Cu timpul, deși mă îngrețoșau fățărnicia și ipocrizia lor, am învățat să profit de acest fariseism și de statutul de tolerat al regimului. Așa au ajuns copiii unui preot, dușman oficial al orânduirii, în vremuri de teroare ideologică, să învețe la școlile cele înalte de la Moscova și din alte mari orașe. Tot așa a reușit și primul dintre feciori să-mi urmeze calea și să devină preot.
Talentul, poate înnăscut, de a lega ușor “prietenii”, în stilul acesta al nostru specific moldovenesc, s-a dovedit mai mereu salvator. Odată, însă, era cât pe ce să mă ducă pe lumea cealaltă. Într-o toamnă târzie, ploioasă, fusesem chemat la episcopie cu toate evidențele bisericilor din protoerie. Ca pe aici pe la noi, drumurile erau desfundate și nu mai circula nimic, nicio mașină. Singurul care putea ajunge era avionul cu poșta. Unul dintre piloți provenea dintr-un sat vecin și prin niște rude de ale sale l-am rugat să mă ia și pe mine până la oraș. A fost de acord, cu condiția să aduc și un butoiaș cu vin. M-am învoit, n-am avut ce face!
Eu cu registrele, iar dascălul Grigore cu butoiașul la subțioară ne-am urcat în avion. Când ne îndreptam spre islazul pe care eram așteptați am rupt un fir de trestie, pe care l-am băgat în buzunar. Ne-a prins tare bine, fiindcă unul dintre piloți era nerăbdător să deguste din „agheasma” pe care o aduseserăm. Apoi, pe rând, ei făcând cu schimbul la manșă și să mai treacă timpul, am tot degustat cu paiul. Mai puțin, Grigore! Cum erau multe escale de făcut, povesteam și beam că nici nu ne-am dat seama când am trecut de jumătatea butoiașului. , motorul avionului a început să hârâie… continuare)