agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 72 .



K-1
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PEG ]

2020-02-07  |     | 



K 1

3.767 – ANUL SPAȚIULUI
K 1 – UNDEVA
LA MARGINEA SISTEMULUI NEBULLA

Elin Injah, rămas în istorie sub numele de Eli. Străbunicul său, Katergarht Injah, a fost unul dintre întemeietorii Mișcării Realității Abstracte. Considerat la început ca fiind un proscris de către Marele Imperiu Galactic, Eli a reușit datorită unei conjuncturi favorabile să devină unul dintre cele mai importante personaje din Imperiu. Ajuns printr-o ironie a sorții, în vecinătatea lui K1 exact în momentul atacului... - Istoria Galactica, vol. 43, extras

Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate absolut tot ce se întâmplase. Ca prin vis, revăzu cu ochii minții grozăvia peste care dăduseră atunci când ieșiseră din hiperspațiu. Fragmente de nave ce pluteau în derivă printre rămășițele omenești, bucăți de trupuri carbonizate, înghețate în frigul năpraznic al spațiului. Un crucișător imperial rupt în două fumega mocnit, rânjind către ei prin hăul imens produs de o torpilă fotonică. Puțin mai departe de el, două fregate imperiale ce avuseseră aceeași soartă, pluteau în derivă într-un tânguit sumbru.
Mesajul, greu de descifrat, venise în urmă cu câteva zile iar ei, aflându-se cel mai aproape de sistemul Nebulla, fuseseră cei care răspunseseră la SOS și cărora li se ceruse să verifice ce se întâmplase. Pentru asta fuseseră nevoiți să facă un salt, aceasta fiind singura modalitate de a ajunge cât mai repede la destinație.
K1 era o exploatare minieră faimoasă pentru minele de kardium ce era folosit la fabricarea motoarelor superluminice.
Situată într-un sistem binar, putem spune totuși despre K1 că se încadrează în așa numita zonă tampon, zonă aflată la distanța potrivită față de stele pentru a menține astfel apa în stare lichidă (suficient de cald pentru ca apa să nu înghețe și suficient de răcoare pentru a nu se evapora). Sistemul planetar era compus din două stele ce trec una pe lângă alta la un interval de 9 zile spațiale, stele care se calmează reciproc ele fiind în același timp și inegale ca diametru. În jurul celor doi sori orbitează două planete, cea interioară fiind doar un monstru gazos datorită faptului că este foarte aproape de stele și cea exterioară, K1, fiind cea care se află la distanța potrivită față de cei doi sori pentru a crea condițiile necesare apariției si dezvoltării vieții.
Sistemele circumbinare sunt extrem de rare de unde și interesul ridicat al Marelui Imperiu Galactic pentru această zonă aflată la marginea galaxiei. Există teorii potrivit cărora, sistemele binare ar fi cele care ar duce la crearea unor planete în solul cărora s-ar putea forma, în cantități uriașe, minereul de kardium atât de dorit de către Imperiu.
Aflată în proprietatea imperiului încă din 3.430, de când s-au descoperit zăcămintele de kardium, K1 a atras ca un magnet o mulțime de oameni de afaceri din întregul imperiu și chiar de dincolo de granițele Marelui Imperiu, fiecare dintre ei urmărindu-și practic până la urmă propriul interes. De aici pleacă periodic sume enorme de credite imperiale către bănci cu nume deșuchiate sau locații îndoielnice și care cu greu pot fi descoperite de agenții imperiali. Una peste alta, banii sunt atât de mulți încât guvernul închide probabil ochii la anumite situații, oameni sus-puși luând, bineînțeles, și ei la rândul lor, partea lor din prăjitură.
În timp ce se aflau în hiperspațiu, Mama îi atenționase de o anomalie prezentă la gura de ieșire dar ei nu luaseră în seamă acest mic amănunt, bazându-se pe cartografierea sistemului respectiv. Una peste alta, le era totuși imposibil să reducă viteza așa că lăsaseră ca totul să curgă de la sine, sperând să fie doar o eroare de sistem. Bineînțeles, nu se așteptau ca la ieșire să dea însă peste grozăvia aceea ce înconjura practic planeta așa că, impactul fiind unul extrem de violent, nu au mai avut timp să activeze nici câmpul de forță pentru a se putea proteja.
Prima dată fuseseră lovite motoarele de pe partea dreaptă pentru ca apoi, o gaură imensă să-și facă apariția în fuzelajul navei, în dreptul modulului. Parsedium se înclinase serios și începuse să piardă presiune. Mama sigilase compartimentele afectate dar incendiul izbucnit în urma pierderii motoarelor se propaga cu repeziciune, așa că toată lumea se îndreptase îngrozită către compartimentul navetelor de salvare.
Salvare ... unde? Era aproape imposibil să treci de câmpul acela de metal contorsionat, de milioanele de fragmente ce șficuiau spațiul trecând pe lângă ei cu viteză amețitoare. Numai un pilot încercat s-ar fi putut strecura cu greu printre resturi iar el nu se putuse lăuda niciodată cu o astfel de performanță.
Debandada începuse... Toate antrenamentele prin care trecuseră, toate simulările pe care le efectuaseră dispăruseră ca prin farmec, într-o fracțiune de secundă, lăsând loc disperării, fricii de moartea iminentă, de trecerea în neființă. Navetele de salvare decolau din pântecul bolnav al navei doar pentru a sfârși zdrobindu-se de fragmentele ce pluteau peste tot sau căzând pradă tirului ucigător al flotei inamice. Exploziile puternice luminau spațiul iar jerbele mari de foc făceau aproape imposibilă pilotarea.
Cum reușise el să scape... asta era peste puterea lui de înțelegere. Printr-un noroc chior trecuse cumva de epave pentru ca, odată intrat în câmpul gravitațional al planetei, să înceapă a coborî cu o viteză amețitoare către aceasta lăsând în urma lui o dâră lungă de foc. Prin hubloul fisurat putea să zărească și alte câteva navete ce reușiseră să scape din infernul de deasupra și care acum se îndreptau toate către K1. Încercase să stabilească o legătură radio cu acestea dar nu reușise, iar instinctul de supraviețuire dominase dorința de comunicare așa că se concentră numai pe pilotarea navetei.
Contactul cu solul fusese unul extrem de dur, în timpul zborului defectându-se sistemul de ghidaj al motoarelor, fapt ce-l adusese în imposibilitatea de a le direcționa pe o poziție perfect verticală, poziție ce i-ar fi permis o asolizare cât de cât confortabilă.
Intrase cu viteză într-o formațiune stâncoasă, iar scrâșnetul rocilor în contact cu metalul îl înfioră, lăsându-i dâre adânci pe creier. În drumul lui, retezase cu unul dintre motoare câțiva copaci aflați în dreapta sa, așa că P 33-ul său începuse să se învârtă ca un titirez sfârșind prin a se opri într-un final într-un nor de praf deasupra unui hău imens ce se căsca amenințător sub el. Impactul cu stâncile îi zguduiseră puternic naveta, lovindu-se astfel la cap și pierzându-și cunoștiința...
Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate tot ce se întâmplase dar, încetul cu încetul, în creierul său, imaginile începură să prindă contur. Iar realitatea era una extrem de crudă...
Realiză într-o fracțiune de secundă că trebuie să părăsească naveta, partea din spate a acesteia fiind cuprinsă de flăcări, flăcări ce se întindeau cu repeziciune însoțite de un vuiet straniu ce făcu să i se ridice părul de pe ceafă. Apucă doar să citească aparatele de bord luând astfel la cunoștiință că aerul este respirabil, după care apăsă butonul de ejectare.
Se catapultă cu scaun cu tot la circa 30 de metri în aer unde, cu un pocnet surd, i se deschiseră ambele parașute. Undeva sub el, în partea stângă, P 33-ul pieri într-o explozie imensă aruncând jerbe mari de foc spre văzduh, până aproape de el, jerbe ce încercară fără succes să-l agațe, să-l tragă spre întunericul etern.
Suflul exploziei îi modifică traiectoria îndreptându-se acum spre prăpastie, iar el reuși cu greu să manevreze parașutele, în așa fel încât să se agațe de un ciot de copac aflat la aproximativ 100 de metri în hău. Se trezi bălăngănindu-se în aer și, primul lucru ce-i veni în minte fu lupta pentru supraviețuire, dorința de a rezista, de a trăi. Peste el incepură să cadă rămășițele navetei și, pentru moment, se gândi că nu are cum să scape. Totul dură câteva minute dar lui i se păru că trecuse o veșnicie. Ca prin minune nu fu atins de niciun fragment rămânând astfel atârnat în aer pe lângă peretele de stâncă. Corzile parașutelor începuseră să cedeze iar el realiză într-o fracțiune de secundă pericolul iminent pentru a arunca apoi priviri scurte în jurul lui.
Observă undeva, în stânga sa, o formațiune stâncoasă ieșită din perete și începu să se balanseze folosindu-și picioarele pentru aderență. Din a treia încercare reuși să se agațe cu mâna stângă de colțul de stâncă exact în momentul în care corzile cedară și căzură fluturând libere pe lângă el. Rămase agățat într-o mână și se strădui să se ajute și de cealaltă pentru a obține o priză mai bună. Pipăi cu vârful piciorului drept peretele până găsi o scobitură pe care o folosi ca punct de sprijin și, ajutându-se de brațe, reuși să se cațere pe bucățica de stâncă ce făcuse diferența, pentru moment, între viață și moarte. Se sprijini cu spatele de peretele rece și privi în jos, căutând cu privirea o portiță de salvare. Undeva departe, sub el, se putea zări o ceață alburie care îi obstrucționa vederea și care îl convinsese că salvarea sa era undeva deasupra și nicidecum în hăul ce se înălța amenințător sub el.
Transpirase și își șterse fruntea cu brațul drept în timp ce cu mâna stângă se sprijinea de stâncă. Făcu rapid un scurt inventar la ce avea în posesie și, profund dezamăgit, încercă să se așeze pe vine pentru a-și trage sufletul. Duse mâna dreaptă la tâmplă, străduindu-se să facă un mic calcul. Avea cam 100 de metri de urcat pentru a ajunge la buza prăpastiei, 100 de metri de perete perfect vertical și care, după toate aparențele, nu poseda foarte multe protuberanțe care l-ar fi putut ajuta în ascensiunea sa. Se hotărî totuși să încerce.
Se uită spre cer și observă întunecimea sumbră ce începuse să pună stăpânire pe el, încetul cu încetul. Nu avea de unde să știe cât de violente sunt furtunile de aici așa că își puse în gând să ajungă cât mai repede la suprafață. Întinse mâna dreaptă și o fixă cât putu de bine într-o crăpătură în stâncă, începând escaladarea.
Numeroase întrebări îi invadară creierul distrăgându-i atenția de la planul ce începuse să se înfiripe în mintea lui. Nu reușise să deslușească niciun însemn de pe navele de război ce provocaseră măcelul acela îngrozitor peste care dăduseră în momentul ieșirii din hiperspațiu. Totul se întâmplase foarte repede și nu-și putea explica cum, în numele spațiului, cele câteva fregate imperiale ce însoțeau transportoarele nu putuseră face față atacului. Cine și mai ales CUM se ajunsese într-o astfel de situație rămânea de stabilit într-un viitor extrem de îndepărtat după cum se prezenta situația în momentul actual.
Își sprijini genunchiul stâng de peretele rece și își făcu vânt aruncându-se în lateral pentru a se agăța de un colț de stâncă pe care îl zărise undeva în dreapta sa. Rămase, bălăngănindu-se în gol, atârnând de mâna dreaptă deasupra hăului ce începuse să capete o culoare cenușie. Trebuia să se grăbească altfel șansele să scape din această situație fiind deja extrem de mici continuau să scadă vertiginos. Reluă cățărarea suflând din greu, broboane mari de sudoare scurgându-i-se pe frunte pentru a pătrunde apoi în ochii obosiți ce începură să-l usture.
Gâfâia ... Începuse să burnițeze și fulgere imense brăzdau cerul deasupra sa, scăldând totul într-o lumina fantasmagorică. Știa că aici furtunile puteau fi extrem de violente, vântul atingând uneori viteze inimaginabile, putând să bată și cu 600 Km/h. Spera din suflet ca astăzi să nu fie una din zilele acelea...
Se deplasa, dar i se părea că totul durează atât de mult, poate prea mult. Fiecare forțare de a se cățăra îi provoca dureri ascuțite, mușchii lui întinzându-se asemeni unor corzi în încercarea de a ajunge la ceva solid, ceva ce l-ar putea ajuta să inainteze tot mai sus, departe de peisajul sumbru ce rânjea către el de dedesupt. Mâinile începuseră să-i sângereze și la următoarea priză auzi cum îi pocnește unghia de la arătătorul drept, degetul lui lăsând o dâră lungă, întunecată, pe piatra umedă. Picăturile de ploaie începuseră să se îndeșească și avea o senzație puternică de arsură atunci când acestea intrau în contact cu pielea. Nu-și dădea seama dacă era o ploaie acidă sau dacă frica ce se cuibărise adânc în sufletul său îl făcea să simtă astfel.
Rezista...
După vuietul produs de rămășițele navetei ce continua să ardă deasupra sa își dădu seama că nu mai are mult până la buza prăpastiei așa că încercă din răsputeri să se concentreze asupra ascenciunii, alungând durerea cât mai departe, într-un colț întunecat al minții sale. Fiecare pas, fiecare centimentru câștigat îi chinuia trupul și spiritul, în același timp, în creierul său pulsând un singur cuvânt, RENUNȚĂ. Îl alunga de fiecare dată ca pe o pânză de păianjen, strivind în pumnul său insecta nebuniei ce-i dădea târcoale. Pe peretele vertical, flăcările de deasupra aruncau umbre diforme, într-un dans haotic, indescifrabil.
Un pas, încă un pas...
Se agăță cu ultimele puteri de o rădăcină ce se balansa în vânt și reuși să iasă din hău. Se întinse pe solul mocirlos și se întoarse pe spate, săpând adânc cu palmele noroiul.
Ploaia îl izbea puternic în față iar vântul ce începuse să bată destul de serios îndrepta către el jerbele de foc ce începuseră să mai scadă din intensitate. Se puse în genunchi și, cu mâinile sprijinite de sol, vomită lung o mâzgă neagră, întunecată. Se ridică cu greu în picioare, își acoperi fața cu brațul drept pentru a se proteja de dogoarea focului și inspectă rapid solul căutând cu febrilitate ceva, orice ar fi scăpat din explozie și care i-ar fi fost de ajutor în călătoria ce va sa vină. Nu găsi absolut nimic, doar rămășite de metal contorsionat. Renunță la orice speranță de a găsi ceva și se îndreptă șchiopătând spre jungla ce-l aștepta flămândă.
În primul rând trebuia să-și găsească de urgență un adăpost și asta cât mai repede dacă vroia să supraviețuiască până trecea furtuna. Asta era pe primul plan, restul... va vedea. Ploaia se întețise, iar vântul începuse să capete o tentă de ciclon. Rupse o ramură dintr-un copac de origine necunoscută, o aprinse din rămășițele navetei ce continua să ardă și pătrunse adânc în junglă.
Solul devenise mocirlos așa că înainta destul de greu, vântul puternic fiind și el unul dintre impedimente. Se uită la torța improvizată și își dădu seama că aceasta nu va rezista mult timp. Trebuia să-și găsească de urgență un adăpost în care să se refugieze pentru a scăpa de furia naturii ce începuse să se dezlanțuie.
De undeva din dreapta sa se desprinseră bucăți mari de stâncă ce începură să se prăvălească la vale rupând în drumul lor arbuștii ce împânziseră o poieniță aflată la poalele unei formațiuni stâncoase. Se feri în ultimul moment de acestea adăpostindu-se în spatele unui copac uriaș, chircindu-se pentru a face față vântului ce se încăpățâna să bată cu putere. Un fulger imens brăzdă cerul și în lumina puternică a acestuia reuși să zărească o grotă săpată în stâncă, o umbră diformă, abea perceptibilă. Se îndreptă șchiopătând către aceasta, se strecură cu greu în pântecele ei încercând din răsputeri să scape de urgia de afară. Spatiul nu era unul foarte mare dar exista un mic locaș în partea stângă unde se cuibări cât putu mai bine. Își strânse genunchii la piept sprijinindu-și bărbia pe aceștia și, instantaneu, începu să tremure. Afară se dezlănțuise iadul...
Când se trezi dimineața, din poziția în care se afla, apa îi ajunsese până aproape de bărbie și continua să crească vertiginos. Își dădu seama că se afla sub nivelul minim al solului fapt ce îl determină să se strecoare cu greu afară din grotă, chinuindu-se să nu înghită lichidul verzui și respingător în care pluteau bucăți mari de iarbă și mici viețuitoare moarte. Se târî pe burtă pntru a ieși afară luptându-se din greu cu solul mocirlos. Cei doi sori erau prezenți pe cerul plumburiu, iar un abur greu, înnecăcios, se ridica de la suprafața solului, sufocându-l. Tuși de câteva ori pentru a-și regla respirația, sprijinându-se în același timp de o stâncă pentru a-și menține echilibrul. Era amețit și, în stomac, senzația de foame începuse să-i dea târcoale. Încercă să se orienteze în peisajul sumbru dar îi fu imposibil. Se uită lung în toate părțile căutând avid ceva de mâncare. În stânga sa zări un tufiș în care erau aruncate ici-colo niște bobițe mici închise la culoare. Se abținu cu greu să guste una dintre ele, acestea fiind de origine necunoscută, pentru el, probabilitatea de a muri prin otrăvire fiind una extrem de mare. Își șterse noroiul cleios de pe față, cercetă locul cu atenție și se hotărî subit să mergă drept în față, cât mai adânc în junglă.
Mergea de o bună bucată de vreme afundându-se adânc în solul umed, chinuindu-se la fiecare pas să scoată piciorul din mocirlă. Acesta pocnea sec împrăștiind în jur o duhoare insuportabilă, de putrefacție. Undeva, în fața sa, zări cu greu prin pădurea deasă o poieniță care, datorită faptului că era situată undeva mai sus, părea cât de cât mai primitoare. Se îndreptă spre ea făcându-și loc cu greu prin încâlceala de vegetație folosindu-se de brațe pentru a rupe zecile de liane ce-i barau drumul. Când reuși într-un final să ajungă la poieniță, se trânti frânt de oboseală pe spate ducându-și mâna dreaptă la piept de unde-i izvora o durere surdă ce se încăpățâna să se propage în tot corpul. Dură câteva momente bune până ce se liniști după care, istovit, se ridică în picioare îndreptându-se anevoie către mijlocul poieniței unde, odată ajuns, se ghemui la soare strângând puternic genunchii la piept. După ce se uscă parțial, se retrase pe partea cealaltă, la umbra unui copac bătrân unde, chircindu-se lângă tulpina acestuia începu să mormăie ceva imposibil de reprodus, mișcându-se înainte și înapoi, într-un dans nebun.
Mârâitul îl auzi târziu, exact când sălbăticiunea se afla deja la 5 pași de el. Reuși să-i vadă doar ochii de un cenușiu închis și țepii perfect acsuțiți ce formau o coamă impresionantă începând de la baza capului și până în vârful cozii ce se bifurca la final în două fragmente ascuțite ale căror margini zimțate puteau spinteca cu ușurință un om. Își dădu seama că nu mai are nicio scăpare în momentul în care fiara rânji către el arătându-și colții perfect ordonați, de un alb strălucitor.
Se ghemui cu mușchii încordați la maxim, eliberând toată tensiunea printr-un salt în momentul în care fiara atacă. Sări lateral stânga folosindu-și toată forța de care mai dispunea pentru a forma un arc de cerc perfect ce-l proiectă lângă o mică formațiune stâncoasă apărută parcă din neant. Bestia își înfipse capul diform în copacul gros lângă care stătuse cu câteva secunde înainte, sfărâmându-l în mii de bucăți de parcă nici nu ar fi existat. Se întoarse mârâind, căutându-l înfometată cu privirea, râcâind solul cu una dintre copitele din față. Bale puturoase i se scurgeau din colții flămânzi întânzindu-se pe trupul cenușiu, solzos, pentru a sfârși apoi prin a forma o bâltoacă gălbuie, respingătoare, lângă copitele din față. Cel de al treilea ochi situat în mijlocul frunții boțite, îl fixa insistent în timp ce ceilalți doi situați în lateral se roteau cu viteză, scanând mediul pentru a-și forma mental o hartă tridimensională a câmpului de vânătoare. Atacă scurt, printr-un salt imens, deschizându-și larg fălcile, într-un urlet îngrozitor, aterizând la câțiva pași de el. Își dădu seamă că următorul salt îi va fi fatal așa că își acoperi ochii cu mâinile pentru a nu vedea cum colții îi cuprind capul zmulgându-i-l dintr-o mușcătură.
