! – se oferise celălalt măcar preț de o eternitate.
Ea scurtase dialogul. Redusese eroticul / pornografia la ideea de estetizare a amorului prin cea de-a 7-a artă [știa că, dacă l-ar fi contrazis în vreun fel, și-ar fi tăiat craca de sub propriile picioare]. El a fost fascinat de felul în care ea teoretiza, de fapt dezbrăca de carnal, de organic și punea în rețete livrești, fără nicio eventuală consecință „gravă” în realitatea imediată. Vrăjit, eschimosul își permitea să răstălmăcească puțin demersul Soniei, care tastase (pentru a câta oară?) CtrlS și iat-o din nou sigură pe sine, înotând dezinvolt în cartezianismul genetic. Au trecut pe podul cu brațe de copaci încolăciți. Ziua se făcuse mică. Intrase într-o fereastră. Cineva îi deschisese și el, el se credea alesul ei! Dar înserarea punea la adăpost ticuri și incertitudini. În ascunzătoare, Sonia pășea regal. El era la fel de protector și de posesiv, numai pe jumătate primejdios.
– Am și eu un câine acasă – se copilărise intempestiv bărbosul cu ochi de 2 X albaștri.
– Da? Ce rasă? – se reinstalase comod în „normalitate” Sonia.
– Terrier... Bull Terrier! Ştii...? Câinele ăla poreclit „câinele doică”...
– A, da, cred că-mi amintesc, am citit cândva... Altfel nu sunt o iubitoare prea împătimită de câini! Prefer... pisicile!
– ... e foarte simpatic! – a ignorat el „nepatimile” ei. Fii atentă, ce comportament caraghios și infantil are! Când vede pe cineva că mănâncă și nu-i dă și lui, se manifestă aproape teatral... Sare în 2 labe, chelălăie, face roată în jurul tău, își ciulește urechile... Ca să-i fac în ciudă, eu încep să... plescăi. Atunci agitația lui atinge apogeul!
Săracul câine! – se gândise malițios Sonia – cu un astfel de stăpân, nici nu-i de mirare că ajungi să faci în fel și chip! Dar el o prinsese de mână autoritar. De nu știu unde scosese un aparat foto. Îl așezase pe un trunchi de copac și o pusese în gardă:
– Într-un minut se declanșează!
A întors-o cu fața spre el, a lipit-o de stern, i-a înăbușit respirația într-un sărut prometeic. Pour l’éternité. Ea a amețit puțin, s-a plâns fără voce de zăpada asta cotropitoare care-ți intră tam-nisam sub piele și-n loc să te înghețe te arde mai dihai decât o torță. El i-a făcut și mai mult loc. Ea simțea cum spațiul i se îngustase și cum cineva îi sabota intimitatea. Cerul se umpluse de pescăruși înspăimântător de argintii. Riscai să-ți pierzi controlul...

*
Pe canapeaua nonextensibilă a venit și el. O mână nevăzută le făcuse loc amândurora. I-a sărutat sânii. Și i-a rupt 1/4 din buze. Trebuia doar să o poarte cu sine! Se impunea imperios să îi echilibreze partea lucidă și partea irațională. Lua din prima și arunca într-un Recycle Bin. Sunt situații în care raționalul supralicitat te poate duce la râpă. Atunci se cuvine să faci loc celeilalte dimensiuni. O căldură puțin familiară îi ardea interiorul. Șarpele îi încolăcise coapsele. Vorbea în grai omenesc. Își săpase văgăuna, ditamai gaura de balaur, în pântecele ei, acolo în partea de sus, unde își avea sălașul Anima. Atunci, lipsită de orice apărare, ea i-a dat lui voie să-i piardă virginitatea la care atât de mult ținuse. S-au lovit cu creștetele de 2, chiar de 3 ori de un cer, au cutremurat împrejurimile, s-au descoperit pe ei în toate copilăriile ancestrale, mai apoi s-au potolit.

