Îi rămăsese şi ei imaginea angelică din fotografie. Vedea totul prin ochii Mamei. Şi nu se mai despărţea de acea poză, format 10 x 15. O muta din geanta albă în poşeta albastră, de acolo în punga de cadouri cu licurici şi trandafir galben, până şi într-un cufăr fermecat, unde fuse la un moment dat perfect convinsă că a rătăcit-o: cine ştie prin imaginaţia cărei prinţese obraznice şi mofturoase de nu alunecase?! Se gândea puţin amuzată, puţin nedumerită la atitudinea Mamei, care cu totul altfel privise iniţial realitatea pe care, într-o după-amiază de martie, Sonia i-o împărtăşise soldăţeşte-cromatic:
– Fată, hăăi, trezeşte-te la realitate! [Care... realitate?! Că a ei era alta, cu totul alta! Se trezise aşa pe nepusă masă revendicată de vreo 5 perechi de ceruri, de dealuri cu maci necenzurându-şi, nici de frica timpului, roşul, în labirintul irezistibil al harpelor, unde ea însăşi desăvârşea cosmogoniile... Zdrang!!] Te cunoşti prea bine! Nu face jocuri din astea! O să regreţi cât de curând!

Ziua se umpluse cu indecent de multe semne de întrebare şi Sonia zăcuse în burta fotoliului verde, tachinată de oglinda cât peretele, care când îi arăta faţa întreagă, când pe jumătate, când numai o ureche, numai un cercel, câte ceva din ravagiile sentimentului. Apoi sticla se încăpăţâna şi îi înghiţea complet fizionomia şi trupul: imperativ, ca-n propriul habitat spaţio-temporal, se ivea el, el şi părul lui galben: – Heei, Sonia, ştii bine, totul e de mult hotărât! / – Hăăi, fatăăă, trezeşte-te la realitate...aaate...te..eeeeee...! – lansa puneri- în-gardă-cu-ecou Mama.

Iar acum... acum..., tot ea, Mama, nu se mai sătura să privească acel chip, ce-i drept cam decolorat, cam poetic, destul de ireal, de fapt în perfect acord cu „Realitatea de dincolo de realitate a Soniei”. De bună seamă, Mama visase mimica aia, ochii ăia, întreaga alură, care, în pofida diferenţelor de culoare, de sex, chiar şi de vârstă, aşa de bine aducea cu felul de a fi al propriei fiice! [Cine ştie, or fi fost fraţi vreodată?! În orice caz, o înrudire trebuie să fi existat între ei şi, dacă nu, musai trebuia să se instituie, de vreme ce evidenţele alea îţi scoteau ochii de-a binelea!]. Şi îl chema exact la fel: intuiţia Mamei se suprapusese etanş peste realitate! Şi Mama o strigase grabnic în vis, când foarte probabil Sonia exista lumeşte, desfăşurându-şi somnul cu vise / fără de vise pe pat bucureştean, departe de Câlnişte, departe de raci, de câmpiile mişcătoare-volubile, încă departe de poveste...! Mama o chemase! Tocmai pentru că îl auzise pe el strigând-o! Şi cum îi mai ţipa numele! Ca la carte: cu accent şi hiat în toată regula! Să fi fost Destinul?!