Țipătul scurt, de luptă, îl auzi greoi, fiind acoperit în întregime de urletul fiarei. Printre degetele întredeschise reuși să vadă cu greu o făptură fantomatecă, ce apăruse de niciunde în fața sa, strigând către bestie. Ținea în mâna stângă un fel de cilindru întunecat lung de aproximativ cinci palme și care, atunci când îl răsuci la jumătate, eliberă din ambele capete două lame extrem de ascuțite ce străluceau orbitor în lumina sorilor. Făptura mai țipă încă o dată către bestie iar aceasta se întoarse spre ea, schimbându-și astfel ținta. O atacă în viteză iar tânăra războinică se rostogoli înspre dreapta exact în momentul în care aceasta trecu pe lăngă ea, moment în care reuși să-i înfingă printr-o lovitură precisă, lancea adânc în carne, lângă încheietura piciorului stâng. Fiara se opri brusc din goana sa și se întoarse spre stânga căutându-și furioasă ținta. Din piciorul lovit, un lichid roșiatic se prelingea în jos, năclăindu-i copita.
Eli se retrase fără puteri lângă un copac aflat în dreapta sa, sprijinându-se cu spatele de trunchiul puternic al acestuia. Privi lung către făptura care se angajase, după părerea sa, într-o luptă inegală, fără sorți de izbândă. Îi era imposibil să intervină cumva, un tremur incontrolabil punând stăpânire pe corpul său, așa că se ghemui la pământ privind speriat scena luptei.
Animalul fornăi de trei ori prin nările largi, sângerânde, își propti capul în pâmănt, după care atacă fără veste lăsând urme adănci în solul umed. Necunoscuta se ghemui ținând lancea strâns în mâna stângă, se arcui puternic și sări în sus aruncând din zbor arma ce se înfipse cu precizie în ochiul central al bestiei, după care se răsuci în aer aterizând pe grumazul acesteia. Animalul urlă de durere și furie în același timp și, ridicându-se pe picioarele din spate, încercă să scape de ființa ce se prinsese cu mâna stângă de lance în timp ce cu dreapta scosese de la cingătoare un cuțit lung, srtrălucitor. Părul întunecat îi flutura în vânt, năclăit de transpirație și noroi. Cu mâna dreaptă înfipse cuțitul în jugulara fiarei răsucindu-l în rană, intrând adânc în interior, tot mai adânc, căutând înseși esența ființei sale. Animalul grohăi prelung și căzu în genunchi zvârcolindu-se, cuțitul părăsi rana șiroind de sânge doar pentru a mai pătrunde încă o dată cu aceeași forță rupând în drumul său carne și artere. Coada monstrului se ridică în aer încercând printr-un ultim efort să ajungă la făptura ce-i răpea viața, dar totul fu în van. Se prăbuși pe solul mocirlos, într-un zgomot ca de tunet, înroșind iarba din belșug, într-o zbatere fără sens.
Necunoscuta sări sprintenă din spinarea lui pe solul umed, căzând în genunchi în fața monstrului cu cuțitul în mâna dreaptă siroind de sânge. Acesta își ridică cu ultimele puteri capul căutând cu privirea ființa ce-i răpise viața și, în momentul în care privirile lor se întâlniră, își dădu ultima suflare cu un muget prelung. Femeia îi mângâie creștetul cu palma măinii stângi în timp ce o lacrimă fierbinte i se scurgea pe obraz picurând încet pe solul umed.
― Ninh ga la... ninh ga la ma , se auzi glasul abea șoptit al tinerei după care își sprijini bărbia în piept pentru un moment de reculegere.
Se ridică brusc în picioare și-și îndreptă toată atenția către bărbatul ce rămăsese împietrit, blocat fiind de solemnitatea momentului. Înaintă ferm către el strângând puternic cuțitul în mâna dreaptă, după care îl aruncă cu putere înspre bărbat. Acesta șuieră straniu în aer și se înfipse adânc în trunchiul copacului, la două degete de capul său. Dintr-un salt fu lângă el și îi înfipse mâna în gât, sufocându-l. Eli încercă să scape din strânsoare dar aceasta era prea puternică iar el prea slăbit. În momentul în care totul în jur incepu să se întunece își dădu seama că nu are nicio șansă de supraviețuire. Leșină și brațele îi căzură molatec pe lângă corp pleoscăind surd în contact cu solul umed.
Adierea ușoară a vântului aduse o frunză uscată ce se odihni pentru câteva clipe pe obrazul său după care își continuă singură drumul spre eternitate. Se trezi și se ridică brusc în picioare în momentul în care își aminti fiara ce se îndrepta flămândă către el. Se mai liniști atunci când văzu leșul animalului alături și luă loc sprijinându-și spatele de trunchiul unui copac. Abea acum, când îl vedea de aproape, realiza cât de impresionantă era statura acestuia și ce noroc avusese ca tânăra războinică să se afle acolo la momentul potrivit. O căută din priviri și o observă venind spre el dinspre un pâlc de arbuști având astfel posibilitatea să o observe în toată splendoarea ei.
Așa cum pășea cu picioarele goale pe iarba verde din care aburi fierbinți se ridicau învăluind-o ca un cocon, strângând în mâna dreaptă lancea ale cărei lame străluceau în bataia celor doi sori, lui îi părea ca venind dintr-o altă galaxie aducând cu ea frumusețea spațiului și a timpului.
Avea trupul zvelt, sub pielea cărămizie putându-se observa cu ușurință fiecare fibră musculară atunci când pășea. Părul negru și puțin cârlionțat îl avea prins într-o coadă la spate, coadă ce-i ajungea până aproape de umeri săltând ușor în bătaia vântului. Ochii de un căprui amețitor scânteiau, privirea ei aruncând fulgere în jur, atenționând parcă asupra pericolului ce-i emana prin fiecare por. Buzele subțiri îi fremătară atunci când observă că el s-a trezit așa că, grăbi pasul. Purta un fel de veșmânt din piele de animal ce-i ascundea sânii micuți și coapsele arămii, dând frâu liber imaginației fiecărui privitor. Din doi pași fu lângă el, înfipse lancea în sol și îngenunche.
În mâna stângă avea niște scoarță de copac pe care o frământă în podul palmei formând o pulbere de culoare închisă și pe care o amestecă apoi cu puțină apă scuturată de pe un lăstăriș, operațiune în urma căreia obținu o pastă cenușie pe care i-o aplică pe arătătorul drept. Avu apoi grijă să învelească totul cu o frunză necunoscută și sfârși prin a lega după aceea cu două liane subțiri. Eli o privi în timp ce stătea aplecată peste el și închise ochii atunci când, întorcându-se, părul ei îi atinse fața. Mirosea a iarbă proaspătă și a vânt.
― Colan nin de, colan nin de? întrebă ea încruntându-se.
Eli se uită speriat la făptură și, după câteva clipe de gândire, spuse:
― Eli, numele meu este Eli.
Ea aruncă resturile de liane, se ridică în picioare și, abea mișcându-și buzele, spuse:
― Dacă vrei să trăiești, urmează-mă.
Spunând acestea, trase lancea din sol, o răsuci de la mijloc și unul dintre tăișurile acesteia se retrase în locașul lui cu un clinchet straniu.
― Dar... dar..., tu cunoști unul din dialectele spațiale, mai apucă să spună Eli și se ridică în picioare urmând-o pe necunoscută.
Trecură în tăcere pe lângă leșul animalului ucis, traversară poienița și se afundară în jungla deasă.
Mergeau de ceva timp și se putea vedea clar că Eli nu avea cum să țină pasul cu tânăra războinică. Cei doi sori se pozitionaseră de acum undeva la extremități aruncând raze lucii spre solul ce începuse a fierbe. Undeva departe, în zare, se putea observa, cu greutate, printre aburii ce se ridicau din pădure, un munte semeț, cu coama retezată. Văzându-l acolo, Eli se gândi că ar putea fi un vulcan și se întrebă așa, într-o doară, dacă nu cumva are de gând să erupă chiar în momentul ăsta.
Aerul începu să devină încet-încet irespirabil așa că Eli gâfâia vizibil. Încercă să-și regleze respirația și își șterse cu mâna dreaptă transpirația de pe frunte, uitându-se către făptură. Aceasta se opri și îi aruncă rapid o privire plină de reproș.
― Voi cei din armata imperială nu sunteți buni de nimic. Fără hainele voastre strălucitoare, fără armele voastre puternice nu valorați nici doi barți .
Eli ofta prelung și se așeză pe un colț de stâncă. Tânăra războinică făcu același lucru dar la o distanță apreciabilă de el, continuând însă să nu-l scape din ochi.
― Numele meu este Berseize, rosti ea printre dinți.
― Berseize... Ce înseamnă asta?
― În dialectul spațial s-ar traduce prin Micuță Stea, îi răspunse vizibil enervată. Pfff, mai spuse ea privind în jur, sunteți direct răspunzători de toată situația existentă în momentul de față. Nici măcar nu știu de ce te-am ajutat. Probabil pentru că avem un cod al onoarei ce ne impune să ajutăm oricând, în orice situație, o persoană aflată în pericol, indiferent cărei culturi îi aparține persoana respectivă.
― Ce era animalul pe care tocmai l-ai ucis? întrebă Eli încercând să abată discuția de la fagașul pe care pornise.
― Offf, asta este o altă problemă... Era un hator, un animal sfânt în cultura noastră.
― Vrei să spui că sunteți politeiști?
― Nu cunosc semnificația termenului folosit de tine.
― Preaslăviți mai multe zeități, animale...
― Mda, nu cred că ai putea înțelege asta. În fond, tu esti un imperial, nu crezi decât în imensitatea spațiului.
― Hmmm, sunt cât de cât la curent cu termenul de zoolatrie.
― Folosești cuvinte care nu au niciun înțeles pentru mine.
― Ah, să-ți explic... Zoolatria constă în...
― Nu-i nevoie, i-o tăie ea scurt ridicându-se în picioare. Trebuie să ne grăbim, avem drum lung de parcurs și nu este indicat să staționăm prea mult în același loc.
Porniră iarăși la drum, ea deschizând calea, iar el urmând-o obosit. Trecu puțin timp după care Eli o aborda iarăși...

― Am răsfoit unele filme despre zoolatrie în biblioteca centrală de pe Imperia. Bine, asta pe când eram cursant acolo, cu mulți quatrini în urmă.
― Să înțeleg că nu ești un soldat imperial?
― Nu tocmai, sunt mai mult un aventurier al spațiului. Nava noastră se află într-adevăr în proprietatea Marelui Imperiu Galactic dar asta nu înseamnă ca echipajul era format în totalitate din supuși ai acestuia. Parsedium era pur și simplu o navă comercială folosită în special pentru transportul de marfă iar eu mă aflam la bordul ei printr-o simplă întâmplare înlocuind în ultima clipă un necunoscut ce avusese o problemă în familie. Atâta tot... Acum, dacă totuși am ajuns aici, continuă el grăbind pasul în urma ei, crezi că ai putea să-mi explici ce s-a întâmplat? Mă refer la dezastrul de deasupra... Când am ieșit din hiperspațiu, ah, probabil nu cunoști înțelesul termenului...
― Nu, nu sunt familiarizată cu termenul.
― Mi-am dat seama, îmi cer scuze. Cănd am ajuns în apropiere de K1, rectifică Eli, am dat peste un adevărat câmp de luptă, navele imperiale fiind în totalitate distruse, atăt transportoarele venite să ridice încărcătura de kardium, cât și fregatele ce le însoțeau. Totul întâmplându-se extrem de repede, nu am reușit să deslușesc însemnele de pe navele inamice. Poate poți să-mi dai câteva detalii în legătură cu acest amănunt.
― Mda, nu știu dacă... În fine... probabil ar trebui să te pun în temă. În urmă cu 5 unități solare, pe cerul Arkadiei...
― Unde ? scuză-mă că te întrerup...
― Ah, da... Arkadia este numele acestei planete. Voi ați denumit-o K1 după zăcămintele metalului pe care voi îl numiți kardium.
― Înțeleg, continuă, te rog.
― Așa cum spuneam, în urmă cu cinci unități solare, transportoarele imperiale și-au făcut apariția însoțite, bineînțeles, de nelipsitele fregate al căror scop este acela de a proteja încărcătura. Numai că, acestea, nu au putut face față urgiei care a urmat. Nu se știe de unde și mai ales cum, exact când toată încărcătura fusese adusă la bordul transportoarelor, ele fiind gata de plecare, de niciunde și-au făcut apariția mai multe nave de război ce au nimicit totul în calea lor, pârjolind spațiul.
Extrem de curios este însă faptul că transportoarele au avut aceeași soartă, neținându-se cont de prețioasa încărcătură, fapt ce a dus, inevitabil, la următoarea întrebare : Care a fost scopul atacului? Pentru că prețiosul metal nu a fost cu siguranță... Motivul a fost cu totul altul, unul pe care, sinceră să fiu, nici nu vreau să-l aflu, situația depășindu-mă total. Voi, imperialii, sunteți extrem de dificili, plini de răutate, imprevizibili. Foarte mulți membrii ai tribului meu lucrează în minele de kardium și, te asigur, condițiile de muncă sunt extrem de grele. Practic, sunt tratați ca niște sclavi, sclavi pe propria planetă, săpând adânc în sol după propriile bogății.
― Nu pot să cred asta. Pe Imperia se vorbește numai despre bunele tratamente aplicate populației aflate pe planetele ocupate de-a lungul timpului de Marele Imperiu Galactic așa că, dă-mi voie să te contrazic.
― Nici nu mă așteptam să crezi. Poate numai văzând cu ochii tăi ,, bunele tratamente” ți-ai putea schimba părerea legat de acest aspect. Și, la urma urmei, sincer, nici nu știu de ce îmi bat capul cu tine, ești un imperial așa că nu ai cum să ne înțelegi.
― Ți-am mai zis, nu fac parte din trupele imperiale. Cred că repulsia ta față de Imperiu este atât de mare încât urăști absolut tot ce provine din afara spațiului. Ca să schimbăm subiectul, armele tale din ce material sunt făcute?
― De ce întrebi asta?
― M-a surprins ușurința cu care au străpuns platoșa hatorului.
― Sunt confecționate din materialul căruia voi îi spuneți kardium.
― Bine dar, cum îl prelucrați? Din vagile mele cunoștiințe în ale metalurgiei, procesul este extrem de dificil și necesită o grămadă de proceduri complicate, proceduri ce atrag implicit și tehnici moderne în prelucrarea metalelor.
― Drept pentru care nu pot să-ți ofer un răspuns la această întrebare îi spuse ea oprindu-se brusc. Mergem mai departe?
― Mda, răspunse Eli, încotro ne îndreptăm?
― Vei afla când vom ajunge. Acum trebuie însă să plecăm, se apropie vremea când urulii ies la vânătoare și, te asigur, nu vrei să te întâlnești cu unul dintre ei…
― Ce este acela un URULL, întrebă Eli impacientat, apropiindu-se de Berseize.
― O să-ți explic pe drum, primi el răspunsul. Acum însă, grăbește-te, trebuie să ne mișcăm.
O porniră împreună la drum alergând într-un tempo moderat, ea reglându-și perfect respirația, el suflând din greu în urma sa. Pădurea începuse să se mai rărească cât de cât iar lianele ce le făceau deplasarea extrem de dificilă (chiar dacă Berseize le reteza cu o precizie uimitoare dintr-o singură lovitură) începuseră și ele la rândul lor să dispară întâlnindu-se acum doar ici-colo, atârnând asemeni unor cabluri defecte ce izvorau din măruntaiele unei nave spațiale ce plutea în derivă. Ajunseră la marginea unui luminiș, de unde puteau zări cu ușurință la capătul celălalt o formațiune muntoasă ușor accesibilă. Fata se opri brusc și îi făcu semn și lui să facă același lucru.
― Ce s-a întâmplat, întrebă Eli.
― Sssst ! Ai vrut să afli ce este acela un urull. Ei bine, acum ai ocazia să vezi unul de aproape. Privește, continua aceasta în timp ce ridica de pe jos o rocă colțuroasă pe care o azvârli în mijlocul luminișului. Imediat ce aceasta atinse solul se auzi un huruit puternic ce-l înfioră instantaneu. Din dreapta sa, de lângă pădurice, țâșni din solul umed un vierme uriaș cu fălcile larg deschise și care, formând un arc perfect, se aruncă asupra locului unde căzuse roca pentru a dispărea apoi în adâncuri, lăsând în urma sa o groapă circulară de mărimea unui om care se astupă însă imediat, solul surupându-se într-un zgomot infernal.
― Acesta, este un urull, îi spuse Berseize cu voce scăzută, un vierme arkadian.
― Percepe vibrațiile, replică Eli sprijinându-se cu mâna de umărul ei.
― Da, ai dreptate. Trăind în sol nu are nevoie de organe vizuale pentru a se putea orienta așa că se bazează pe zgomotul produs de impactul unui obiect sau ființă în contact cu solul.
― Ultrasunete…
― Nu înțeleg !
― Cumva, corpul său emite niște semnale după care recepționează ecoul produs de un obstacol întâlnit în drum. În același fel se comportă și un corp ce ia contact cu solul, producând la randul său o undă de șoc ce se propagă ajungând astfel la viermele tău arkadian. Dacă este vorba de o persoană, nu pot spune decât că respectivul este o victimă sigură judecând după viteza de deplasare a viermelui. Bănuiesc că noi trebuie să traversăm poienița respectivă care, dintr-o dată, mi se pare extrem de vastă, pentru a ajunge astfel la formațiunile stâncoase ce se zăresc pe partea cealaltă.
― Presupunerea ta este corectă.
― Și, mă rog… cum vom face asta?
― Vei afla în scurt timp.
Spunând acestea, tânăra războinică își ridică lancea cenușie pe care o sprijinise de trunchiul unui copac bătrân aflat în apropiere, o răsuci de la mijloc și lama acesteia dispăru cu un click în interiorul cilindrului. O mai răsuci apoi încă o data și aceasta își dublă dimensiunea arcuindu-se ușor de la mijloc. De la unul dintre capete desprinse o coardă fină, aproape invizibilă, pe care o prinse la capătul celălalt într-un orificiu. Răsuci iarăși cilindrul cu ambele mâini de la mijloc și coarda se întinse la maxim vibrând. Își așeză cu grijă arma astfel obținută pe solul umed și desprinse cu mâna stângă de la șold un cilindru micuț pe care Eli îl considerase un accesoriu vestimentar. Îl scutură în mână și acesta se transformă într-o tijă lungă de aproximativ 5 palme. La unul dintre capetele acestuia răsări un vârf extrem de ascuțit ce începu să se înfileteze înspre interior fixându-se cu un zgomot sec, obținând astfel o săgeată.
― Îmi trebuie niște liane, spuse aceasta. Trebuie să găsim niște liane subțiri dar extrem de rezistente. Rămâi aici, mă întorc imediat.
Scoase de la brâu cuțitul strălucitor și dispăru în junglă pentru a se întorce după o scurtă perioadă de timp cărând pe umăr, strânse colac, mai multe liane ce păreau la prima vedere extreme de firave. Capătul uneia dintre acestea îl prinse de săgeată după care înnădi două liane, nu înainte de a măsura din priviri distanța ce-i separa de stânci.