Dimineața, învelitoarea groasă din lână, lungă cât toate zilele, proiectată de Bunica însăși, zăcea la picioarele canapelei nonextensibile. De el nici urmă! Doar o babă se înduioșase de spectacolul nocturn [Dar ce ştia baba-asta despre starea de graţie şi despre odiseele celeste, despre cum este să pui mâna pe miracol, să adormi mai apoi cu capul pe el?!] și făcuse, în sfârșit, suprema concesie: „Bambina, treacă dă la mine, dă azi încuolo să pui scaunilii să-ți țiie plapoma, că văz că duormi cu ia șâruoi pă jos!” Sonia a încuviințat liniștită... Îl auzea pe el cum vorbea despre 2 perechi de bocanci apropiindu-şi vârfurile și purtând un dialog de mai mare frumusețea, în veci nedescifrat de altcineva decât de cei 2 posesori ai încălțărilor respective...

În zilele următoare nu s-au mai văzut. Deloc. Dar el era un- romantic-și-jumătate. Nicio noutate pentru ea, cel puțin la fel de romantică! Iar cu romantismul ăsta – pe care Victorița îl numea în mod constant reumatism [și poate că, în necunoştinţă de cauză, chiar avea dreptate, căci ce este romantismul, în ultimă instanţă, dacă nu o patologie autoimună inflamatorie?] – nu este deloc de glumit! El i-a scris împătimit. Epistole în toată regula. O numea „leoaica mea tânără și frumoasă”, sintagmă care – în ciuda tuturor nirvanelor experimentate – i-a provocat Soniei o stare soră cu lipotimia, nu pentru că i-ar fi plăcut, ci dimpotrivă! Dar a acceptat sintagma de dragul lui Nichita, care, mult mai inspirat, scrisese despre o leoaică tânără (fără îndoială, extrem de frumoasă), dar pe care nu o chema Sonia, ci... altcumva, într-un fel abstract-intangibil novicelui. Apoi domnul eschimos, pe care aceeași sonie – într-un alint specific [de femeie deloc siropoasă, căci romantismul este cu totul altceva!] – l-a numit -OVICI [prescurtarea de la un nume de familie terminat în acest sufix și care, întâmplător, avea primele 3 litere comune cu cele ale prenumelui eschimosului], a comis unele „imprudențe”. În loc să lase epistolele la Poștă, într-un exces de zel, a sunat la ușa Victoriței, înmânându-i acesteia răvașele de suflet. Toate se petreceau foarte probabil în ziua în care, prinsă în substanța unui curs de istoria limbii, Sonia studia etimologia cuvântului vărgură, fără îndoială continuator al latinescului virgula, diminutiv de la virgo, virginis / virginem... Seara, Victorița fusese extrem de misterioasă. Spusese ceva despre o vizită. Despre o căciulă rusească. Despre sperietura pe care o trăsese când pe vizor identificase un soi de bărbat cu fața îngropată pe jumătate sub acest acoperământ slav. Când, în sfârșit, se decisese să deschidă, asumându-și toate riscurile, cineva o salutase și îi încredințase relația lui de suflet, pe care Victorița, în stilul specific, o călcase în picioare așa cum altădată strivise sufletul unei grădini întregi, invocând „lipsa hreanului”! Arăta îngrozitor cel cu biletul de amor! Un om tânăr cu o căciulă așa de...! Și se comportase extrem de ciudat! Ce mai, un țărănoi! Ea una nu s-ar înjosi în veci să accepte prietenia, în ultimă instanță, iubirea unei astfel de creaturi! Înfipsese toate pumnalele. Sonia își rezemase neputința de peretele perpendicular pe rană din bucătărie. Își reprimase plânsul. Orice alt comentariu. Dar acum era convinsă că totul se sfârșise, înainte de a începe cu adevărat. Nu avea cum să fie altfel!
A mai urmat, totuși, o ultimă întâlnire. El n-a știut nimic, nici măcar nu a bănuit consecințele nevinovatului său gest de a înmâna scrisoarea „la destinatar”. A venit cu un buchet identic. De garoafe. În plus, cu acea căciulă monstruoasă care îl pierduse în ochii unei victorițe diabolice și, implicit, ai unei sonii încă mult prea naive... Era, într-adevăr [!?], un țărănoi, un țopârlan, o făcuse de râs în fața unei analfabete, îi înjosise feminitatea, delicatețea și eleganța, demne de cele mai înalte poveşti aristocrate. Nu a spus un cuvânt. El tot nu bănuia nimic. Își abandonase mâna inertă în strânsura tandră a eschimosului. La cinemateca Eforie rula în seara aceea Miloṧ Forman, Larry Flint..., pe ritmurile unei muzici subliminale gotice. El tot nu bănuia nimic.