Se simţea mică. Mică de tot. Deşi era deja în anul I de facultate. Clădirile creşteau văzând cu ochii. În capătul unor scări fiind, se lăsa înghiţită. Efectiv, nu se putea sustrage! Nu se putea şi pace! Adică... război, fie el şi rece! Şi-i era aşa de spaimă să privească în lateral. „În faţa-ul” avea o conotaţie ciudată. Nu din prea mult optimism se trezea mai mereu astfel privind, ci pentru că doar aşa era convinsă că-şi va putea păstra echilibrul. Nu-i de mirare că habar nu avea, cel mai adesea, pe unde trecuse („Ne întâlnim la ora de, în locul cutare!” – punctase diabolic de ştiinţific/obiectiv un cunoscut. Şi ea se pomenise. Exact cu gura căscată!). Descoperea post-eveniment o sumedenie de „detalii”. Ca o supremă răzbunare, se oprea, la un moment dat, minute în şir, le fixa diabolic cu privirea, să n-o mai ocolească. Să n-o mai! Auzise, 1 dată, de 2, cum colegii ei – mai înţelepţi sau, probabil, mai dotaţi într-ale spaţiului (exterior?!) îşi luau ceea ce se chema îndeobşte „repere”..., cum îţi iei, de pildă, o marjă de eroare. Na! Şi eşti absolvit, orice s-ar întâmpla! Uite, outlet-ul ăla, biserica rusă, armăsarul imortalizat în bronz al nu ştiu cărui domnitor, cofetăria cu joffres (Je vous offre, s’il vous plaît!), groapa în care îşi spărsese camerele de aer un ditamai bolidul et cetera. Toate hotărârile ei în acest sens erau însă luate doar pentru a fi încălcate. Cu nicio premeditare. Mersul conform principiului „ochelari de cal” îşi acorda suveran prerogativele, invers proporţional de altfel cu pipernicirea ei continuă, până la a fi devorată de spaţiu.

Asta până într-o zi... relativ de octombrie. Relativ de toamnă. Când şi-a luat inima în dinţi, decisă să-şi facă dreptate. Şi să(-i) arate lumii! Deşi, la o adică, evidenţele s-ar fi cuvenit să vorbească de la sine!

A pus mâna pe spaţiu. Aşa, într-un gest de minimă aprop(r)iere. Şi-apoi, zică cine ce-o zice! Să nu-i spună nimeni, de pildă, că Şoseaua nu ştiu care se află la X km de..., la y de... Că doar în zona aceea găseşti cai verzi pe pereţi şi esenţe aromate... Care va să zică, şi-a luat o desagă mare-maaaare. A fixat-o temeinic în ascunzişul sternului. A îndesat acolo tot ce a putut şi n-a putut întâlni în peregrinările sale diurne: alimentara cu geamuri policrome, fântâna arteziană de pe splai, îngerul bont de la intersecţie, frunzele tramvaiului galben, amprentele vânzătoarei de ciubuce sau/şi de oameni, autostrada cu sens unic, scările cu devoratul lor cu tot, statuile mai de Doamne-ajută, cuptorul de pâine, ba chiar şi un motan pişicher care-i tot purta sâmbetele pe colina din realitate. Le-a luat. Le-a amestecat. Le-a aşezat cu susu-n jos. Cu josu-n lateral mai ales. Le-a pocnit de le-au sărit capacele. Domnuleeee, erau vii-vii de tot! S-a aşezat la o masă ovală lângă un soi de semne. S-a aşezat mică, pipernicită, aproape invizibilă... Deodată, ochii au început să-i crească... Şi i-au tot crescut, i-au tot... De nu i-or creşte şi astăzi?!