― Cred că o să fie suficient, mărturisi ea în timp ce se cățăra sprintenă într-un copac vânjos. Își luase arma astfel confecționată cu ea și, odată ajunsă pe o ramură mai groasă, așeză săgeata în arcul obținut, îl întinse la maxim după care o eliberă scoțând un șuierat straniu. Săgeata despică aerul îndreptându-se cu viteză către stânci, trăgând după ea lianele. Odată ajunsă la locația vizată, se înfipse în rocă, vârful acesteia răsucindu-se spre exterior pentru a pătrunde adânc în materialul dur. Berseize prinse capătul celălalt al lianei și îl legă de o ramură întinzând cât putu de mult coarda astfel obținută.
― Nu cred că are să țină greutatea amândoura, mai spuse ea. Va trebui să trecem pe rând.
Eli o privi atunci îngrijorat.
― Adică vrei să spui că vom traversa poienița pe… pe… pe asta? În niciun caz, prefer să rămân aici, mai spuse el și se așeză pe solul jilav.
― Este alegerea ta, eu trec dincolo. Dacă vrei să mă urmezi, foarte bine. Dacă nu… poți să rămâi aici mult și bine.
Spunând acestea, tânăra războinică își așeză arcul pe umăr, cuprinse liana cu ambele mâini, își încolăci picioarele în jurul acesteia după care își dădu drumul în gol, atârnănd cu capul în jos. Începu să înaiteze încet, ajutându-se de brațe. Eli o privea insistent, încercând să înțeleagă procedeul prin care aceasta se deplasa. Privind-o așa, atârnând cu capul în jos își zise că poate totuși nu era atăt de greu și… poate nici periculos, așa că se hotărî să încerce. Așteptă până ce fata ajunse în capătul celălalt și coborî de pe liană.
― Vi? întrebă ea.
― Offf, voi încerca!
Se ridică oftând și începu să se cațere fără tragere de inimă pe trunchiul copacului. Reuși cu greu să ajugă la ramura de care era prinsă liana, se prinse cu ambele măini de ea și-și dădu drumul în gol.
―Încolăcește picioarele în jurul lianei, o auzi el strigând. O să fie mult mai ușor.
Eli ascultă sfatul tinerei războinice și începu să se deplaseze, încet dar sigur. Cu fiecare mișcare pe care o făcea, corpul său devenea din ce în ce mai greoi, brațele obosindu-i foarte tare în încercarea sa de a ajunge la capătul celălalt al poieniței unde îl aștepta salvarea. Ajunse la jumătatea drumului și deja transpira din abundență. I se păruse mult mai ușor atunci când o văzuse pe Berseize executând aceleași mișcări dar acum, parcă trupul său cântărea cât un transportor imperial iar brațele refuzau să mai facă față efortului depus având senzația că acestea începeau să se desprindă din umeri.
Un pas, încă un pas… Privea în jos la iarba deasă ce se unduia în bătaia ușoară a vântului având impresia că aceasta se apropie surprinzător de periculos de el. O picătură de sudoare i se prelinse pe bărbie și îi căzu pe sol scoțând, în opinia sa, un zgomot infernal. Instinctiv se uită în urmă așteptând să răsară capul viermelui din solul aburind. Cum nu se întâmplă nimic, mai privi încă o dată către fata care îl încuraja de pe partea cealaltă, făcându-i semn cu mâna.
Obosise !
Înainta din ce în ce mai greu, încercând din răsputeri să-și regleze ritmul respirației. Deodată, auzi ceva troznind la capătul celălalt al lianei și, printre picioare, reuși să vadă cum ramura de care era legată aceasta cedă prăbușindu-se pe sol. Se prăbuși și el la doi pași de stânci și încremeni, incapabil de a mai face vre-o mișcare. Reuși să vadă cu coada ochiului viermele ce tâșni din sol fulgerător, ridicându-se în aer înghițând ramura cu liană cu tot pentru a se cufunda apoi cu viteză în iarba deasă. Liana se întinse la maxim vibrând și se rupse exact de lângă picioarele lui plesnindu-l peste abdomen. Se chirci de durere aducându-și genunchii la piept și privi instantaneu către Berseize.
―Aleargă, auzi el ca prin vis.
Își întoarse privirea către colțul opus al poieniței și, pe la jumătatea acesteia, văzu răsărind din iarba deasă viermele ce se ridică în aer la două măsuri de om. Fălcile imense se deschiseră instantaneu, șuierând strident, viermele executând un arc de cerc perfect scufundându-se iarăși în sol. Se întoarse către tânara războinică ce îi făcea semne disperate de pe stâncă. Își calculă distanța până la ea și făcu un salt imens exact în momentul în care viermele răsări în locul în care fusese cu câteva clipe înainte. Al doilea salt îl execută cu ultimele puteri, întinzându-și mușchii la maxim pentru a ajunge cât mai aproape de stânci. Se prăbuși pe burtă în timp ce mâna sa dreaptă atinse piatra rece ca moartea. În urma lui, viermele pătrunse în sol lovind stâncile cu coada sa solzoasă. Reapăru câțiva pași mai la stânga, ridicându-se în aer pentru a adulmeca prada. Cum nu descoperi nimic își deschise larg fălcile într-un ultim strigăt de deznădejde după care dispăru în adâncurile Arkadiei.
Eli se târî pe piatra rece căutând febril cu mâna stângă ceva de care să se poată agăța. Se prinse de o piatră colțuroasă și, ajutat de Berseize, printr-un ultim efort, reuși să se târască într-o zonă care i se păru sigură, cât mai departe de marginea stâncilor. Oftă din greu și se întoarse pe spate scrutând cerul cu privirea. Era limpede, asemeni cerului de pe planeta sa natală, Letho, pe vremea când era doar un copil, înainte ca tatăl său să dispară fără urmă pe Câmpiile Eterne. Așa cum, avea să afle mult mai târziu, străbunicul său, Katerghart Injah, dispăruse și el într-un incendiu devastator ce-i făcuse scrum laboratorul unde lucra. Închise ochii și amintirile îl năpădiră, una câte una, într-un amalgam fără sens, cum erau toate visele sale de ani buni.
―Ești bine?
―Sunt OK, răspunse el ridicându-se. Să ne continuăm drumul, te rog.
Tremurând vizibil se sprijini puțin de umărul acesteia, după care își reluară împreună călătoria.
Drumul era dificil, presărat la tot pasul cu stânci colțuroase ce puteau provoca tăieturi adânci în caz de neatenție. Se deplasau greoi, bucurându-se însă de fărâma de răcoare pe care o emana pădurea.
― Poate că ai totuși de gând să-mi spui unde mergem, spuse Eli încercând să țină pasul cu ea.
― Dincolo de creasta aceasta se află Ngala, locul unde tribul meu trăiește, îi răspunse Berseize.
― Totuși nu a fost atât de greu, nu crezi?
― Pff, fu replica acesteia privindu-l cu dispreț.
― Și ce o să se întâmple cu mine în momentul în care vom ajunge acolo?
― Soarta ta va fi decisă de către Marele Părinte. El este conducătorul suprem și numai el este cel care va ști ce este de făcut. Oricum, te asigur că nu suntem canibali. Poți să stai liniștit în privința asta. Nu sunt însă în măsură de a-ți da un răspuns sigur privitor la soarta ta.
― Înțeleg... Dar există posibilitatea ca eu să încetez a mai exista în urma acestei ... acestei... întrevederi.
― Dacă acesta este hotărârea Marelui Părinte atunci DA, există și această posibilitate.
― Atunci de ce m-ai salvat de hator? întrebă Eli vizibil surprins.
― Tribul nostru trăiește de mulți quatrini după un anumit cod de etică și conduită, după anumite reguli, iar una dintre acestea se referă la faptul că trebuie să-ți ajuți semenul în orice împrejurare, indiferent dacă acesta îti este prieten sau dușman. Faptul că ești un imperial nu m-a putut face să mă răzgândesc asupra deciziei pe care însăși conștiința mea mi-a dictat-o. Înțelegi asta?
― Chiar dacă decizia ta a avut ca efect secundar sacrificarea unui hator, considerat animal sfânt în tribul vostru?
― Chiar dacă... Să tăcem acum, vorbești prea mult și fără rost. Asta te obosește iar tu nu poți să-ți reglezi respirația în așa fel încât să te deplasezi în același ritm cu mine, fapt ce duce inevitabil la pauze repetate ce nu au drept consecință decât pierderea timpului iar, în junglă, timpul este extrem de prețios. Nu ne putem permite să ne prindă noaptea aici.
― Mda, bombăni Eli și o urmă supus.
Mergeau de o bună bucată de timp iar pădurea începuse să se rărească lăsând loc stâncilor golașe de un cărămiziu închis. Ajunseră cu greu în vărful muntelui după o ascensiune lungă și obositoare. Se opriră pentru o clipă pentru a-și trage răsuflarea și priviră lung cerul. Cei doi sori se poziționaseră undeva în spatele lor, departe, agățați parcă de crestele munților pleșuvi.
Începuse să se întunece iar peisajul era mirific. Scăldat în lumina difuză a serii, muntele părea un uriaș, ale cărui plete întunecate se onduiau pe umerii gârboviți de ani. Undeva jos, sub ei, la poalele muntelui, se putea zări cu ușurință o poiană imensă în care erau așezate peste tot, într-o anumită ordine geometrică, locuințele tribului.
De formă piramidală, acestea erau dispuse într-un cerc perfect având drept centru templul zeiței Alinda, zeița pădurii. Materialul din care erau construite acestea era unul necunoscut și Eli observă cu stupoare cum locuințele își schimbau culoarea în funcție de direcția din care erau privite. Se gândi pentru moment ca totul ținea de unghiul în care lumina cădea pe pereții acestora, de reflexia acesteia în momentul contactului cu materialul dur.
În dreapta sa, dintr-o stâncă singuratecă, izvora o cascadă uriașă al cărei vuiet sinistru ajungea până la el, înfiorându-l. Apa rezultată de aici se scurgea lin formând un pârâu ce trecea prin mijlocul satului, direct prin templu, pentru a sfărși apoi într-un lac mare de acumulare în a cărui limpezime începuseră să se oglindească stelele.
― Aceasta este Ngala, spuse Berseize, iar fața ei se lumină brusc în timp ce zâmbea larg arătându-și dinții de un alb strălucitor.
Își apropie mâna dreaptă de obraz și scoase un strigăt ce se răspândi cu repeziciune în toată valea.
― Uiii, ui, uuuu !!!
― Ahuuuu !!! primi ea instantaneu răspunsul iar cele două sunete se împletiră pentru moment pentru a se dispersa apoi purtate de vănt.
― Să mergem, spuse fata și începu să coboare vioi pe cărarea ce se îndrepta șerpuind până la poalele muntelui.
Când pășiră pe iarba deasă a poieniței, simțiră pe față stropii reci de rouă proveniți de la căderea de apă. Fură imediat înconjurați de o puzderie de copii ce alergau în jurul lor țopăind și privindu-l curioși pe Eli. Unii, mai curajoși, încercau să-i atingă cu mânuțele veșmintele sfâșiate dar se retrăgeau imediat îmbujorați de isprava pe care o făcuseră. Berseize pășea mândră printre ei, cu părul fluturând în adierea răcoroasă a văntului de seară, strângând în mâna dreaptă lancea strălucitoare.
― Hatci... hatci... , se răsti ea la ei dar tonul ridicat al vocii sale nu avu nici pe departe efectul scontat, prichindeii îndepărtându-se numai pentru puțin timp, după care se apropiară iarăși de ei pentru a-și continua joaca nevinovată.
Trecură pe lângă un fel de plită unde o femeie în vârstă pregătea după toate aparențele mai multe feluri de mâncare, din vasele așezate în ordine pe stativ ridicându-se arome îmbietoare. Eli înghiți în sec și își șterse buzele cu podul mâinii stângi în timp ce o urma tăcut pe tânără. Pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în sat, o mulțime de războinici pictați în diferite culori își făcură apariția discutând aprins între ei în timp ce-l priveau cu ură. Încercă să facă abstracție de prezența lor dar îi fu imposibil, aceștia înconjurându-i în scurt timp. Reușiră cu greu să se mai deplaseze cale de 10 pași și ajunseră în fața unui așezământ ce se deosebea de toate celelalte prin mărime și arhitectură. Având aproape de două ori dimensiunea unuia obișnuit, ieșea în evidență prin faptul ca era sub forma unei piramide tetragonale, toate celelalte fiind de formă trigonală.
Intrarea era străjuită de doi războinici înarmați fiecare cu câte o lance strălucitoare. La brâul acestora se puteau zări două arme în formă de semilună alături de un disc perfect circular de a cărui întrebuințare Eli nu avea idee. Își dădu seama că ajunseseră în fața locuinței Marelui Părinte și emoția puse dintr-o dată stăpânire pe el. O privi scurt pe Berseize dar aceasta îi făcu semn să aștepte, după care se indreptă către cei doi străjeri. Se înclină în fața lor și, după un schimb scurt de cuvinte, aceștia îi permiseră să pătrundă în locuință. Nu dură mult și reapăru însoțită de un bărbat cărunt, de înălțime medie. Purta un veșmânt alcătuit din două piese, o cămașă largă, frumos împodobită cu tot felul de motive florale și o pereche de pantaloni dintr-un material subțire, strânși pe picior. Părul de un alb albăstrui îi cădea pe umeri definindu-i astfel trăsăturile de razboinic. Avea ochii albaștri străjuiți de două sprâncene dese, negre ca cerul nopții. Pielea cenușie tresărea la fiecare mișcare a corpului, în ciuda vârstei, mușchii onduindu-se uniform la cel mai mic efort depus. Ajuns în fața sa, îl săgetă cu privirea iar Eli înțelese instantaneu că prezența sa nu era dorită. O căută din priviri pe Berseize dar aceasta aștepta în tăcere undeva în spatele Marelui Părinte.
Acesta se uită lung la prizonier și adresă răstit câteva cuvinte celor doi războinici ce păzeau intrarea. Eli fu flancat imediat de cei doi și își dădu seama că soarta lui este pecetluită. Își propuse să nu dea dovadă de lașitate așa că rămase drept, sfidându-l cu privirea pe Marele Părinte care între timp se întorsese spre Berseize spunându-i ceva. Aceasta aprobă tacit din cap și se îndreptă către Eli.
― Marele Părinte te roagă să-i însoțești pe cei doi gardieni până la o locuință aflată în imediata apropiere a acesteia unde vei sta sub pază până mâîne dimineață când soarta îți va fi decisă de către Consiliul Bătrânilor.
― Bine, dar...
― Te rog !!!
Eli se supuse și îi urmă în tăcere pe războinicii care îl conduseră la un alt așezământ de formă piramidală. În timp ce pătrundea înăuntru, îi observă pe cei doi plecând, locul lor fiind însă luat imediat de alți doi războinici ce se poziționară de o parte și de alta a intrării.
Așezământul era unul mic, format dintr-o singură cameră având formă tetragonală. Făcu repede o inspecție și observă că avea strictul necesar, un pat făcut după toate aparențele dintr-o încrengătură de ramuri, o masă, un scaun și un mic răftuleț pe care se afla o rocă necunoscută ce pulsa regulat îmbrăcând camera într-o lumină difuză portocalie. Se așeză pe pat și așteptă. Nu dură mult și își făcu apariția Berseize aducându-i pe o frunză mare de un verde strălucitor ceva de mâncare. O așeză pe măsuță punând alături și ceva ce i se păru a fi un fruct oval, necunoscut. Scoase de la cingătoare pumnalul și reteză dintr-o lovitură vârful acestuia, mici stropi albaștri căzând pe podea.
― Ți-am adus ceva de mâncare și de băut. Încearcă să te odihnești în noaptea asta, mâine o să fie o zi grea.
― Ce se va întâmpla cu mine mâine Berseize? întrebă Eli.
― Asta nu pot să-ți spun. Soarta ta va fi decisă de către Consiliul Bătrânilor, cum am mai spus.
― Înțeleg...
― Să nu încerci să evadezi pentru că nu vei face altceva decât să-ți agravezi situația. Și, de-altfel, nu vei rezista singur în junglă noaptea nici doi pași.
― Adică vrei să spui că sunt prizonier aici?
― Offf, poate termenul folosit nu a fost unul tocmai potrivit. Îmi cer scuze pentru asta. Să nu pleci. Muntele este extrem de primejdios noaptea iar asta nu poate fi decât în detrimentul tău.
― Prea bine atunci. Ai cuvântul meu că nu voi părăsi tribul. De-altfel, nici nu cred că aș putea cu cei doi străjeri la ușă...
― Ești insuportabil...
― Alinda să te ocrotească și pe tine, răspunse Eli zâmbind.
― Ah, replică tânăra bătând nervoasă din picior, după care părăsi așezământul.
Mâncarea se dovedi a fi una extrem de gustoasă și bogată în minerale. Chiar dacă nu era foarte multă, se sătură, siropul răcoritor din fructul necunoscut completând prima lui masă normală de după mult timp. După ce o savură cu plăcere, se așeză în pat (care se dovedi spre surprinderea sa extrem de confortabil) și, încrucișându-și mâinile sub cap, privi îndelung vârful ascuțit al tavanului. Încet încet, oboseala puse stăpânire pe el și căzu într-un somn adânc fără vise.
Se trezi brusc, la auzul unui strigăt ce-l făcu să se ridice speriat în picioare. Se uită curios în jur și îi luă ceva timp până ce își dădu seama unde se află. Își frecă fața cu palmele făcute căuș și se așeză pe scaun. Bău ultima gură de sirop din fructul aflat pe masă remarcând cu uimire efectul energizant al acestuia după care se rezemă de speteaza scaunului așteptând în tăcere.
Nu dură mult și ușile se deschiseră, în pragul lor făcându-și apariția Berseize. Avea părul despletit, ce-i flutura rebel în adierea ușoară a vântului de dimineață trimițând până la el parfumul fin de iarbă proaspătă. Purta un veșmânt simplu, dintr-o piele de animal, ( după cât putu să-și dea seama ) ce se oprea imediat sub sânii micuți și tari ai căror muguri îmbobociți săltau îndrăzneți la cea mai mică mișcare. Linia perfectă a trupului său se continua cu un mijlocel subțire ce-i scotea în evidența abdomenul bine lucrat unde, pe pielea arămie, se odihneau răzleț două picături de rouă. Curbele amețitoare ale șoldurilor erau acoperite cu același tip de veșmânt, nu mai lung de o palmă și care se termina printr-o formă neregulată, colțurile materialului odihnindu-se provocator pe picioarele arămii. Era desculță și asta completa minunat tabloul făcându-l pe el s-o asemene cu prospețimea pădurii. Își dădu seama că este analizată și îl săgetă scurt pe Eli cu privirea, după care îi spuse vizibil iritată :
― Să mergem, suntem așteptați.
Ieșiră în răcoarea dimineții, ea trecând mândră printre șirurile de războinici, el supus, având mari îndoieli legat de șansele de a scăpa cu viață din situația în care se afla.
Crezu la început că se îndreaptă spre locuința Marelui Părinte dar observă în scurt timp că destinația era alta. Se strecurară, nu fără dificultate, prin puzderia de copii ce se strânseseră în jurul lor pentru a ajunge în scurt timp în dreptul unei construcții hexagonale ( probabil singura ) ce era situată undeva în dreapta templului zeiței Alinda. Intrarea era păzită de mai mulți războinici care, în momentul în care își făcu apariția, îi aruncară priviri pline de venin. Era conștient de faptul că nu era bine venit în trib, așa că pătrunse în incintă extrem de demoralizat.
Interiorul se dovedi a fi unul spațios, mai mulți războinici de vârste înaintate fiind așezați sub forma unui cerc pe trunchiuri de arbori înveliți în piei de animale. În momentul sosirii lui, discutau aprins într-o limbă necunoscută, ridicând tonul vocii ori de căte ori era nevoie și gesticulând. Tăcură toți la apariția sa și îl priviră lung, unii dintre ei, iar alții îl sfidară întorcându-și capul într-o parte. Îl căută din priviri pe Marele Părinte dar acesta nu se afla în încăpere. Cei doi războinici care îl escortaseră îl părăsiră rămânând doar el și Berseize care, la rândul ei, îl atenționă că trebuie să rămână în picioare după care luă loc pe una dintre rogojinele rămase libere.