Mai greu a fost cu Bunica. Cu Bunica-General, trăitoare înrăită la peste 1000 de metri altitudine. Eeeei, şi cu asta nu-i de glumit! Căci câmpia, cât o fi ea de câmpie, tot câmpie rămâne! Şi Bunica a privit de sus de tot, a strâmbat din nas, încăpăţânându-se într-o falsă convingere:
– Nu-mi place! – s-a răstit categoric la Sonia. E prea... prea palid! O fi bolnav...?! – şi-a iscodit necruţător nepoata.
– A învăţat pentru examen... la facultate... Matematica e grea..., economia la fel... – bâiguise fata.
– Şi are privire vicleană! – nu se lăsase Bunica. Are ceva tulbure! Ochii verzi sunt înşelători şi asta nu este o legendă!
Aici Sonia cedase oarecum, căzând, în taină, puţin de acord cu Bunica... Şi asta nu pentru că ar fi crezut în superstiţii de genul, ci pentru simplul fapt că ea însăşi verificase la faţa locului felul în care verdele celui mult-prea-palid, mult-prea-nu-ştiu-cum se insinua în gesturi, în atitudine, chiar şi în inflexiunile vocii, în tot prezentul său, aruncând punţi neştiute către tot ceea ce avea să urmeze. Intuia aşa... un fel de lunecuş de şarpe, ştii... când nu doar simţi, ci chiar vezi ceva, dar nu poţi face nimic, ab-so-lut ni-mic! Totul se întâmplă şi gata! De altfel, dacă stă bine să se gândească, ea şi oricine altcineva, câte păpuşi cu ochi verzi s-au fabricat vreodată?! Păi, ia-o pe Adelina, ochi căprui, ia-le pe Mariana şi pe Liliana, ochi-negri-tăciune, ia-o chiar şi pe sclifosita aia de Magdalena, ochi albaştri-albaştri, şi pe Geta, şi pe Harieta, şi pe Cristina... Ea, cel puţin, n-a avut niciodată o păpuşă, nici măcar un maimuţoi, cu ochii verzi! O fi şi asta ceva! Dar azi,... azi, când eu stau şi tastez aici în noapte – ar zice o Sonie mai puţin copilă – ia te uită la fandositele astea de Barbie: mai rău ca şerpoaicele! Te şi înţepi în ele! Îţi iei veninul ca pe unică (răs)plată. Ameninţat(ă) şi singur(ă), lansezi interogaţii retorice: unde, unde e Copilăria!? Că eu,... eu una n-am mai identificat-o!
– ...şi zici că e şi mai mic decât tine! – triumfase Bunica, încoronându-şi demersul deconstructiv.
– ... [Hmmmm... nu zisese (încă), dar..] ... îîîîî... puţin mai mic! – o scăldase Sonia. [Daaa, Bunică, daaa, sunt foarte deznădăjduită, ce mă mai fac eu?! E miic, mic-de-toot, e foaaaaaaarte mic, în comparaţie cu mine, îţi închipui o jumătate de deceniu, de fapt asta înseamnă o diferenţă galactică pe care nicio trecere înapoi în cazul meu n-ar putea s-o anuleze vreodată!] Intempestiv, prinsese curaj şi prezentul pârâise: trebuia musai să suporte un cu totul alt scenariu: Dar dumneata vorbeşti, Bunică, dumneata care îţi luaşi bărbat... îîîî... – se hotărî, mai mult sau mai puţin inspirată – inferior numeric [Păi... să stăm strâmb şi să judecăm drept: nici că se putea altfel! De ce? Pentru că!].
– Hmmmm... aşa e... – se resemnase Bunica fără semn de exclamare, fără virgule,..., doar cu nişte puncte de suspensie, luată pe nepregătite şi neputându-se dezice, totuşi, de un cod al onoarei specific.
– ... şi ceeee, Bunicul nu are ochii tot verzi?! – adăugase redundant Sonia, căci argumentul „inferiorităţii numerice” îşi făcuse cu vârf şi îndesat efectul.

.... Bunicuuuul-Bunicuuuul, bun-ca-pâinea-caldă, de profesie indulgent absolut! I-a căzut cu tronc junele din fotografia 10 x 15. Unde mai pui că SAD ăsta, puţin-cam-palid-şi-cam-viclean, îi seamănă neaşteptat de mult, şi nu doar pentru că-i plăcură muierile superioare numeric şi-şi însuşi verdele ca pe propriul ADN, dar amândoi se nimeriră, la origini ceva mai îndepărtate, a se putea lăuda cu niscaiva sânge oltenesc prin vene. Dar Soniei – Cerul s-o îngăduie! – nu i-au plăcut niciodată prea mult oltenii! Şi....


Ce-i cu asta?!

[Se spală bine! Bine-de-tot! Nu mai rămâne nimic din! Doar un biet perfect simplu! Care, în cazul ei, are valoare PUR STILISTICĂ! Parol!]