După un rechizitoriu dur, Jimy fusese pus la colţ. Kira scăpase ca prin urechile acului. Asimila acum lecţia primită. Vedea negru pe alb, mărind minuscula realitate la o lupă moştenită de la o antecesoare. Hotărât lucru, nu voia să-şi supere mai mult de atât stăpâna! Doar ea era cea care. O spăla. Îi schimba hăinuţele în mod constant. O punea la oliţă. Îi asculta micile confesiuni, marile probleme, acum în prag puberal, când hormonii o luaseră razna şi de s-ar fi redus totul la o simplă invazie facială! Dar ce te faci cu fantasmele? Cu umbrele alea care apar şi nu-ţi mai dau pace!? Cu ideile fixe?! Cu revoltele?! Cu im-po-si-bi-lul!? Când se ivea miss, toate acestea se făceau nevăzute şi ea se trezea pe un pat cu aşternut proaspăt primenit, într-o odaie cu tufănică, cu struguri mulţi-mulţi şi grauri la pervaz, ciugulind isteric boabe imaginare exact din palma ei atotcuprinzătoare. Ahhh, ce viaţăăă!

Doar venea toamna! Blândă, roşcată, fermecătoare! Timpul ideal ca miss Kelly să le dea 4-5 şuturi, să le scoată de la naftalină, pe ea şi pe încă 2-3 surate, ce depăşiseră, mai cu chiu-mai cu vai, stadiul de mucoase! Le scutura 3-4 molii. Le punea cu capul în jos. Le debarasa de toate pânzele nonnecesare ca de nişte detalii superflue. Le elibera de surplusul de apă şi de praf. Le învârtea câte o rotiţă, suficient de mult, cât să aibă vorbe şi atitudini pentru o zi întreagă de vară indiană! Se grăbea să le prezinte unor cercuri mixte de cunoştinţe ca pe nişte tinere promiţătoare. Ei, ca să fie sinceră, se mai cereau ele la oliţă şi pofteau la biscuiţi pe răzătoare, păstrând probabil în sânge amintirea ritualului unei copilării – totuşi! – trecătoare. Fără doar şi poate, miss le adusese la viaţă, scoţându-le din anonimatul mai înfiorător decât moartea! Ea le adusese, ea avea să…

Îşi privea cu jumătate de iris binefăcătoarea, într-un fel, în toate felurile, dumnezeul său! Şi dumnezeul ăsta, mai exact dumnezeea, avea, desigur, problemele sale! Şi ei – cât era ea de divinitate! – trebuie să i se fi năzărit măcar din când în când. Nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate ce vedea domnişoara, dar în mod cert nu erau imagini tocmai plăcute! [Să fi fost cai verzi-galbeni-albaştri pe pereţi, un junghi intempestiv, niscaiva semne, … o lipsă?!] Altfel cum să se explice săritura ei bruscă, din somnul cel mai paşnic, în capătul total opus al odăii?! [Că somnambulă nu era!] Hotărârea stranie de a şterge o fereastră până la disoluţie, până la prăbuşirea acesteia în marele zid. Felul acela în care se da de ceasul morţii. Îl lua pe Hector şi da cu el de braţul canapelei. Acolo înlemnea ingratul. Arunca vânăt cu Sidonia în eter, cu Zână, Zingarella şi Muñeca. Nu se potolea până când ofranda nu atingea măcar gradul de “satisfăcător”. Ce-i drept, mai simţea câte un gol în stomac când Pequeñita o striga pe un nume arbitrar: Mamăăăăă! Îi frângea articulaţia coapsei… a gleznei – habar nu avea pe care!, – jelindu-şi progenitura, cu lacrimi de sânge şi plastic, ca pe odrasla favorită: Preaiubita! O împingea repede cu deget impetuos într-o penumbră oarecare: uitaseee!

Ohhh! Cum de uitase?! Repede-repedee! Scotea din dulap una două trei patru cinci şase….10… 17… fără de număr perechi de pantofi. Le lipea la perete. Îşi făcea o mea culpa cum numai în romanele naturalist-fantastice întâlneşti. Da, da, da! O să se calmeze! O să le ia pe rând! O să insiste cât va fi cazul. Nu se va opri – petreacă-se apocalipsele! – decât atunci când toate vor mirosi şi vor luci ca şi cum exact în momentul ăla-ăsta ar fi fost luate de pe rafturile unui magazin de soi!

Tot trudind, gândurile i se aranjau în formă de piedestal sau de cruce. Acolo suuuus de toot îl vedea pe el. În robă de preot sadea, purtând frunte grandios de pleşuvă, ochi ciclopici, sacoşă biodegradabilă şi, vaaaai, indiferenţă letală! Se nevoia-se nevoia, urca până hăăt departe. Îi simţea răsuflarea. Îi punea mecanism. Chit că popa se zvârcolea ca un şarpe. Sau ca un drac. I-a pus căluş. L-a strigat pe numele ştiut numai de ei în visele-visurilor sale. Cu pumnal înfipt în roşu, i-a ţipat iubirea! Ingrata ce o omorâse cu zile. Nu contenea! Dar nu, nu-i reproşa lui nimic, Doamne, fereşte! Că doar se lăsase prins. Rebotezat. Redefinit. Reontologizat. Inclus în marea familie a kirelor-jymilor-muñecuţelor-pequeñitelor… Sfântă adunare! Hei! Nu era de ici de colo! Gata cu obsesia fetei bătrâne! Bătrână şi virgină! La cele 5 decenii pe care le cărase per pedes apostolorum în propria spinare.

– Gavriiiiiil! – se prăbuşise ea în nume de arhanghel, aşezându-şi fantastic zulufii obraznici. Păpuşile păstraseră un moment de resemnare.