Nu dură mult și Marele Părinte își făcu apariția. Toți membrii Consiliului Bătrânilor se ridicară în picioare făcând câte o plecăciune adâncă, după care fură invitați să se așeze. Marele Părinte luă loc pe ultima rogojină liberă aflată în colțul opus al intrării și începu o discuție aprinsă cu membrii consiliului făcând abstracție de el. Eli așteptă supus o perioadă bună de timp dar, nerăbdarea punând stăpânire pe el, se uită întrebător către fată.
― Nu înțeleg nimic din ce spun. Nu pot folosi unul dintre dialectele spațiale? întrebă el.
― Pfff !!! fu replica acesteia. Se întoarse către Marele Părinte și îi adresa câteva cuvinte.
― Prea bine, spuse acesta într-unul din dialectele spațiale. Imperialul tău are dreptul să cunoască rostul discuțiilor noastre. Iar tu, fiica mea, ar trebui să cunoști cel mai bine legile noastre, și să le și respecți.
― Fiica ? întrebă Eli surprins. Ești fiica Marelui Părinte? Bine dar asta... Dar... Offf !
Se întoarse către acesta și continuă:
― Mă plec umil în fața dumneavoastră și tot respectul pentru acest consiliu dar, mă simt obligat să fac unele precizări. Așa cum i-am explicat și fiicei dumneavoastră, nu sunt un soldat imperial, nu fac parte din armata imperială. Sunt un simplu aventurier al spațiului aflat, printr-o ironie a sorții în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Pur și simplu lucrez, bine, lucram, pe o navă comercială care, printr-o întâmplare, se afla cel mai aproape de sistemul vostru în momentul atacului. Am interceptat un mesaj prin care am fost solicitați să verificăm o anomalie apărută în sistemul Nebulla, în apropierea unei exploatări miniere. Atâta tot. Nimeni nu a știut peste ce vom da la gura de ieșire, deoarece am am fost nevoiți să facem un salt pentru a ajunge aici.
Vă repet, nu fac parte din armata imperială. Într-adevăr, nava noastră era proprietatea Marelui Imperiu Galactic dar noi nu avem nicio legătură cu ce se întâmplă pe planeta voastră sau într-o altă zonă de conflict. Printr-un mare noroc, am reușit să scap teafăr din încleștarea de pe orbită iar, odată ajuns la sol, am avut șansa de a fi descoperit de fiica dumneavoastră care, mi-a și salvat viața, punând-o pe a sa într-un pericol extrem. Iar pentru asta nu am decât a-i mulțumi. Nu am reușit să iau legătura cu nimeni de pe nava noastră, nici măcar nu știu dacă a mai supraviețuit cineva și nu am nici cea mai mică idee referitor la originea atacatorilor.

― Aoc.
― Pardon?
― Fac parte din rasa Aoc, din câte am înțeles. În decursul nopții s-a întors una dintre iscoadele noastre care ne-a pus cât de cât în temă cu ce se întâmplă. Se pare că în urma săpăturilor efectuate de voi a fost descoperit ceva în interiorul muntelui, la o adâncime foarte mare și, nu vorbesc aici despre minereul pe care voi îl numiți kardium. Altceva, despre care însă nu știm nimic. Offf, continuă el întorcându-se spre Berseize. întotdeauna ai fost mai rebelă, mai neastâmpărată. Ai semănat mamei tale intru totul...
― Nu am făcut altceva decât să ajut un semen, chiar dacă este un imperial. Este legea noastră nescrisă...
― Da, da... Unul dintre scopurile întrunirii acestui consiliu, continuă Marele Părinte îndreptându-și privirea spre Eli, este acela de a-ți hotărî soarta, dar vreau să te liniștesc, nu suntem niște sălbatici, chiar dacă voi ne considerați așa. Ești primul imperial care pune piciorul pe pământul sacru al tribului nostru și, chiar dacă distinșii membri ai acestui consiliu te consideră un real pericol, eu sunt de o cu totul altă părere. Când ați venit aici pentru prima dată cu navele voastre strălucitoare, în urmă cu mulți quatrini, poporul nostru a sperat într-o conviețuire dar, din păcate, asta nu s-a întâmplat. Suntem, într-adevăr, niște sălbatici, o nație extrem de înapoiată din punct de vedere tehnologic. Am crezut atunci că ne veți împărtăși din cunoștiințele voastre, dar vai, cât ne-am înșelat. Bărbații și femeile noastre au sfârșit prin a muncii în minele voastre de kardium iar noi, cei care am reușit să scăpăm de mânia imperiului, ne-am refugiat adânc în junglă în căutarea unui nou început. Suntem însă dezbinați, împărțiți în mai multe triburi situate în locuri diferite pe întreaga planetă. Marele Imperiu a avut grijă să stabilească niște distanțe foarte mari între triburi pentru a nu putea comunica, pentru a nu putea forma kalumba, să fim toți uniți sub un singur conducător, să fim iarăși toți un spirit, o inimă ce bate împreună cu cea a pădurii, ca în vremurile de mult apuse. Ne-ați intoxicat planeta cu substanțele voastre și ați săpat răni adânci în trupul ei în căutarea metalului pe care îl prețuiți atât de mult.
― Te asigur că nu știam absolut nimic despre toate acestea. Pe Imperia nu se vorbește decât de buna conviețuire dintre Imperiu și toate lumile existente în galaxie. Asta se știe și, cred că nimănui nu-i trece prin cap că, de fapt, situația este cu totul alta. Și nu cred că ar avea cineva curajul să se ridice și să afirme exact contrariul. Asta, cu siguranță, nu s-ar întâmpla pentru că și-ar semna pur și simplu condamnarea la moarte. Eu nici nu mai știu ce să cred, iar dacă situația se prezintă așa cum spuneți, îmi pare rău dar eu nu vă pot ajuta cu absolut nimic.
― Înțelegem asta, nici nu ți-am cerut ajutorul.
Se întoarse către membrii consiliului și schimbă repede câteva cuvinte cu aceștia. Încuvință din cap și se adresă după aceea lui Eli.
― S-a stabilit, ești oaspetele nostru.Ți-aș spune că ești liber să pleci dar, cu siguranță nu te vei descurca în junglă și, nici măcar nu ai unde să te duci. Situația ta este una extrem de ambiguă momentan. Și acum, lasă-ne singuri. Trebuie să discutăm a doua chestiune extrem de importantă pe ziua de azi. Să nu părăsești satul, voi da dispoziții să nu fi deranjat. Am vorbit, mai spuse el și se întoarse cu spatele la Eli.
Acesta din urmă părăsi încăperea și ieși afară. Cei doi sori își făcuseră apariția pe cerul Arkadiei, unul mare în dreapta orizontului și unul roșiatic, de mărime mijlocie, la mică distanță de el. Eli se uită lung la ei și conștientiză, abea acum, că viața lui a luat o întorsătură neașteptată. Gândul că poate nu o să mai plece niciodată de pe K1 începu să-l macine profund.
În urma lui apăru Berseize, tânăra prințesă, care îi spuse ceva unuia dintre gardienii aflați la intrare. Acesta dispăru în mulțime lăsându-i pe amândoi în fața clădirii.
― Am dat dispoziții să nu fi deranjat, spuse aceasta. Poți să te plimbi liber prin sat, totul o să fie în regulă. Probabil întrunirea Marelui Consiliu o să mai dureze ceva timp așa că, încearcă pe cât posibil să nu intri în vreo încurcătură, continuă aceasta după care dispăru în interiorul clădirii.
Eli se întorse către ea dorind să-i mulțumească dar fata dispăruse deja. Dădu repede o roată cu privirea peste tot satul, după care păși în iarba umedă.
Înconjurat din toate părțile de munți extrem de greu accesibili, acesta constituia așezarea perfectă în cazul unui atac. Crestele munților erau împânzite peste tot de foișoare foarte bine camuflate de la înălțimea cărora se putea vedea până departe, cum avea să afle mai târziu, acestea comunicând între ele și, implicit cu satul, folosind un sistem vechi pe bază de fum. Cascada le asigura atât apa potabilă cât și elementul necesar grădinăritului, Eli observând abea acum o mică grădină situată în partea de nord a satului. Comerțul era probabil unul simplu, constând în schimbul de mărfuri, comunitatea nefiind una mare. Înțelesese de la Berseize că se ajutau și de o monedă, (bartul) dar care era utilizată doar în cazuri extreme, în special la comerțul cu alte triburi.
Pașii îl călăuziseră către cascadă ajungând astfel în scurt timp în imediata vecinătate a acesteia. În dreapta căderii de apă se forma o cărăruie simplă ce urca undeva în munte. Decise să urce pe ea pentru a avea o vedere mai bună asupra satului. Trecu pe lângă cascadă, stropii reci ai acesteia înviorându-l pe deplin.
Drumul era ușor alunecos, stâncile formând cu timpul bucăți de vegetație sticloase ce te puteau face să-ți pierzi cu ușurință echilibrul. Începuse să gâfâie, unghiul de înclinare al rampei mărindu-se pe măsură ce el urca. Cărarea se opri dintr-o dată brusc în fața unei peșteri străjuită de doi războinici. Încercă să pătrundă în peșteră dar fu oprit imediat de aceștia care se repeziră dintr-o dată la el amenințându-l cu armele.
― Hatci, hatci! îi spuseră răstit.
― Bine... bine... Plec, replică Eli întorcându-se pentru a-și începe coborârea. Se opri însă pentru o clipă privind încântat valea. Trase adânc aer în piept și oftă!
Peisajul era mirific...
Imediat ce păși pe iarba deasă a poieniței fu interpelat de Berseize care, extrem de nervoasă, i se adresă:
― Unde ai fost, te-am căutat peste tot.
Tânăra războinică îl privi pentru câteva momente iritată după care zări în spatele lui cărarea ce urca în munte.
― Nu pot să cred, ai urcat la Peștera Sacră?
― Ăăăăă, eu...
― Astaaaa... Offf!
― Nu s-a întâmplat nimic, nici măcar nu mi-au dat voie să intru.
― Bineînțeles că nu, doar câtorva persoane le este permis să viziteze locașul sfânt. În fine, să ne întoarcem la Consiliul Bătrânilor. Am să-ți explic pe drum despre ce este vorba.
Planul era unul simplu. Iscoadele trimise descoperiseră faptul că în urma săpăturilor efectuate în cautarea kardiumului, undeva în adâncul muntelui fusese descoperit altceva. Ce anume, încă nu se știa. Îngrijorător era însă faptul că de existența respectivei descoperiri aflaseră cei din rasa aoc, civilizație ce se afla dincolo de granițele Marelui Imperiu Galactic și care, logic, nu se afla sub stăpânirea împăratului. Nu se știe cum dar, aceștia, reușiseră să ajungă primii pe orbita lui K-1 iar tămbălăul abea începuse, situația agravându-se pe măsură ce orele treceau. Toate căile de comunicații fuseseră închise și nimic nu pleca de pe planetă fără știrea aocilor, aceasta devenind momentan inaccesibilă din toate punctele de vedere.
Consiliul Bătrânilor stabilise astfel să se organizeze o mică expediție, sinucigașă cu siguranță, pentru a afla despre ce este vorba. Și, cumva, se ajunsese la concluzia că el, fiind totuși un imperial, ar fi extrem de potrivit să-i însoțească în mica lor aventură fiindu-le de un real ajutor.
Ideea nu-i surâdea absolut deloc dată fiind situația, dar, i se aduse la cunoștință că totul fusese deja planificat, el urmând să se supună dorinței Consiliului.
Urmau să plece odată cu lăsarea serii, călătorind la adăpostul întunericului.
Pătrunseră împreună în clădirea unde se adunase Consiliul Bătrânilor și îl găsiră acolo doar pe Marele Părinte. Acesta îi invită să ia loc după care li se adresă:
― Tinere Eli, la insistențele fiicei mele viața ta a fost cruțată deci, momentan, ești liber să faci ce vrei, este dreptul tău. Dar, cred că ești în temă cu evenimentele din ultimele ore ce au avut loc pe și în afara planetei noastre. Soarta a făcut să avem un dușman comun, eu și tu, noi și voi, imperialii, iar numele acestui dușman este AOC.
Stabiliți de partea cealaltă a graniței Marelui Imperiu Galactic, cei din rasa aoc sunt cunoscuți pentru dorința lor de stăpânire, pentru numeroasele incursiuni în interiorul galaxiei și, nu în ultimul rând, pentru rasismul de care dau dovadă. Consiliul Bătrânilor a hotărât astfel înființarea unui mic grup a cărui misiune va fi aceea de a afla ce i-a determinat pe aoci să se aventureze atât de departe de sistemul lor solar. Trebuie să știm ce s-a descoperit în interiorul muntelui și, în ce măsură ne pot afecta pe noi toate aceste evenimente. Am ajuns astfel la concluzia că ne-ai fi de un real ajutor alăturându-te grupului ce va pleca la noapte în misiune spre minele de kardium.
―La noapte...
― Da, exact.
― Și dacă refuz? întrebă Eli.
― Nu este un ordin, este mai mult o rugăminte. Cum ți-am mai spus, avem nevoie de ajutorul tău. Cunoști limba, obiceiurile, probabil ești familiarizat cu mecanismele existente într-o exploatare minieră, ești omul potrivit la locul potrivit.
― Există posibilitatea ca odată ajuns la ai mei să vă dau de gol...
― Ca să ce? Să te alături mulțimii de prizonieri ai războinicilor aoc? N-aș prea crede asta. Și, de-altfel, fiica mea Berseize va face parte din grupul ce se va deplasa spre terenurile miniere. Te asigur, nu te va scăpa din ochi.
― O, da, sunt sigur de asta... Nu înțeleg totuși ceva: cum vom ajunge la locația stabilită și, bineînțeles, cum ne vom întoarce, cât de repede ne vom putea mișca? Țin să vă reamintesc faptul că nouă, fiicei dumneavoastră și mie, ne-a luat aproape două zile să ajungem de la locul prăbușirii navetei și până aici. Deci șansele ca grupul de cercetași să plece odată cu lăsarea serii și să se întoarcă, bănuiesc, în zorii zilei următoare, este una extrem de mică. Distanța este prea mare iar jungla extrem de deasă și periculoasă.
― Cine a zis că ne vom deplasa la suprafața planetei?! răspunse Berseize.
― Adica?
― Fiica mea vrea să spună tinere Eli că planeta noastră, Arkadia, este străbătută de la un capăt la altul de o rețea de tunele subterane pe care locuitorii acesteia le folosesc de mii de ani. Nimeni nu știe de existența lor în afară de noi și, înclin să cred, că ești prima persoană venită din afară care va folosi unul dintre aceste tunele.
― Înțeleg... Totuși, chiar și cu ajutorul tunelelor, sunteți sigur că vom avea suficient timp?
― Cu siguranță deoarece nu veți parcurge tot drumul pe jos.
― Da! Și, mă rog, cu ce ne vom deplasa?
― Veți folosi unul dintre animalele tale favorite...
― Ah, și care ar fi acesta?
― Un hator.
Țarcul nu era unul foarte mare dar, la prima vedere, destul de încăpător. Eli reuși să numere fără dificultate în jur de 24 de exemplare care mai de care mai fioroase. Chiar dacă Berseize îl asigurase că toți hatorii din țarc erau domesticiți, pentru el erau doar niște animale sălbatice, însetate de sânge. Încercă din răsputeri să-i privească, așa cum spunea ea, ca pe niște ajutoare de încredere, dar îi fu imposibil. Aveau același bot sângeriu, aceeași coamă țepoasă ce se sfârșea inevitabil cu aceeași coadă ramificată sub forma unei frunze de celibath.
Fiind animale omnivore, alimentația lor era alcătuită în mare parte din ierburi la care se adăuga și o cantitate substanțială de carne, obținută probabil de către tinerii războinici ai tribului din vânat. Aceasta era distribuită în niște containere speciale, așezate uniform de-a lungul peretelui vestic al țarcului.
Eli se apropie încet, încercând din răsputeri să-și mascheze frica și repulsia în același timp. Ajunse lângă gardul împrejmuitor și-și sprijini mâna dreaptă de unul dintre stâlpii de susținere.
Tremura!
Unul dintre hatori se repezi spre el hălpăind aerul în căutarea hranei. Se retrase brusc doi pași în spate exact în momentul în care hatorul izbi violent gardul, țeasta acestuia înfigându-se puternic într-unul din stâlpi.
― Domestici zici, ai!? replică Eli.
― Poate mai au nevoie de puțină dresură dar totul o să fie în regulă, te asigur, replică Berseize. Încearcă să te obișnuiești cu ei, încearcă să le simți spiritul, să ajungi la înseși esenta lor. Abea atunci vei reuși să controlezi un hator. Oricum, stai liniștit, pe coama lor pot încăpea foarte bine două persoane așa că nu vei fi singur.
― Mi-aș dori ca a doua persoană să fi tu...
― Eu în schimb mi-aș dori să nu, replică vizibil iritată tânăra războinică, după care făcu stânga împrejur și se depărtă de el.
Ziua se scurse liniștit, fără incidente. Pregătirile nu durară foarte mult expediția în sine întinzându-se pe parcursul unei singure nopți. Grupul era format din zece persoane inclusiv el, persoane ce erau împărțite pe cinci hatori. Deși încercaseră să-i aleagă pe cei mai domestici, doi dintre ei încă mai dădeau dovadă de sălbăticie încercând să muște hățurile folosite pentru direcționare.
Începuse să se lase seara și micul grup se pregătea de plecare. Fusese verificat încă o dată harnașamentul, și armele pe care războinicii le purtau cu ei. Berseize încălecă pe unul dintre hatori și îl invită pe Eli să i se alăture. Ajutat de încă două persoane, acesta reuși să-și ocupe locul în spatele ei. Își încolăci brațele în jurul mijlocului acesteia și o strânse puternic, sânii ei tari odihnindu-se pentru o secundă pe ele în momentul în care hatorul se ridică de jos. Se înfioră brusc și-și îngropă fața în părul ei des, de culoarea nopții. Mirosea a pulbere de stele...
Berseize dădu semnalul de plecare și porniră toți spre cascadă, ei deschizând drumul. Eli încercă să-i atragă atenția că se îndreaptă spre căderea de apă dar renunță în momentul în care șuvoiul rece îl izbi puternic în față. Trecură de perdeaua deasă și pătrunseră într-un tunel ce era imposibil de observat de afară.
Cinci hatori se îndreptaseră către rețeaua de tunele. Asta însemna zece persoane... Zece persoane ce plecau într-o călătorie spre nicăieri, iar el era unul dintre cei 10...
Se deplasau în șir, unul după altul, tunelul nefiind mai lat de 5 metri. Își aprinseseră fiecare câte o torță așa că drumul era cât de cât luminat. Ici colo, tavanul tunelului se boltea obligându-i să se aplece mult pe coama hatorului pentru a se putea strecura. Ajunseră la o bifurcație unde tânăra prințesă o luă la dreapta.
― Tunelul la stânga duce spre unul dintre triburile vecine, explică ea.
― Cunoști foarte bine toate încrengăturile astea, replică Eli.
― Normal. Copilă fiind mă jucam întotdeauna pe aici așa că mi-au rămas întipărite în memorie.
― Înțeleg...
Mergeau de o bună bucată de timp iar pe Eli începuse să-l doară spatele. Stătea într-o poziție destul de incomodă pe spinarea hatorului acesta având prin definiție o formă a corpului dificilă, fapt ce-i obliga pe călăreți să stea mai mult pe grumazul animalelor.
În lumina făcliilor, umbrele lungi serpuiau pe pereții laterali într-un peisaj fantasmagoric dând o senzație de misticism. Se auzeau doar pașii înfundați ai hatorilor ale căror copite izbeau solul în mod regulat ridicând norișori subțiri de praf. Din când în când, zgomotul era acoperit de câte un grohâit scurt venit parcă din negurile vremii înrădăcinând tot mai mult în inima lor senzația de teamă.
Tunelul începuse să se îngusteze fiind din ce în ce mai dificil să se strecoare. Berseize îi anunță că vor mai merge ceva timp înghesuiți după care urmează un loc mai spațios unde își vor putea lăsa hatorii, de acolo continuându-și drumul pe jos. Nu dură mult și ajunseră într-un fel de sală de mărime considerabilă unde avură cu toții loc. Coborâră gemând de pe animale, încercând să-și dezmorțească picioarele înțepenite. Pe pereții laterali ai peșterii existau câteva locașuri în care vârâră torțele așezându-le în cerc în speranța de a obține o lumină mai puternică. Ca prin minune, încăperea se lumină dintr-o dată ei putând astfel remarca faptul că pereții erau făcuți dintr-un material ce reflecta foarte bine pâlpăirea slabă a torțelor. Își priponiră hatorii de niște bârne înfipte în solul stâncos asigurându-se că nu se pot elibera, dar dându-le în același timp o oarecare libertate de mișcare.
― De aici vom merge pe jos, spuse Berseize. Tunelul se îngustează și nu vom mai avea loc călare.
― În cât timp vom ajunge? se interesă Eli.
― Călătoria nu o să mai dureze foarte mult iar tunelul duce într-o mină părăsită, nu iese la suprafață.
― Înțeleg! Și de acolo?
― De acolo ne vom descurca. Important este să stăm împreună, să nu ne despărțim deoarece vă veți rătăci cu ușurință. Să plecăm acum, mai spuse ea înhățând una dintre torțe în timp ce se grăbea spre cealaltă gură a tunelului.
O urmară toți în tăcere.
Cele câteva torțe rămase în urmă ardeau mocnit, umbrele hatorilor pâlpâind haotic pe pereții peșterii.
În ciuda celor spuse de tânăra războinică, călătoria mai dură ceva timp, sau poate doar i se păru lui Eli, de asta nu era sigur. Începuse să obosească și, cele câteva zgârieturi căpătate prin frecarea de pereții tunelului acolo unde îi fusese mai dificil să se strecoare, îi transmiteau impulsuri dureroase către creier. Nu foarte intense dar le simțea acolo.
Întinse mâna spre Berseize cu intenția de a o întreba cât mai este de mers exact în momentul în care aceasta se întorcea spre el pentru a-l anunța că ajunseseră. Puțin lipsi să nu-i introducă degetele în ochi așa că se retrase rușinat, privind în spate la ceilalți războinici.
― Vrei să-mi spui ceva?
― Nu, nimic, răspunse el.
― Am ajuns. Faceți liniște și urmați-mă îndeaproape, spuse ea.
Eli le comunică și celorlalți, aceștia aplecându-se instinctiv de spate pentru a privi atent înainte. Ochii le sclipeau ca la niște animale de pradă și Eli citi în adâncul lor setea de sânge ce se strânsese în ei de-a lungul sutelor de quatrini și care acum năvălea ca un tăvălug spre suprafață.
Se cutremură...
În fața lor tunelul se termina brusc printr-un perete stâncos neregulat. Eli încercă să deslușească în lumina slabă aruncată de făcli o intrare dar îi fu imposibil. Berseize se apropie de perete și dispăru pur și simplu din raza sa vizuală. Surprins, Eli o urmă iar în momentul în care ajunse în fața acestuia observă cu greu în stâncă o intrare extrem de bine camuflată, imposibil de descoperit la prima vedere, forma peretelui fiind de așa natură încât intrarea pur și simplu părea a fi inexistentă pentru orice necunoscător.
Se trezi direct în partea cealaltă unde îl aștepta Berseize. Ceilalți li se alăturară și ei în câteva secunde.
― Porțiunea aceasta de mină este părăsită. Vom merge acum spre puțul din stânga ce are legătură cu o galerie secundară după care vom urca niște scări pentru a ajunge la exploatarea principală. Urmați-mă în cea mai mare liniște. Dacă apar probleme, folosim doar cuțitele, le spuse ea războinicilor ce o însoțeau.
Se întoarse către aceșstia și continuă:
― D’Leh, tu formează-ți arcul și stai pe lângă mine.
Din micul lor grup se desprinse atunci un tânăr voinic care-și desfăcu de la brâu tubul ce adăposte lancea, arma lor preferată. Îl răsuci de la mijloc și acesta se transformă într-un arc. Se asigură că are săgețile la cingătoare după care se apropie de fată.
O urmară toți tăcuți.
Când ajunseră în apropierea galeriei principale începuseră să se audă de undeva din depărtare voci, fapt ce îi determină să-și sporească atenția, înaintând cu grijă. Drumul se îngusta determinându-i să se așeze unul în spatele celuilalt pentru a se putea strecura. Mai mearseră cale de 20 de pași sprijinându-se de peretele de stâncă. În stânga lor, cărăruia era străjută de o balustradă care, după toate aparențele, constituia mai degrabă un adevărat pericol. Ajunseră la niște scări săpate în rocă pe care începură să le urce în tăcere.
Sub ei, în stânga, se căsca hăul. O cavitate imensă, dispusă pe mai multe nivele, numărul acestora pierzându-se undeva în imensitatea de dedesupt. Eli privi pentru moment în sus și, deasupra lor, putea fi zărită aceeași structură, etajele făcând legătura între ele prin punți așezate sistematic la distanțe egale. În drumul lor, dădură peste o cavitate destul de încăpătoare în care reușiră să se înghesuie cu toții ascunzându-se cât de cât. Privi scurt spre un dreptunghi de metal pironit în perete. Pe el scria cu litere de o șchioapă, în mai multe dialecte spațiale, NIVELUL 8.
― Cred că va trebui să coborâm la nivelul cel mai de jos pentru a vedea într-adevăr ce s-a descoperit în adâncul muntelui.
― Și eu gândesc la fel, răspunse Berseize, numai că nu putem face asta coborând etaj cu etaj pe scări. Ne-ar lua o veșnicie și, cu siguranță, vom fi observați.
― Pe undeva trebuie să existe un elevator ce face legătura între nivele. Ideea este însă următoarea, nu avem cum să rămânem împreună amăgindu-ne singuri că nu vom fi observați. Mina într-adevăr, nu mai este împânzită de soldați imperiali și, nici măcar, lucrătorii nu mai sunt într-un număr foarte mare, dar trebuie să fim extrem de atenți, replică Eli.
― Asta pentru că nu mai există nicio extracție, totul s-a sistat. Crezi că aocii au bătut atâta cale pentru kardiumul vostru? Îl apostrofă Berseize iritată. Cu siguranță nu... Prea puțin le pasă lor de metalul vostru prețios. Despre altceva este vorba aici.
― Mda, cred că ai dreptate.
― Eu cred că ar trebui să ne împărțim în două grupuri, unul de trei maxim patru persoane care să coboare în adâncuri iar celălalt grup aștepte aici ascunzându-se cât mai bine pentru a nu fi descoperit. Numai așa ne putem descurca.
― Cred că ai perfectă dreptate, eu rămân aici...
― Cu siguranță NU, vei merge cu noi în adâncuri.
― Care noi?
― Eu, tu, D’Leh și Midori.
Aceasta din urmă auzindu-și numele se desprinse de restul grupului și înaintă câțiva pași în față.
De statură potrivită, Midori nu excela prin frumusețe ci mai degrabă printr-o conformație a corpului mai mult bărbătească. Avea părul negru, cu nuanțe albăstrui, deslânat și retezat la nivelul umerilor. Ochii mari, de un verde strident, aruncau văpăi, tânăra războinică săgetându-l pe Eli cu privirea atunci când observă că este analizată în amănunt. Avea trupul zvelt putându-se vedea cu ușurință fibrele de mușchi ce zvâcneau la cea mai mică mișcare.
Se alătură micului grup în timp ce-și desprindea de la brâu tubul cenușiu. Îl roti într-un sens anume obținând astfel o sabie scurtă.
― Cred că ar trebui să primesc și eu o armă, sugeră Eli.
― Eu cred că nu, replică Berseize. Acum, urmați-mă iar voi, se adresă ea celuilalt grup, ascundeți-vă cât mai bine pentru a nu fi descoperiți.
Le întoarse spatele și se deplasă în tăcere spre capătul coridorului, lipindu-se de peretele de stâncă, urmată de ceilalți trei.
Culoarul se termină brusc printr-o serie de trepte ce coborau la nivelul următor. Din vârful scărilor observară undeva în dreapta un elevator. Priviră atent în jur. Undeva departe, pe partea cealaltă, doi muncitori împingeau un vagonet plin probabil cu minereu. Acesta luneca lin, la două palme de solul stâncos. Distanța era însă prea mare iar culoarul destul de întunecat așa că nu-și făcură griji în privința faptului că ar putea fi observați.
Intrară toți patru în elevator și Eli își aruncă rapid privirea peste comenzi. Deși era un model învechit, reuși să înțeleagă mare parte din funcțiile acestuia. După a treia încercare elevatorul începu să coboare, într-un zgomot care lor li se păru asurzitor, spre nivelul cel mai de jos.
Respirau sacadat și, pentru o clipă, se priviră toți patru insistent. Eli începu să râdă.
― Și, mă rog, care este motivul veseliei tale? întrebă Berseize.
― Situația e haioasă, răspunse el.
― În ce sens?
― În toate sensurile. Poți să-mi dai o armă, te rog?!
― Pfff, răspunse ea în timp ce-și scotea cuțitul de la cingătoare.
I-l aruncă și Eli îl prinse din zbor.
― Dar ce, ai impresia că mergem la bucătărie să gătim ceva?
― Mulțumește-te cu atât și, îl vreau înapoi când toată chestia asta o să se termine. Ai înțeles?
― Mda, perfect.
În ciuda vechimii considerabile, elevatorul se mișca lin, staționând pentru căteva clipe între etaje, acolo unde traseul îl direcționa lateral, stânga sau dreapta, pentru a se încadra apoi pe o altă rută, continuându-și drumul spre adâncurile muntelui.
Pereții verticali căpătaseră acum o formă perfect cilindrică întreruptă ici-colo de coridoare ce făceau legătura cu galeriile inferioare. De undeva de jos, din când în când, răsărea câte o turbo-navetă de dimensiuni mici ce urca la suprafață. Motoarele acestora, turate la maxim, împrăștiau praful depus pe pereți care, valuri valuri, se încolăcea straniu îngreunând vizibilitatea. Asta nu putea decât să-i bucure...
Eli aruncă o privire scurtă pe un monitor mic aflat în colțul din dreapta sus al elevatorului și observă ca mai erau trei nivele până la destinație. Apăsă butonul de urgență și elevatorul se opri brusc între etaje.
― Ce faci? întrebă Berseize.
― Cred că de aici ar trebui să ne continuăm drumul pe jos, nu ești de aceeași părere?
Fata se uită lung la el după care aprobă tăcut din cap. Reușiră să deschidă ușile cu greu și se strecurară afară prin deschizătura astfel obținută. Eli se întinse și apăsă butonul de pornire, elevatorul continuându-și singur drumul spre destinația dinainte stabilită.
Se opriseră în dreptul unui coridor scăldat într-o lumină difuză ce șerpuia uniform drept înainte.
― Nu cred că se îndreaptă spre adâncuri, spuse Eli.
― Nici eu, replică Berseize. Ar trebui să o luăm la dreapta. Cu siguranță vom da de niște scări ce coboară.
Aprobară toți în liniște și își continuară drumul. Trecură pe lângă un dispozitiv dreptunghiular prins în stâncă ce scotea un zumzet abea percetibil. Berseize se retrase doi pași în spate speriată dar Eli îi puse ușor mâna pe umăr, liniștind-o.
― E doar un aeroficator. Asigură oxigenul pe nivelul acesta. Cu siguranță sunt mii în toată mina altfel noi nu am fi putut respira. La această adâncime aerul este extrem de rarefiat. Probabil au instalate și corectoare de presiune altel eram morți până acum.
― Știam asta...
― Cred, replică Eli zămbind.
Exact cum bănuiau, la capătul coridorului dădură peste niște scări săpate în stâncă ce se îndreptau spre nivelul următor. Coborâră încet, sprijinindu-se cu spatele de peretele circular. Pe la jumătatea drumului începură să distingă cu greu voci de undeva de jos, într-o limbă necunoscută. Culoarul se bifurca în trei direcții, una dintre ele formând un pod ce se arcuia în aer pentru a face legătura cu peretele de pe partea opusă. Se strecurară pe una dintre ieșiri, undeva în partea stângă, în interiorul muntelui, pentru a coborî după aceea pe o scară în serpentinâ. Ajunseră într-o cavitate dreptunghiulară, nu prea mare ca dimensiune, din care plecau însă mai multe tunele în direcții diferite.
Eli se apropie cu grijă de una dintre ieșiri înaintând câțiva pași. Se ghemui brusc asunzându-se în spatele peretelui după care se întoarse către micul grup...
― Suntem la nivelul cel mai de jos. Totul este împânzit de mașinării și roboți militari înarmați pânâ-n dinți. Ești sigură că vrei să faci chestia asta? o întrebă el pe Berseize.
― Ce întrebare e asta? Crezi că am venit degeaba până aici? Sunt extrem de sigură, îi răspunse ea apropiindu-se. De aici preiau eu...
― Cum doriți, sublimă prințesă, replică Eli sarcastic făcându-i loc să treacă.
Tânăra războinică dădu rapid niște ordine scurte celor care o însoțeau D’ Leh pierzăndu-se astfel undeva în umbra pereților în timp ce Midori dispăru pe un coridor lateral care, după toate aparențele, ocolea sala imensă pentru a ajunge, pe partea cealaltă.
― Nu am observat niciun războinic aoc până acum. Bine... nici măcar nu am idee cum arată unul văzut de aproape, poate că nici nu există, continuă Eli.
― Ssst, ai o limbă foarte ascuțită imperialule. Cred că ți-a adus numai probleme de-a lungul timpului.
― Mda, răspunse acesta. Aici s-ar putea să ai dreptate.
― Privește, acolo, în față, în spatele mașinăriilor acelea...
Eli se uită atent reușind cu greu să deslușească, prin perdeaua de praf stârnită de o turbo-navetă ce tocmai decolase, o siluetă dominantă prin înălțime și prin forța pe care o emana.
Mult mai înalt decât un om obișnuit, un aoc ieșea în evidență în primul rând prin statura sa impresionantă și printr-o musculatură proeminentă. Capul pătrățos, lipsit în totalitate de păr, era foarte ușor de remarcat datorită pielii extrem de subțiri prin care se puteau zări cu ușurință venele albastre ce pulsau regulat. Referitor la acest aspect, Eli observă că foarte mulți dintre aceștia își protejau această parte a corpului printr-o cască neagră făcută dintr-un material necunoscut. Sub fruntea lată, descopereai doi ochi reci, lipsiți în totalitate de sprâncene, locul acestora fiind luat de două protuberanțe osoase ca niște arcade ce porneau din dreptul urechilor lunguiețe pentru a se uni apoi undeva în centrul feței acolo unde forma binecunoscută a nasului era înlocuită de două orifici mici dispuse de o parte și de alta a formațiunii osoase.
Mai jos, gura pătrățoasă, lipsită în totalitate de buze, dezvelea la fiecare vorbă rostită două șiruri de dinți extrem de ascuțiți dispuși neregulat. Gâtul scurt, se continua cu un corp musculos, de o parte și de alta a acestuia străjuind două brațe puternice la capătul cărora descoperi două mâini prevăzute fiecare cu câte patru degete dispuse asemeni unor gheare de pasăre. Picioarele, nu foarte lungi, erau acoperite de un veștmânt de culoare închisă asemeni unor solzi din care, în contact cu lumina, se reflectau pe pereții minei forme diferite prinse parcă într-un dans nebun, fără noimă.
La șold, fiecare dintre aceștia purta câte o armă (el consideră că este o armă) de forma unei stele cu trei colțuri extrem de ascuțite. Pe piciorul stâng, zări câte o teacă din care răsărea patul (probabil) unei arme de foc. Unii dintre ei, mai țineau în mâini niște tije lungi, asemeni unor sulițe, ce se terminau spre vârf cu o protuberanță sub formă de păstaie ce sfârșea prin a se uni apoi la capăt sub forma unui bulb roșiatec, incandescent, ce pulsa regulat.
― Ce căutăm noi se află cu siguranță acolo, în partea din dreapta, mormăi Eli indicând direcția cu măna stângă.
― Mda, cred că ai dreptate. Ar trebui să ne despărțim, replică Berseize.
― Sunt de aceeași părere. Trebuie să ne strecurăm cumva pentru a ajunge la fanta aceea aflată la doi metri de sol. O vezi?
― Da, am observat-o...
― Cred că este extrem de probabil ca acolo să se afle un tub colector de reziduri și sunt șanse mari să aibe legătură cu toate excavațiile de pe nivelul acesta, implicit și cu locația care ne interesează pe noi.
― Te cam pricepi la chestiile astea. De unde ai atâtea cunoștiințe despre o exploatare minieră?
― Cu mult timp în urmă am lucrat într-o astfel de mină, răspunse Eli încruntându-se.
― Ca sclav, bănuiesc, replică Berseize dar regretă imediat cele spuse lăsându-și capul în jos.
Eli o fulgeră cu privirea încruntându-se.
― Crezi că nu este păzită? schimbă Berseize vorba.
― Înclin să cred că nu. Cei din rasa aoc nu au de unde să știe cum stau treburile pe aici. Ei pur și simplu au localizat ținta iar acum probabil își fac o sumedenie de planuri privind deciziile pe care le vor lua în continuare. Cu siguranță nu sunt la curent cu toate mișculațiile de pe aici, mai spuse Eli părăsind cât mai ascuns posibil locația în care se afla. Urmează-mă..
Fata se lipi în spatele lui de peretele rece și îl urmă în tăcere, nu înaite de a-i da căteva indicații lui D’ Leh. Acesta din urmă, plecă însoțit de Midori în direcția opusă, dispărând într-un con de umbră.
Berseize și Eli își continuară drumul strecurându-se cu greu printre mai mulți roboți masivi de foraj. Ajunseră în dreptul tubului colector unde Eli își împreună palmele pentru a o ajuta să se cațere până în dreptul fantei. Tânăra războinică reuși cu greu să se strecoare în interiorul acesteia, după care îi întinse o mână și lui ajutându-l să i se alăture. Odată ajunși în puțul de colectare se uitară în direcția opusă căutându-i din ochi pe ceilalți doi. Aceștia le făcură un semn discret din spatele unei coloane de susținere. Midori se ghemui și începu să-și formateze arcul în timp ce D’Leh își așeza ordonat lângă el, pe stâncă, săgețile obținute din tuburile de la cingătoare.
Puțul era extrem de îngust, obligându-i practic să mergă târâș, sprijinându-se pe coate și genunchi. După puțin timp începură să respire sacadat, în urma lor ridicându-se o peliculă subțire de praf albăstrui ce plutea pentru puțin timp în aer pentru a se depune apoi iarăși pe pereții culoarului. Se mai deplasară cu greu câțiva metri ajungând astfel la o bifurcație. Căzură de acord să o ia la stânga, direcție în care, după calculele lor, s-ar afla locul unde doreau să ajungă. Tunelul începuse să se îngusteze foarte rău fiind astfel nevoiți ca ultimii pași să-i străbată practic târându-se pe burtă, unul în spatele celuilalt. De undeva din față începuseră să se audă voci iar Eli îi făcu semn fetei să-și regleze respirația pentru a reduce zgomotul. Cotiră brusc la stânga fiind aproape orbiți de șuvoiul de lumină ce izvora de la capătul culoarului. Se apropiară din ce în ce mai mult de gura de ieșire oprindu-se în tăcere când ajunseră în dreptul ei. Eli reuși să-și facă puțin loc ajutându-se de coate și își strecură capul prin deschizătură, chinuindu-se să privească în afară.
Sala era una de mărime considerabilă, cu aceiași pereți duri de stâncă întunecată. Din loc în loc, izvorau din aceștia colțuri neregulate, extrem de ascuțite, amenințătoare. Camera avea forma unei prisme hexagonale cu o înălțime de aproximativ 10 metri vârful acesteia având o culoare întunecată, extrem de întunecată...
Își coborî încet privirea spre baza piramidei și abea atunci o zări pentru prima dată.
Impactul vizual fu extrem de dur. Își aduse fulgerător aminte de discuțiile auzite prin casă în timpul copilăriei sale, până ce armata imperială să apară brusc la ușa locuinței lor pentru a destrăma o familie care oricum fusese măcinată de-a lungul timpului de nenumărate conflicte interne apărute ca urmare a moștenirii grele lăsate de străbunicul lui. Își aminti la perfecție, într-o fracțiune de secundă, perioada aceea cruntă și faptul că ei nu putuseră să fie niciodată o familie normală tocmai datorită lucrului care se afla acum aici, în fața lui, la sute de ani lumină distanță de casă, atât de departe în timp și spațiu...
În mijlocul sălii, scăldată în lumina reflectoarelor și înconjurată de o sumedenie de mașinării ce zumzăiau infernal în jurul ei, se afla EA, POARTA STELARĂ. Era chiar acolo, în fața lui iar el nu reușea să înțeleagă absolut deloc ce se întâmplă. Încremenise pur și simplu, prezența fizică a portalului având asupra sa un efect hipnotic.
― Hey, auzi el ca prin farmec. Ce se întâmplă?
Glasul abea șoptit al lui Berseize îl trezi brusc la realitate făcându-l să se retragă o jumătate de metru inapoi.
― Trebuie să plecăm, îi răspunse brusc. Trebuie să plecăm acum...
― Cum să plecăm... Nu plecăm nicăieri. Ce spui tu acolo? Ce se află în sală? Vreau să văd...
― Nu ai ce să vezi, oricum nu ai înțelege nimic.
― Nu pricepi că vreau să văd ce te-a speriat atât de tare, îi replică tânăra târându-se pe lângă el pentru a ajunge la gura de ieșire.
Odată ajunsă în dreptul fantei, privi în jos furioasă. Își înăbuși cu greu un țipăt scurt.
― Bine dar... dar aceasta este ... Am mai văzut undeva chestia asta replică ea vizibil afectată.
― Ce spui tu?
― Îți explic pe drum, să plecăm acum. Lucrurile se complică și se complică rău de tot...
Începură să se târască amândoi în tăcere parcurgând drumul în sens invers cu spatele ,nefiind loc suficient pentru a se întoarce. Se grăbeau, așa că ajunseră destul de repede la bifurcație, unde spațiul le permise să se întoarcă, continuându-și drumul de-a bușilea. Nu dură mult și ajunseră în locul pe unde intraseră. Berseize coborî prima în timp ce Eli o ținea de braț în ciuda vociferărilor ei. Imediat ce ajunse pe solul minei, se ghemui în spatele unui vehicul de remorcare. Eli se lăsă și el în jos, pe peretele rece, sprijinându-se pe coate. Acela fu momentul în care lovi cu piciorul un colț de rocă ce parcă răsărise de nicăieri, rocă ce se desprinse sfărșind prin a se rostogoli într-un zgomot infernal (așa i se păru lui) pe solul stâncos.
Unuia dintre aocii aflați în apropiere i se păru că aude ceva suspect, fapt pentru care se deplasă prudent înspre locul de unde provenise zgomotul, exact în momentul în care Eli atârna încă pe perete fiindu-i practic imposibil să zărească soldatul ce se apropia. Războinicul aoc îndreptă spre el lancea pe care o ținea în mâini și al cărei bulb brăzdat de minifulgere orbitoare căpătase acum o nuanță albăstruie. Acesta rosti amenințător către Eli căteva cuvinte scurte, necunoscute somându-l probabil să se predea.
Eli auzi doar șuieratul strident al săgeții ce brăzda aerul pentru a se înfige apoi adânc în gâtul soldatului aoc, străpungând cu ușurință platoșa ce-l proteja. Acesta scoase un horcăit scurt, după care se prăbuși fără suflare pe solul stâncos. În cădere, lancea se descărcă, cantitatea mare de energie eliberată de bulbul incandescent lovind peretele la două palme de capul lui Eli. Roca topită îi atinse umărul, pătrunse prin țesătura care luă foc instantaneu, pentru a ajunge apoi la pielea ce începu să sfârâie. Mâinile pierdură priza cu buza peretelui iar el alunecă pe acesta jdrelindu-se serios la palme și coate.
Impactul cu solul îl făcu să geamă de durere dându-și pe loc seama că ceva se întâmplase cu glezna lui. Reuși să se adăpostească, scrâșnind din dinți, în spatele vehiculului de remorcare după care, se aplecă puțin înspre dreapta încercând să zărească efectele micii lor escapade.
În sală, dacă la început totul încremenise pentru o clipă, momentul de surpriză fu imediat înlocuit de rumoarea ce puse stăpânire pe încăpere. Toți soldații se adăpostiră pe unde putură pentru a deschide apoi focul asupra locului unde zăriseră jetul de lumină. Armele săriseră din teci și începuseră a scuipa dâre lungi de foc ce se izbeau cu zgomot de peretele de stâncă sau de vehiculul de remorcare. Își dădură seama că nu au nici cea mai mică șansă de supraviețuire și începură să facă semne disperate către micul grup aflat undeva la nivelul unu. D’ Leh își ridică deasupra capului mâna ce strângea în pumn arcul, potrivi săgeata la mijlocul corzii și o eliberă scoțând un șuierat lung. Aceasta fu urmată de încă una ce pornise din arcul lui Midori.
În secunda următoare, doi războinici aoc se prăbușiră pe sol fără să scoată cel mai mic sunet. Surprinși, ceilalți încetară pentru moment focul pentru a-și putea da seama de unde venea cealaltă amenințare. Unul dintre ei văzu cu coada ochiului o umbră furișându-se la primul nivel și-și îndreptă lancea către aceasta. Explozia de lumină țâșni din bulbul incandescent ajungând într-o clipită la culoarul de granit, transformându-l într-o substanță văscoasă, incandescentă, ce începu a se prelinge șiroaie pe perete. Berseize reuși să-l mai zărească pentru ultima dată pe D’Leh cum se prăbușea cuprins de flăcări. Țipă scurt și se ridică în picioare cu intenția vădită de a alerga spre el dar fu oprită imediat de Eli ce-i strigă în ureche să se îndrepte spre una dintre turbo-navetele parcate undeva în stânga. Se zbătu din răsputeri să scape din strânsoarea lui însă acesta își încleștase mâna pe antebrațul ei, orice încercare de eliberare fiind una sortită eșecului. Își dădu seama că are dreptate și îl urmă plângând, privind din când în când în urmă la cadavrul lui D’Leh ce ardea răspândind în aer un miros dulceag, grețos.
Eli culese din mers de pe jos arma aoc-ului ucis și se repezi spre turbo-navetă trăgând-o pe Berseize după el. Reușiră să ajungă și se urcară în viteză, el ocupându-și locul la comenzi.
― Știi să pilotezi așa ceva?
― Posibil, încă nu m-am decis, răspunse Eli apăsând o sumedenie de butoane și sfârșind prin a trage spre el o manetă de curbată.
Din partea de jos a navetei răsăriră dintr-o dată patru motoare orizontale, fiecare dispuse la căte unul din cele patru colțuri. Eli le activă trecându-și cu repeziciune degetele peste un mini ecran aflat la pupitrul de comanda. O lumină albăstruie îzvorî instantaneu din fiecare motor făcând astfel ca naveta să se ridice cu zgomot de la sol, bălăngănindu-se
― Reușești să o stabilizezi?
― Încerc și... știi ceva prințeso, ăsta este unul dintre momentele acelea în care aș dori puțină liniște. Puțină liniște, atât îți cer...
Fata se încruntă către el, dădu să spună ceva dar se răzgândi.
Eli stabiliză turbo-naveta și apucă maneta de ghidaj cu ambele mâini, îndreptând-o lin în față. Aceasta se aplecă de bot și începu să se ridice de la sol formând curenți puternici datorită motoarelor. Soldații aoc auziră zgomotul și-și întoarseră privirile către ei. Își dădură imediat seama ce se întâmplă și deschiseră focul trăgând practic orbește, sala umplându-se de praf de la turbo reactoare.
Scăpară ca prin minune de prima șarjă, nici ei nu-și dădeau seama cum, și continuau să se ridice.
― Acolo, spuse Berseize. Acolo, după coloana aceea...
― Ce spui?
― Midori este acolo... Trebuie să megem după ea.
― Nici gănd...
― Mergem acum după ea, altfel sar din navetă. Nu plecăm fără ea de aici...
― Offf, în numele spațiului, răspunse Eli îndreptând aero-vehiculul spre direcția indicată. Ești insuportabilă...
Se apropiară în viteză și fu cât pe ce să se lovească de perete. Reuși să se redreseze în ultimul moment, înclinând mașinăria într-un unghi îngrijorător.
― Midori... Midori... strigă tânăra războinică făcând semne disperate cu mâinile, încercând să se facă auzită prin vuietul năpraznic.
Aceasta îi zări târziu, prin perdeaua de praf și-și întoarse privirea către ei. Ochii ei umezi se întâlniră pentru o secundă cu cei ai lui Berseize, pierzându-se practic în adâncul ființei acesteia.
― Sari Midori, te rog... Poți face asta...
Războinica o dezaprobă din cap, măsurând distanța până la navetă.
― Sari acum, te rog...
Fâșiile lungi de lumină se întețiseră, unele dintre ele trecând îngrijorător de aproape de ei.
― Sari acum, până nu este prea târziu, îi spuse Eli. Nu mai pot ține foarte mult naveta în poziția asta, continuă el.
Tânăra își puse rapid arcul la spate, își luă avânt și se aruncă în gol.
Razele laser treceau parcă pe lângă ea cu încetinitorul, una dintre ele lovind-o în umărul stâng în timp ce era în aer, chiar în momentul în care ajunse la navetă. Reuși cu greu să se prindă cu mâna dreaptă de unul dintre picioarele trenului de aterizare și rămase atârnând, bălăngănindu-se în toate direcțiile, încercând din răsputeri să-și mențină echilibrul. Sub ea, prin perdeaua groasă de praf, reuși să deslușească cu greu siluetele războinicilor aoc al căror număr începuse să crească vertiginos.
Eli manevră turbo-naveta spre dreapta trăgând din răsputeri de maneta de direcționare care începu să-i trepideze în mâini. Se înclinară mult spre stânga lovind cu partea din spate o porțiune din culoarul rămas în picioare, porțiune care, în secunda următoare se prăbuși peste războinicii de jos, strivindu-i sub greutatea stâncilor și a susținerilor de metal.
― Prinde-o, strigă Eli iar Berseize se aplecă mult în afară pentru a o înhăța pur și simplu pe Midori încercând cu disperare să o aducă în interiorul navetei ce începuse să se rotească într-un dans nebun, necontrolat. Reuși să o agațe de brațul drept exact în momentul în care aceasta pierduse priza cu trenul de aterizare, prăbușindu-se în gol.
― Să nu mă scapi Berseize, rosti ea străduindu-se să se folosească și de brațul stâng pentru a se cățăra în interiorul aeromobilului. Gemu însă lung de durere în momentul în care încercă să-l miște și îl lăsă să atârne inert, pe lăngă corp.
Raza de lumină apăru de nicăieri, rătăcită prin perdeaua de praf, căutând orbește o țintă în neant. O lovi în zona coapsei retezându-i trupul ce dispăru arzând ca o torță în întunecimea de sub ei. Berseize se trezi brusc în interiorul habitaclului ținând strâns de braț jumătate din trupul lui Midori. Se prăbuși pe spate acoperindu-se de bucăți fumegânde din prietena ei.
Îi luă câteva secunde să se dezmeticească și, după ce conștientiză realitatea, se rostogoli așezându-se în genunchi, strângând la piept jumătatea de trup ars. Din adâncul sufletului ei răsună atunci un urlet de jale și de ură în același timp, urlet ce-l făcu pe Eli să încremenească pentru moment la comenzi, zbârlindu-i părul de pe ceafă. Își reveni însă brusc, ca dintr-un somn lung, în momentul în care turbo-naveta fu lovită de un fulger scurt în motorul din dreapta, spate. Aceasta se înclină brusc pe o parte și se ridică de bot învârtindu-se în jurul axei proprii. În dansul ei nebun atinse peretele de stâncă iar tânguitul metalului în contact cu el îi înfioră făcându-i să se privească, pentru o clipă, lipsiți de speranță.
― Treci la comenzi, îi spuse el prințesei. Încearcă să ții cât mai mult maneta de control spre dreapta. Berseize ..., o strigă el privind-o cu coada ochiului. Midori este moartă, nu mai poți face nimic pentru ea. Dacă nu facem ceva în clipa asta vom avea și noi aceeași soartă, înțelegi?
Tânără aprobă tăcut din cap și se ridică apropiindu-se de el.
― Spune-mi, ce trebuie să fac?
― Trage cât de mult poți maneta spre dreapta și încearcă să iei altitudine, poate reușim să ne și depărtăm de nebunia asta...
― Eli, îl strigă ea în timp ce luă loc la comenzi privindu-l lung, preț de câteva clipe. Eli...
― Știu, răspunse tânărul. Știu... Acum, să plecăm cumva de aici.
Se repezi în partea din spate a navetei culegând în grabă de pe jos lancea soldatului aoc. O examină rapid pentru a-și da seama cum funcționează, după care o îndreptă spre peretele vertical. Trase două focuri scurte ce avură ca efect prăbușirea unor bucăți mari de stâncă. De jos, de sub ei, din spatele perdelei de praf, se auziră urlete de furie și de durere. Aruncă lancea pe podea și, ajutându-se de brațe, reuși cu greu să ajungă în colțul din dreapta, spate unde aruncă o privire scurtă motorului lovit.
Fumega...
Rânji către el și-și mușcă buza de jos până la sânge. Reuși cu greu să ajungă în partea din față pentru a o înlocui pe războinică la comenzi.
― Trebuie să oprim și după aceea să repornim motoarele de pe spate. Este singura noastră șansă, îi spuse el. Ține-te zdravăn de ceva, o să iasă cam urât.
Își trecu rapid mâna dreaptă peste miniecranul de la bord atingând în grabă câteva puncte luminoase si, dintr-o dată, motoarele din spate încetară a mai funcționa. Ca urmare a acestei acțiuni, se ridicară brusc de partea din față cu intenția vădită de a se răsturna. Când ajunseră în poziție perfect verticală, Eli reporni motoarele din spate trăgând brusc de comenzi spre dreapta. Naveta vâjâi straniu, motorul defect scoase un muget, dădu câteva rateuri și porni chinuit într-un nor de fum. Eli poziționă naveta în plan orizontal, se asigură că Berseize este în siguranță și începu ascensiunea.
― La ce nivel am lăsat grupul celălalt? întrebă el.
― Ai zis NIVELUL 8. Nu cunosc toate dialectele tale, răspunse fata încruntându-se.
― Nu puteai face nimic, pentru a-i salva, vreau să spun. Nu puteai face nimic... Așa a fost să fie. Acum, să reușim să ajungem cu bine sus, să ne regrupăm și să plecăm cât mai repede de aici. Nu-mi place atmosfera...
Urcau vertiginos însă, sub ei, se auzeau motoarele mai multor turbo-navete ce decolau. Cu siguranță erau pe urmele lor...
Se poziționaseră pe centrul puțului pentru a avea o vedere amplă asupra lateralelor în cazul în care cineva ar fi încercat să-i oprească cumva. Pe măsură ce urcau, observară că, din loc în loc, le nivele diferite, își făceau apariția mai mulți soldați aoc. Numărul acestora nu era însă unul îngrijorător de mare și, oricum, ei erau prea departe pentru ca aceștia să încerce un abordaj.
― Cred că ne apropiem. O să duc naveta mai aproape de peretele vertical pentru a putea zări numărul nivelului. Ah, suntem la 12, nu mai este mult. Ține-te bine, din câte îmi aduc eu aminte, nu am văzut pe nicăieri o punte pentru andocare, așa că... nu știu cum vom coborî.
― Cred că normal ar trebui să fie câte una pentru fiecare nivel.
― Așa ar fi normal, mormăi Eli direcționând naveta cât mai aproape de stânci. Am ajuns, mai spuse el stabilizând aerovehiculul. Nu se vede nimic...
― Este un doc pe partea cealaltă!
― Aaaaah, asta înseamnă să ocolim tot nivelul... Am pierde timp prețios. Trebuie să sărim.
― Cum să sărim, ești nebun?
― Abea acum ai observat... Lasă-mă să aduc rabla asta cât mai aproape de culoarul acela, după aceea o programez să planeze la altitudinea asta și... Offf, stai liniștită, totul o să fie în regula.
Odată ajunși lângă culoarul săpat în stâncă, Eli programă naveta să planeze la înălțimea respectivă după care, se apropie împreună cu Berseize de margine. Motorul de pe dreapta spate începu să dea iarăși rateuri zdruncinându-i serios.
Undeva jos, sub ei, hăul se căsca amenințător.
― Acum ori niciodată, spuse Eli. Dacă nu sărim acum totul se va sfârși. Chestia asta nu o să mai planeze mult...
Își luă avânt și sări în gol, reușind în ultimul moment să se agațe de balustrada de metal. Se cățără ajutându-se de picioare în interiorul culoarului și se întoarse către Berseize. Aceasta rămăsese împietrită, uitându-se la el și la distanța care începuse să se mărească între ei doi.
― Sari! Sari acum...
Fata își luă avânt și se aruncă în față, cu brațele înainte. Eli reuși să o prindă în ultimul moment, aplecându-se peste balustradă.
― Să nu mă scapi Eli, îi spuse ea privindu-l adânc în ochi.
― Niciodată, îi răspunse el trăgând-o peste balustrada rece.
În spatele lor, turbo-naveta se răsuci la 180 de grade, se ridică de bot și se repezi furioasă pe partea cealaltă a puțului zdrobindu-se de perete, după care se prăvăli în hău într-o ploaie de foc.
Berseize se întoarse căutând din ochi restul formației. Cei șase războinici apărură de undeva din întuneric, privind îngrijorați la tânăra prințesă.
― Sunt în regulă, le spuse ea. I-am pierdut însă pe D’Leh și pe Midori.
― Ninh ga, ninh ga la ma, rostiră toți într-un glas aplecându-și capul.
Ținură un moment de reculegere în memoria celor plecați spre tărâmurile eterne dar fură treziți subit la realitate de huruitul motoarelor ce se auzeau, crescendo, de undeva de sub ei.
― Trebuie să plecăm! Trebuie să plecăm acum, spuse Berseize îndemnându-i să părăsească mina.
Se îndreptară toți șase spre intrarea atât de bine ascunsă și dispărură din raza vizuală...
Auziră vuietul cascadei de la depărtare și răcoarea apei fu cea care le mai îmbujoră fețele triste și seci. Trecură prin perdeaua rece și, în contact cu apa, toți avură senzația că se leapădă de toată mizeria universului lăsând în urma lor întunecimea spațiului.
Se îndreptară, aplecați peste grumazul hatorilor, către țarcul animalelor unde descălecară gemând de durere.
Zece suflete plecaseră în misiunea aceea sinucigașă și se întorseseră, ca prin minune, opt. Nu reușiseră să înțeleagă cum soldații aoc nu putuseră să descopere intrarea spre rețeaua de tunele dar asta nu putuse decât să-i bucure. Erau conștienți însă de faptul că mai devreme sau mai târziu aceasta va fi descoperită așa că prăbușiseră în urma lor tavanul din sala unde își lăsaseră spre odihnă hatorii. Culoarele fiind extrem de înguste, probabil aducerea unor mașinării pentru a fora în mormanul de stâncă va fi aproape imposibilă, ei bazându-se pe acest aspect în decizia pe care o luaseră. Totuși, ținând cont de faptul că descoperiseră motivul prezenței unei flote de nave aoc pe orbita planetei, ideea că se va face tot posibilul pentru a fi găsiți începuse să le încolțească undeva într-un colț al minții.
Se grăbiră să ajungă la Marele Părinte căruia Berseize îi făcu rapid un scurt rezumat asupra celor întâmplate. Acesta convocă de urgență Consiliul Bătrânilor, consiliu la care Eli nu fu invitat.
Cât ținu întrunirea, acesta se plimbă nervos, privind lung norii grei ce se adunau asupra satului.
După o perioadă lungă de timp, Berseize ieși afară și, îngândurată, îl luă de braț.
― Să facem câțiva pași împreună, te rog, îi spuse ea.
Pe nesimțite se treziră pe cărăruia ce ducea la Peștera Sacră.
― Știi, începu tânăra războinică discuția, Consiliul Bătrânilor s-a adunat pentru a lua o decizie cu privire la evenimentele din ultima perioadă de timp. Părerile sunt contradictorii... Dacă unele voci consideră că ar trebui să facem ceva legat de descoperirea noastră, există și persoane care sunt de părere că nu ar trebui să ne amestecăm.
― Tu ce crezi, care este părerea ta?
― Hmmm, răspunse aceasta în momentul în care ajunseră în fața intrării în peșteră. Părerea mea o vei afla curând.
Făcu semn cu mâna și cei doi străjeri se înclinară în fața lor permițându-le să intre. Ea aprinse o făclie aflată pe peretele din dreapta și pătrunse adânc în peșteră, urmată îndeaproape de Eli.
Mergeau în tăcere, afundându-se tot mai adânc în interiorul muntelui. Pe măsură ce înaintau, răcoarea stâncii îl înfioră și se apropie tot mai mult de Berseize, apucând-o de cot.
― Ești sigură că ne este permis să ne aflăm aici? Nu știu de ce dar, înclin să cred, că ne aflăm exact în momentul nepotrivit și în locul nepotrivit.
― Este o decizie pe care am luat-o eu și îmi asum întreaga responsabilitate pentru ea.
― Ah, înțeleg. Adică... mă așteptam să fie numai ideea ta. Eu cred că am să mă întorc, mai spuse el, după care făcu stânga împrejur.
― Dacă eu am făcut pasul acesta atunci și tu poți să îl faci. Urmează-mă și taci din gură.
Nu dură mult și ea rupse din nou tăcerea:
― Aceasta este Peștera Sacră, adevăratul templu al zeiței Alinda. Este locul în care aceasta s-a pogorât din înalturi pentru a lumina acest popor, pentru a-l călăuzi spre înălțimile celeste. Este locul din care a vegheat asupra Arkadiei și din care a transmis tuturor generațiilor învățămintele sale până la finele lumii acesteia ce va să vină peste mulți quatrini în viitor. Acesta este pur și simplu locul de unde a început totul, cele știute și cele neștiute.
― De ce m-ai adus aici Berseize?
― Sssst! Ai să vezi, răspunse aceasta în momentul în care ajunseră într-o sală imensă, pătrată, săpată în piatră.
În cele patru colțuri ale acesteia existau făcli așezate în suporturi speciale pe pereții reci. Tânăra le aprinse pe toate și, dintr-o dată, camera fu scăldată într-o lumină albastră îmbietoare. El observă atunci că pereții încăperii erau îmbrăcați într-un material ce reflecta asemeni unor oglinzi lumina produsă de torțele rudimentare. Păși sfios în interiorul camerei și nu-și putu stăpâni un țipăt scurt atunci când podeaua pe care călca începu să-și modifice designul cu fiecare pas pe care îl făcea. Berseize îi făcu semn să se oprească și îl apucă strâns de mănă.
― Acesta este tronul zeiței, îi spuse ea indicându-i un jilț imens situat în centrul camerei.
În spatele acestuia domina prin măreție o statuie magnifică înfățișând o femeie cu șase brațe, de o frumusețe cutremurătoare, din părul căreia se revărsau o sumedenie de șerpi încolăciți ce parcă șuierau a moarte.
Berseize se înclină adânc în fața ei aducându-și brațele în față în semn de respect. Făcu și el același lucru copleșit fiind de solemnitatea momentului.
Ea rosti câteva cuvinte neînțelese pentru el, după care se îndreptă, sfioasă, undeva în partea dreaptă a tronului. Eli o urmă în liniște, nedezlipindu-și privirea de la podeaua pe care călca.
― Pentru asta te-am adus aici, îi spuse Berseize. Îți aduci aminte, acolo, în mină... Ți-am spus că am mai văzut undeva portalul tău. Acolo este, îi spuse ea indicându-i cu mâna o bucată de perete situată aproape de tavan.
Abea acum Eli observă că pereții peșterei erau pictați cu tot felul de desene rupestre, dintre cele mai sugestive. Încercă să răzbată cu privirea până în locul indicat de Berseize dar, datorită jocului de lumini, îi fu imposibil să distingă clar ce era reprezentat pe perete.
― Trebuie să ne cățărăm până acolo, îi spuse fata în timp ce-și începu ascensiunea ajutându-se de mici locașuri existente în perete.
O urmă și el, mai greoi, dar totuși deplasându-se. Nu dură mult și ajunseră în locul indicat. Rămaseră agățați de perete ajutându-se și de picioare pentru o mai bună stabilitate.
Avusese dreptate, poarta stelară era acolo. Poate că nu avea aceeași formă știută de el, dar ERA ACOLO. Pe peretele unei peșteri aflată la sute de ani lumină distanță de Fury 13.
Nu-i venea să creadă. Întinse mâna dreaptă să o atingă și imaginea se distorsionă pentru moment producând o serie de valuri mici după care reveni la claritatea de început.
― Nu pot să cred asta, spuse Eli. Vorbim despre un desen care... care... De câți ani se află Peștera Sacră aici? o întrebă el pe Berseize minunâmdu-se.
― Nu știu cum sunt anii voștri dar îți pot spune că este vorba despre mii de quatrini în urmă. Este aici dintotdeauna, de la începuturile timpului.
― Dar nu mai înțeleg nimic, nu este posibil așa ceva... Portalul a fost descoperit de curând, în urma cu nici 300 de ani. Nu pot să cred! Chestia asta pur și simplu nu ar trebui să existe. Iar aici, desenul acesta din partea stângă... Ce reprezintă?
― Ah... Nu se știe sigur. Este numit CHIPUL.
― Chipul cui?
― Ți-am zis, nu se știe. Este pur și simplu cunoscut sub numele de CHIPUL. Iar mai încolo, în dreapta lui, se află cei doi gânditori.
― Mie îmi seamănă mai mult cu niște ciuperci supradimensionate.
― Offf, nu poți fi serios nici măcar câteva momente...
― Nu glumesc... Observ că toate trei formațiunile sunt prezentate ca aflându-se pe o formațiune muntoasă, în spatele lor putându-se observa cu ușurină o imagine a cerului înstelat. Ai cumva informații privind acest platou muntos?
― Nu cunosc. Au existat numeroase încercări de a o descoperi dar fără niciun rezultat. Ori cele trei monumente au fost distruse de-a lungul quatrinilor ce au trecut, ori originea lor nu este pe Arkadia. Este posibil să provină dintr-o altă lume. Probabil provine din același loc de unde vine și Zeița.
― Observ că esti deschisă și spre alte orizonturi...
― Ce vrei să spui cu asta?
― Adică nu ești extrem de pornită pe chestia asta cu zeița...
― Să coborâm, cred că ai văzut destule pe ziua de azi. Poate chiar prea mult...
― Bine, dar...
― Să plecăm, spuse vizibil iritată Berseize.
Eli tăcu din gură și o urmă pe aceasta în coborârea ce se dovedi a fi una destul de dificilă. Odată ajunși pe solul peșterii, luă loc pe o protuberanță răsărită parcă de nicăieri și, după ce-și sprijini gânditor bărbia în pumni, spuse:
― Ceva nu se leagă!
― Ți-am zis că am mai văzut construcția aceea undeva. Când eram copilă aveam obiceiul să mă strecor în Peștera Sacră printr-un coridor secret ce iese undeva în vârful muntelui. Accesul era atunci, ca și acum strict interzis.
― Și noi cum am pătruns acum?
― Sunt fiica Marelui Părinte, am anumite facilități.
― Tu, dar eu...
― Da, într-adevăr. Ai dreptate. De unde și ideea că ar trebui să plecăm de aici cât mai repede. Pentru simpla prezență a noastră aici tu ai putea fi aruncat hrană la hatori iar eu expulzată din trib. Te rog, să plecăm.
Părăsiră peștera și o luară amândoi pe cărare, urcând spre vârful muntelui, el pășind gânditor alături de ea iar Berseize măcinată de gânduri sumbre.
Cărăruia devenea din ce în ce mai abruptă pe măsură ce înaintau afundându-se tot mai adânc în pădurea de conifere. Avea nevoie de timp pentru a analiza puzderia de informații ce năvăliseră peste el dintr-o dată, luându-l practic pe nepregătite. Încercă să le așeze într-o ordine, dar lacune mari apărură de nicăieri spulberând în vânt tot ceea ce reușise să clădească printr-o logică absolută.
― Să ne oprim puțin, spuse el așezându-se pe iarbă într-o poieniță ce răsărise în drumul lor.
Își rezemă spatele de trunchiul unui copac vânjos și apucă un fir de iarbă pe care începu să-l mestece între dinți. Berseize se așeză lângă el privind lung valea ce se întindea departe, jos, la poalele muntelui.
― De unde ai cunoștiințe despre poarta stelară? întrebă ea dintr-o dată.
― Ce vrei să spui?
― Acolo, în mină... mi-am dat seama că nu era prima dată când o vedeai.
El se uită lung la ea și îi trecu dintr-o dată mâna prin părul mătăsos.
― Da, ai dreptate. Nu este pentru prima dată când o văd.
― Explică-mi, te rog! îi spuse ea sprijinându-și capul de umărul lui.
― Offf, ce pot să-ți spun este că, cu mulți ani în urmă, străbunicul meu a lucrat la așa ceva. Există zvonuri potrivit cărora el ar fi fost cel care ar fi creat-o dar nu este nimic sigur.
― Atunci de unde știi că a contribuit la crearea ei?
― Copil fiind, cotrobăind printr-o sumedenie de lucruri vechi aflate în subsolul locuinței părinților, am dat peste niște videoschițe deteriorate în care am reușit cu greu să deslușesc fragmente de imagini, imagini în care apărea și această poartă stelară. Asta înainte ca soldații imperiali să năvălească peste noi transformând totul în cenușă.
― Și ce s-a întâmplat?
― Ce vrei să spui?
― Ce s-a întâmplat cu tine, cu familia ta?
― Ah... Din momentul acela nu am mai știut nimic de familia mea.Tatăl și mama mea au fost ridicați de către soldații imperiali iar eu, copil fiind, am fost aruncat pe străzile întunecate ale orașului, la cel mai de jos nivel. Probabil nimeni nu a crezut vreodată că voi supraviețui. Dar asta este o cu totul altă poveste... Nu este nici momentul și nici timpul să vorbim despre așa ceva.
― Înțeleg, îi răspunse ea ridicându-și capul pentru a-l privi adânc în ochi.
Eli îndepărtă delicat o frunză ce se odihnea în părul ei întunecat, iar în momentul în care vru să-și retragă sfios mâna, tânăra o cuprinse în mâna ei odihnindu-și în palma lui obrazul. El se apropie de ea și o strânse în brațe sărutând-o lung, strivindu-i de pieptul lui vânjos sânii ca două fructe pârguite. Berseize gemu când îi simți mâna dreaptă desenându-i linia perfectă a mijlocelului pentru a-și continua apoi drumul înfometată pe curbura coapsei arămii. Atingerea lui o înfioră și corpul îi fu cuprins de un tremur ușor pe care nu reușea să și-l stăpânească. Își înlânțui brațele de umerii lui trecându-și degetele răsfirate prin părul buclat, trăgându-l mai aproape, tot mai aproape de trupul ei, într-o îmbrățișare fierbinte și puternică. Cu mișcări catifelate, Eli îi mângâie sânii îmbujorați pentru a-i săruta apoi cu patimă sfârcurile obraznice, desfătându-și cerul gurii cu licoarea divină ce năvăli peste sufletul lui în valuri mari, incandescente. Cuprinși de dorință, se lăsară în iarba îmbietoare ce începu să freamăte odată cu ei, primindu-le trupurile goale în abisul verde, în imensitatea spațiului și a timpului...
Coborâră cărarea ținându-se de mână, despărțindu-se cu greu abea când ajunseră în apropiere de peșteră. Ea o luă înaintea lui mângâindu-i în trecere obrazul cu părul mătăsos, el încercând să-i atingă ușor cu vârfurile degetelor curbura gâtului. Ea țopăi scurt, ferindu-se din calea lui dar privindu-l pe furiș, ronțăindu-și iritată unghia de la degetul arătător. Se străduia din răsputeri să pară supărată, dar el îi citea fericirea în ochi, fericirea și nesiguranța în același timp.
O înțelegea perfect...
Ajunși la poalele muntelui, se îndreptară direct către clădirea unde se aduna Consiliul Bătrânilor. La ușă erau două santinele care o salutară pe Berseize în momentul în care aceasta pătrunse în interiorul incintei. Lui îi făcură semn să aștepte afară așa că se așeză pe un ciot de copac aflat în imediata apropiere. Nu dură mult și prințesa își făcu apariția, invitându-l înăuntru.
Camera era scăldată într-o lumină difuză dar Eli observă cu ușurință că erau prezenți toți membrii consiliului, inclusiv Marele Părinte. Făcu o plecăciune în fața acestora și fu invitat să ia loc.
― Eli, începu Marele Părinte conversația, iar el tresări auzindu-și numele.
Îi spusese Eli! Nu mai era un imperial, un intrus. Era pur și simplu unul de-al lor iar asta nu putea decât să-l bucure. Zâmbi în timp ce se uita surprins către Berseize dar aceasta lăsa impresia că nu-i observă gestul. Se încruntă și-și îndreptă atenția către tatăl ei.
― Fiica mea, continuă acesta, mi-a povestit cele întâmplate în mina de kardium și țin, în primul rând, să-ți mulțumesc. Noi toți îți mulțumim, pentru faptul că ne-ai salvat fiii și fiicele din încleștarea subterană. Cu siguranță, dacă nu erai tu fiica mea nu mai era în viață acum.
― Da, așa este, aprobară o parte din membrii consiliului.
― Înțelegem foarte bine situația în care te afli și mă aștept ca și tu să ne înțelegi pe noi.
― Cu siguranță, răspunse Eli.
― După lungi discuții, Sfatul Bătrânilor a ajuns la concluzia că, cel mai important lucru pe care ar trebui să-l faci în acest moment, ar fi acela de a părăsi planeta. Numai așa te poți ajuta atât pe tine cât și pe noi în același timp.
Berseize încremeni și se uită uluită, către el. Fu rândul lui să nu o observe...
― M-am gândit și eu la această posibilitate Mărite Părinte dar imi cereți un lucru imposibil de făcut dată fiind situația actuală. Adică, nu sunt în posesia unei nave suficient de puternice pentru a părăsi Arkadia și a-mi continua după aceea drumul spre cea mai apropiată stație imperială. Bine, practic nu sunt în posesia niciunei nave iar, să plec călare pe un hator, nu cred că este cea mai bună idee.
― Asta s-ar putea rezolva, răspunse bătrânul.
― Cu hatorul? întrebă Eli sarcastic.
― Hmm, cu siguranță nu. Dar am putea să-ți punem la dispoziție o navă suficient de puternică pentru a putea ajunge la ai tăi.
― Cum, nu înțeleg, se trezi Berseize vorbind. Ce spui acolo? întrebă ea uitând de orice etichetă.
― Offf!!! Scuz-o pe fata mea, este la fel de repezită ca mama ei. Da, continuă acesta întorcându-se către Eli, ne aflăm în posesia unei nave.
― Unde este? întrebă ea iritată.
― Se află în interiorul vulcanului de la capătul pădurii.
― Prostii... De unde până unde a apărut acolo?
― Nu avem nici cea mai mică idee. Pur și simplu este acolo. A dat peste ea acum doi quatrini o trupă de cercetași.
― Nu cred asta.
― Offf, nu te mint Berseize. Nu ar trebui să pui la îndoială cuvântul meu. Îți vorbesc în primul rând ca părinte și abea după aceea ca șef de trib. Nava a fost descoperită întâmplător de către un grup de pedestrași plecați într-o misiune de cercetare.
― Hmmm...
― Ce s-a întâmplat?
― Mă gândeam...
― Explică!
― Dacă într-adevăr este adevărat ceea ce spui, nu ai impresia că nava respectivă aștepta acolo cu un motiv?
― Nu înțeleg unde bați.
― Să-ți explic, și-mi cer scuze Consiliului pentru limbajul familial pe care îl folosesc...
― Continuă, te rog, îi răspunse Marele Părinte.
― Deci, spuse Berseize așezându-se mai confortabil pe locul ei, nu știu de ce, dar am impresia că nava a fost pusă acolo cu un scop anume.
― Și care ar fi acesta?
― Dar este extrem de simplu de tras o concluzie. Scopul nu este altul decât acela de a-l ajuta pe Eli să părăsească planeta.
Urmă un moment de tăcere în care toți se priveau în ochi neștiind ce să răspundă la afirmațiile tinerei.
― Bine dar, răspunse unul dintre bătrâni, nava despre care vorbim se află acolo de doi quatrini. Și, dacă stau să mă gândesc bine, nici asta nu este sigur. Acum doi quatrini am descoperit-o noi. Ea poate că se află în interiorul vulcanului de sute de quatrini. Îți spun asta deoarece vulcanul nu mai este activ de o grămadă de vreme...
― Interesantă teoria fetei dumneavozstră Mărite Părinte, interveni Eli ducându-și mâna la falcă gânditor.
― Adică vrei să spui că și tu crezi prostia asta? întrebă acesta.
― Este doar o teorie care însă, începe să prindă contur în cazul de față.
― Explică, te rog! îl îndemnă Berseize.
― Bun... Deci, este doar o teorie ceea ce încerc să vă expun acum. Să o luăm în ordine cronologică: aflată pe unul dintre drumurile comerciale, nava noastră a primit un mesaj în care era solicitată să se deplaseze în sectorul 3 pentru verificarea unei posibile situații existente pe orbita planetei K1, sau Arkadia, cum este cunoscută în istoria locală. K1 este faimoasă pentru minele de kardium, minereul atât de necesar imperiului din care se obține metalul folosit la fabricarea motoarelor superluminice. Din cele remarcate de mine până acum, trag însă concluzia că acest minereu are o gamă mult mai vastă de întrebuințare, cu posibilitâți nelimitate în era spațială. Dar, amănuntul acesta trebuie discutat cu o altă ocazie.
În momentul ieșirii din hiperspațiu, am avut surpriza să dăm peste un adevărat conflict, o întreagă flotă de nave ale războinicilor aoc aflându-se deja pe orbită și reducând la tăcere transportoarele imperiale însoțite și așa de doar două fregate pentru pază și protecție. Probabil nimeni nu se gândea că ar putea exista cineva în galaxie care ar îndrăzni să atace o planetă aflată în proprietatea imperiului. Acesta a fost și motivul pentru care s-a manifestat un interes atât de scăzut în ceea ce privește securitatea transportului, de unde și consecințele. Dar, atenție, și în asta constă toată minunăția... După toate aparențele, războinicii aoc nu sunt extrem de preocupați de cantitatea mare de minereu transportat, dezinteres manifestat și prin faptul că unul dintre transportoare este pur și simplu dezintegrat de flota acestora prețiosul minereu sfârșind prin a fi dispersat în spațiu, pierdut pentru totdeauna. De unde și marea întrebare: Care a fost scopul atacului? Întrebare rămasă fără răspuns până în momentul micuței noastre aventuri din mina de kardium, aventură la capătul căreia aflăm și adevăratul motiv al invaziei: poarta stelară, un dispozitiv capabil, după toate aparențele, să efectueze o călătorie în timp și spațiu. Afirm cu tărie acest lucru deoarece unul dintre membrii familiei mele a fost implicat direct în, probabil, construcția unui astfel de dispozitiv.
― Foarte interesant este faptul că acest portal a fost descoperit la sute de ani lumină distanță de Fury 13, locul unde se presupune că ar fi fost construit de către înaintașii lui Eli, completă Berseize îngândurată.
― La toate acestea, pentru ca misterul să fie unul și mai mare, se adaugă și faptul că regăsim această poartă stelară sub forma unui desen existent pe pereții unei peșteri sacre pentru tribul Gu-ahn, desen a cărui origine este, cu siguranță, stabilită la câteva mii de quatrini în urmă.
― L-ai dus la Peștera Sacră? o întrebă răstit Marele Părinte pe fiica sa, săgetând-o cu privirea. Blasfemie !!! Cum ai putut face asta?
― Trebuia să fac asta, tată. În momentul în care am văzut portalul în mină, mi-am amintit că, în copilărie, zărisem ceva asemănător pictat pe pereții peșterii. Asta a fost tot. Trebuia în primul rând să mă conving eu, să știu că memoria nu mă înșeală. Și am avut dreptate, este acolo, pe perete. Părerea mea este că toate evenimentele sunt legate între ele.
― Sunt întru totul de acord cu Berseize. Este imposibil ca tot ce s-a întâmplat în ultimul timp să fi fost pur și simplu la voia întâmplării.
― Adicâ vrei să spui că totul a fost planificat, de către un jucător din umbră? întrebă unul dintre membrii consiliului. De către cine?
― Nu am nici cea mai mică idee însă, cum vă explicați atunci existența unei nave în interiorul unui vulcan, o navă de care nu știe nimeni cum a ajuns acolo și, cel mai important, când a ajuns acolo. Asta dacă se dovedește că nava respectivă există într-adevăr..., replică Eli.
― Te asigur că este cât se poate de reală, răspunse iritat Marelele Părinte. Te vei convinge de asta în scurt timp.
― Mda, trebuie să recunoașteți că ceva, totuși, se întâmplă...
Căzură toți pe gânduri, fiecare încercând în felul lui să-și explice cele întâmplate.
― Mda, întrerupse Marele Părinte șirul gândurilor celor prezenți, eu zic să ne pregătim de plecare. În scurt timp vom părăsi satul pentru a ne îndrepta spre vulcan. Fiind situat de partea cealaltă a pădurii ne va lua ceva timp să ajungem acolo.
― Cum, plecăm atât de curând, întrebă Berseize luată prin surprindere.
― Exact! Cu cât ne grăbim cu atât o să fie mai bine. Și apoi, nu cred că o să mai dureze mult timp până ce umila noastră așezare va fi descoperită. Cu siguranță căutările au început deja deci avem toate motivele din lume să ne grăbim. Am zis, mai spuse el și se ridică în picioare, semn că întrunirea luase sfârșit.
Călătoria fiind una destul de lungă se stabilise ca să plece zece dintre cei mai destoinici războinici cărora li se alăturau, bineînțeles, Berseize, Eli, Marele Părinte și una dintre călăuzele ce descoperise cu mult timp în urmă locul unde se afla nava spațială. Se urcaseră pe cinci hatori și mai aveau încă doi de povară ce cărau merindele și alte lucruri pe care consideraseră că este imperios necesar să le aibe.
Se înserase!
Mergeau de ceva timp și Eli se mai uita din când în când la Berseize care refuzase să se urce pe același hator cu el. Probabil și datorită faptului că erau însoțiți de tatăl ei. Probabil! Tânăra nu-i răspundea însă privirilor deși le simțea pe toate săgetându-i ceafa.
În capul ei era un haos total Nu mai înțelegea nimic din ce se întâmplă și nici nu știa cum să procedeze. Pe de o parte, era în joc siguranța tribului ei, a familiei, iar pe de altă parte sentimentul puternic pe care îl nutrea pentru imperialul acesta venit de departe. Nu avea rost să se mintă singură, inima ei fusese răscolită din momentul în care îl văzuse pentru prima dată atunci în poiană, când fusese atacat de hator. Poate că ar fi fost mai bine să nu intervină... Poate că... În numele zeiței, ce prostii putea să gândească. Simțea că el era cel sortit și era sigură de faptul că și el simțea același lucru pentru ea. Dar iată că soarta hotărâse altceva pentru ei doi, iată că trebuiau să se despartă exact acum, când se dăruise lui cu trup și suflet...
Privea încruntată poteca pe care se deplasau dar nu vedea nimic, gândul ei era în altă parte.
Pătrunseră într-o poiană unde descălecară pentru a lăsa animalele să se odihnească. Eli încercă să se apropie de Berseize dar ea îi întoarse spatele și se depărtă de el așezându-se la umbra unui copac falnic. Avu tendința de a i se alătura dar se răzgândi atunci când aceasta îi aruncă o privire plină de răutate.
― Nu mai avem mult, îi spuse Marele Părinte arătându-i peste ramurile copacilor vârful muntelui vulcanic ce se ridica semeț în lumina stelelor.
Undeva în dreapta pădurii, cele două luni, Haita și Aon, își făcuseră deja apariția brăzdând cerul cu lumina lor gălbuie.
― Știi, continuă Marele Părinte apropiindu-se de Eli, fiica mea seamănă foarte mult cu mama ei. Este la fel de încăpățânată și, în același timp, la fel de spontană.
― Am remarcat asta... Și extrem de curajoasă.
― Cred că această virtute a moștenit-o de la mine, răspunse Marele Părinte zâmbind. Iubește foarte mult pădurea. Când este în mijlocul ei se simte liberă, asemeni vântului ce colindă printre frumzele copacilor. Este a doua casă a ei, Eli. Nu o să plece niciodată de aici...
― Înțeleg...
― Chiar dacă te iubește atât de mult...
― Mda... Să mergem, spuse Eli ridicându-se în picioare. Muntele ne așteaptă.
Încălecară toți și își continuară drumul care se dovedi a fi din ce în ce mai anevoios. Cărarea se îngustă treptat fapt ce nu le mai permise astfel să înainteze decât unul în spatele celuilalt, formând un șir lung. De o parte și de alta, copacii începuseră să se rărească lăsând locul unor arbuști pitici cu țepi extrem de ascuțiți. I se atrase atenția să nu-i atingă, înțepătura acestora fiind extrem de dureroasă și având ca efect o paralizie temporară a întregului corp.
Trecură cu bine de păduricea de arbuști și ajunseră într-un loc stâncos, fără urme de vegetație. În depărtare, strălucind ciudat în lumina celor doi sateliți, se zărea vulcanul Poatl, cum îi spusese Marele Părinte că se numește, ținta călătoriei lor.
Mai mearseră o bună bucată de timp până ajunseră la poalele muntelui, unde descălecară.
― Pentru a pătrunde în măruntaiele lui vom folosi o intrare secretă descoperită din întâmplare de către războinicii mei, îl informă Marele Părinte. Propun să ne împărțim în două grupuri: cinci dintre noi vor rămâne afară pentru a păzi animalele iar noi ceilalți vom coborî.
― Da, tată. Cred că ai dreptate. Ar trebui să formăm două grupuri. Cei care vor rămâne la suprafață vor supraveghe împrejurimile. Știi doar că prin apropiere exista cândva un culoar aerian folosit pentru transportul rezidurilor din mină.
― Nu mi-ai spus asta, replică Eli.
― Mda, Berseize are dreptate, spuse Marele Părinte. Spre apus se află o imensă groapă de gunoi unde sunt depozitate toate rezidurile miniere. Amănuntul acesta trebuie însă discutat cu o altă ocazie. Să mergem acum!
― Pe aici, le spuse călăuza. Urmați-mă!
Cinci dintre călăreți înșfăcară câteva torțe de pe șeile hatorilor și porniră în aventura vieții lor, aventură ce le va schimba întru totul destinul. Ceilalți patru rămaseră locului, privind orizontul.
Ocoliră baza muntelui prin stânga și își începură ascensiunea.
Drumul era anevoios, lava bazică formând adevărate platouri așezate în trepte. Ici-colo puteau zări diverse formațiuni clastolitice obținute prin acumulări haotice de blocuri de lavă. În fața uneia dintre acestea se opri călăuza și îi îndemnă să se apropie. Formațiunea depășea cu mult înâlțimea unui om, circumferința acestuia fiind și ea una destul de mare.
De formă neregulată, prezenta mai multe creste care la prima vedere îți dădeau senzația că reprezintă o construcție efectuată de mâna omului, în niciun caz ceva produs de natură. Ocoliră structura și ajunseră în spatele ei unde călăuza îngenunche dintr-o dată.
― Aici, spuse acesta. Chiar aici este...
Se aplecară toți și, într-adevăr, putură să zărească o cavitate, nu foarte mare, suficient de largă pentru a se strecura destul de greu o persoană. Călăuza se întoarse cu spatele și se așeză pe burtă ajutându-se de coate pentru a-și face loc. Nu dură mult și dispăru în întunericul de dedesupt. Îl urmară toți, unul câte unul.
Odată ajunși în interiorul vulcanului, aprinseră câteva torțe pentru a-și lumina drumul. Se aflau într-un fel de peșteră, plină de formațiuni neregulate, extrem de ascuțite. Neputând fi vorba despre stalactite sau stalagmite, acestea formandu-se printr-o cădere de apă cu un conținut ridicat de minerale dizolvate, Eli atinse din curiozitate una dintre ele și nu mică-i fu mirarea atunci când observă că acestea erau formate la prima vedere dintr-un metal necunoscut. Se strecurară cu greu printre ele, ferindu-se de marginile tăioase. Lumina făcliilor era reflectată de formațiunile metalice formând umbre diforme pe pereții peșterei. Încet încet, acestea începură însă să se rărească lăsând locul unei săli imense de formă neregulată. Ridicară toți torțele în același timp și atunci o zăriră.
Se afla chiar acolo, în fața lor: o navă spațială, de dimensiuni medii, argintie, cu reflexii aurii, având forma unui triunghi echilateral.
Dintr-o ochire, Eli remarcă gravura cu nava spațială și Imperia, însemnele Marelui Imperiu Galactic. Se blocă pur și simplu nevenindu-i să creadă. O navă imperială aici, așteptându-l pe el...
Berseize își dădu seama că totul este pierdut și se așeză tăcută pe o denivelare proeminentă cuprinzându-și fața în mâini. Ceilalți nu observară gestul fetei și se apropiară toți de nava strălucitoare. Eli își trecu mâna ușor peste suprafața acesteia ea schimbându-și subit culoarea în locul unde o atinsese, din neant răsărind o pâclă albăstruie atingerea lui formând valuri-valuri ce se onduiră succesiv pierzând din intensitate pe măsură ce se depărtau de punctul inițial. Treptatat treptat, nava reveni la culoarea inițială atunci când Eli își retrase mâna străbătută de un fior straniu.
Se dădu doi pași înapoi pentru a o analiza în amănunt, după care o înconjură o dată inspectând-o.
― Este într-adevăr o navă imperială, spuse el, doar că modelul îmi este necunoscut. Probabil face parte dintr-o altă generație decât cele pe care le cunosc eu.
― Una peste alta, poți să pilotezi așa ceva? întrebă Marele Părinte.
― Normal ar fi ca toate comenzile să fie în mare parte aceleași. deoarece toți constructorii de nave imperiale folosesc cam același șablon, bazându-se în special pe crearea unor dispozitive simple de propulsie și navigare.
― Adică?
― În principiu ar trebui să fie cam la fel cu ce cunosc eu, replică Eli apropiindu-se.
Atinse cu mâna un anumit punct aflat în colțul trenului de aterizare și, dintr-o dată, din pântecele navei, se coborî lin o punte de îmbarcare.
Se auzi un pufăit scurt și interiorul navei se lumină treptat dând la iveală o serie de aparate ce începură să bâzăie straniu. Cele trei colțuri ale triunghiului zumzăiră, emanând o lumină gălbuie, liniștitoare. De undeva de pe laturile acesteia ieșea un fum albăstrui ce se ridica încet până la tavanul peșterii pentru a dispărea apoi prin micile crăpături invizibile.
Eli se apropie de puntea de îmbarcare și, pășind încet, începu să urce vizibil emoționat. Ajuns în dreptul intrării, se sprijini cu mâna dreaptă de peretele navei, trase adânc aer în piept și pătrunse în interior.
Ceilalți toți așteptară afară, temători, neștiind ce să facă.
Nava facea parte din clasa C-27, o navă de dimensiuni mici, făcută mai mult pentru a se putea strecura cu ușurință prin spațiile mici. Acesta era și motivul pentru care înteriorul nu era unul luxos ci mai degrabă destul de înghesuit dar, în același timp, extrem de primitor. În dreapta, intrării, se afla un dormitor nu foarte mare dar suficient pentru a adăposti doi călători. Prin fața ușii acestuia trecea un coridor strâmt ce dădea într-o sală potrivită ca dimensiune și în mijlocul căreia se afla o masă și două fotolii albe. Drept în față era ușa de acces către cabina piloților iar Eli se duse direct într-acolo atingând cu mâna spătarul unuia dintre fotolii ce începu să se învârtească lin, fără zgomot.
Ajunse în dreptul ușii octogonale ce permitea accesul către cabina de pilotaj și apăsă cu mâna dreaptă un buton aflat în colțul din stânga sus. Ușa culisă lateral dezvăluind cabina de control.
Panoul de comenzi, așa cum se aștepta, nu era unul extrem de complicat chiar dacă, printre zecile de butoane pe care le observă la prima vedere existau și unele necunoscute pentru el. Luă loc pe scaun în fața acestuia și se uită lung, trecându-și palmele pe deasupra comenzilor, pentru a simți parcă prin toți porii măruntaiele navei. Zâmbi după ce termină întreaga operațiune și apăsă rapid pe câteva butoane după care închise ochii și se lăsă pe spate.
Cuvântul îi părăsi buzele total relaxat, ca un murmur:
― Activează!
Se auzi un huruit sumbru urmat un sunet strident ce crescu în intensitate pentru a culmina apoi cu șuierat straniu.
Cele patru motoare aflate dedesuptul navei se aprinseră instantaneu formând un nor de praf gălbui la nivelul solului ce începu să se ridice ușor în aer. Fu momentul în care, tavanul de deasupra lui se despică în două dând la iveală un culoar circular la capătul căruia se putea vedea cerul înstelat al Arkadiei. Pe corpul navei începură să cadă bucăți de stâncă urmate de o cantitate impresionantă de cenușă vulcanică, toate sfârșind prin a se împrăștia în toate părțile pe solul stâncos. Eli își acoperi din reflex ochii cu mâna dreaptă dar realiză imediat că se află în afara oricărui pericol, așa că se ridică din fața comenzilor și se îndreptă spre ieșire.
Coborî cu pași repezi trapa pentru îmbarcare și se îndreptă spre Marele Părinte, ocolind în grabă resturile de stâncă. Îl observă cu greu prin norul de cenușă vulcanică ce începuse să se disperseze.
―Totul funcționează normal, îi spuse Eli.
―Mă bucur să aud asta.
― Trebuie să recunosc, până la urmă ați avut dreptate...
― Eu am dreptate întotdeauna, aceasta este menirea mea!
― Da, într-adevăr...
― Menirea ta însă, este aceea de a spune lumii ce se întâmplat aici, de a spune adevărul despre bucata aceasta de rocă aruncată la marginea galaxiei, Arkadia. Așa consider eu, că este normal ca galaxia să afle adevărata față a Marelui Imperiu Galactic. Părăsind acum Arcadia duci cu tine în același timp, și speranța noastră într-o lume mai bună, într-un viitor mai sigur pentru noi și pentru copiii noștri, pentru copiii copiilor noștri.
― Vă asigur că voi face cunoscută adevărata situație existentă aici. Îmi pun chezaș viața pentru asta, spuse Eli.
Se depărta pentru moment căutând-o din ochi pe Berseize. O zări în același loc, privind îngândurată în gol. Se apropie de ea încercând să-i mângâie părul răvășit de vânt. Ea se retrase instinctiv fulgerându-l cu privirea.
― Să înțeleg că vei pleca, până la urmă, îl apostrofă prințesa jucându-se cu lama cuțitului pe solul stâncos.
― Da, cred că da... Știi, Berseize... Ai putea să vii cu mine...
― Să merg cu tine unde, Eli? Unde am putea să mergem noi doi? Ce societate crezi tu că ne-ar putea accepta pe noi doi?
―Nu știu... Oricare... Oriunde... Contează asta?
― Contează foarte mult, îi răspunse fata. Vezi tu, noi doi facem parte din două lumi diferite. Nimeni nu o să ne accepte și, mai presus de orice, eu nu mă voi putea adapta, oriunde ași merge cu tine. Locul meu este aici, lângă poporul meu. Tu aparții spațiului, nu te vei putea adapta nicicând modului acesta de a fi al nostru. Tu ești un solitar Eli, nu ești un familist.
― Nici tu, Berseize. Noi doi semănăm întru totul, orice ai spune.
― Probabil acesta este și motivul pentru care suntem atât de diferiți.
― Nu înțeleg ce vrei să spui.
― Mda, îi răspunse fata ridicându-se în picioare în timp ce-și așeza cuțitul la cingătoare. Relația noastră este una imposibilă Eli, continuă ea. Așa a fost de la bun început. Ne-am întâlnit în niște condiții... hmmm, nu tocmai plăcute.
― Dacă nu erai tu, eu eram mort acum.
― Poate că așa a fost să fie. Poate că nu facem altceva decât să urmăm, așa cum ai spus tu, un traseu dinainte stabilit. Asta ai spus, nu?
― Mda, aceasta este părerea mea.
― Vezi, este sortit ca tu să pleci spre stele iar eu să rămân aici. Nu ne putem împotrivi destinului, mai spuse ea îndreptându-se către nava strălucitoare ce-l aștepta tăcută. Haide, să ne grăbim. Ai o misiune importantă de dus la capăt și nici măcar nu știm dacă rabla asta a ta funcționează, continuă ea îndreptându-se către nava spațială. Sinceră să fiu nu aș da nici doi barți pe ea. Eli chicoti pe înfundate și o prinse de mână.
Ea era aleasa, chiar dacă destinul lor era altul...
Făcură împreună o ultimă verificare iar, după ce căzură de acord că totul pare în regulă, Eli se îndeptă către Marele Părinte în fața căruia făcu o plecăciune adâncă. Acesta îl opri și îl luă în brațe bătându-l încurajator cu palma pe umăr. Îi strânse hotărât mâna și se îndreptă către Berseize pe care o luă în brațe îmbătându-se, poate pentru ultima oară, cu mireasma de iarbă proaspătă pe care o emana părul ei. O sărută lung, mângâindu-i gingaș obrazul stâng pe care se prelingea nestingherită o lacrimă fierbinte.
― Vino cu mine, îi șopti el la ureche.
― Locul meu este aici, îi răspunse tânara războinică întinzându-i cuțitul ei din kardium. Aici este familia mea. Te rog să primești acest dar, ți-l dau din inimă.
― Dar nu pot să-l primesc, este pumnalul tău...
― Te rog, Eli. O să-ți amintească de mine...
― Îți mulțumesc! Îți promit că mă voi întoarce.
― Asta dacă vei reuși să treci de flota aoc ce se află pe orbită. Nu știu cum intenționezi să faci asta, replică Marele Părinte.
― Am eu planul meu, răspunse Eli urcând rampa de acces. Ajunse în dreptul intrării și se întoarse spre Berseize privind-o poate pentru ultima dată.
Plângea...
Trapa de acces se închise fără zgomot, lăsând în urmă speranță și durere. Nu dură mult și motoarele navei duduiră scurt ridicând-o la două palme sol. Trenul de aterizare se retrase fără zgomot dispărând undeva în pântecul ei. Eli o roti la 180 de grade și își începu ascensiunea trecând foarte aproape de marginile puțului ce începuse să vibreze. Odată ajuns în afara vulcanului, îndreptă nava cu botul spre cer și țâșni fulgerător în drumul lui către stele...

NOUĂ LUNI MAI TÂRZIU...

― Micul pui de om a supraviețuit...
― Ce-mi poți spune despre purtătoare?
― Lumina vieții sale, din păcate, s-a stins. Nu am mai putut face nimic...
Soldatul își întinse brațele pentru a primi copilul care începu a plange când pielea rozalie luă contact cu veștmântul solzos, de culoare închisă.
― Ah !!! Este o femelă, spuse acesta vizibil surprins. Asta schimbă totul, continuă el, după care făcu stânga împrejur și porni către nava întunecată ce-l aștepta cu motoarele bâzâind. Urcă rampa și, în urma lui, trapa se închise cu un zgomot sinistru, ce cutremură pădurea. Nu dură mult și nava se ridică de la sol într-un zgomot infernal. Execută o rotație de 90 de grade, își îndreptă botul către cer și decolă lăsând în urma ei un șuvoi lung de lumină.
Dispăru printre nori ducând cu ea speranța rasei aoc...

















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!