agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 186 .



Între două dangăte de clopot
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Labic ]

2020-02-25  |     | 



Biserica satului veghează de sus curgerea lină a Nistrului. Printre dangătele lungi ale clopotului, râul aproape că nici nu se aude cum își face loc între vaduri. În cursul lui șerpuitor, sălciile îl însoțesc pe ambele maluri, aplecându-se deasupra undelor care poartă pe obrazul lor pletele verzi, ce se lasă duse ba de val, ba de vânt.

În augustul care lăsase satul cu buzele uscate de secetă și grădinile ofilite de sete, Nistrul se închină până la genunchii satului ca să-i împărtășească din răcoare și limpezime. Doar că oamenii Cocieriului, prinși mereu în treburi, abia de reușesc să îi admire dedicația și să se gândească că poate va veni ziua ceea când vor merge și ei să-l cuprindă și să-l mângâie.
Liniștea se zbate între cele două lovituri ale clopotului: ding-dang. Nici un om, nici o barcă nu se vede, nici un bâtlan măcar să ciorovăiască cu vreo broască. Un abur alb se desprinde de oglinda apei, lăsând soarele să-i mângâie fața cu degetele subțiri.

Printre ramurile sălciilor abia de zărești doi băiețași care, din când în când își aruncă undițele în râu. Gicu și Andrei pândesc moțul roșu al plutei, nici nu mijesc. Chiar și la lecția de istorie, care îi place atât de mult, Andrei nu stă așa de atent. La cei zece ani împliniți, Andrieș se considera pescar cu renume. Mă rog, un renume poate e prea mult, dar peștii și broaștele îl recunosc, de aceea cred că nici un pește nu s-a rătăcit prin undițele lor în astă dimineață. Stau așa. Cuminți. Nemișcați. Ca niște soldăței. Se aud doar mațele lui Andrieș cum chiorăie. Iar și iar. De parcă ar avea glas.

- Ei, iată, nici un pește...mereu așa.!

- Mai stăm vreo jumătate de oră și dacă nu cade nici un pește, ne ducem acasă.

Gicu lasă undița jos și caută în rucsacul milităresc, al tatălui. Găsește un porumb fiert. Rupe o jumătate și o pune între dinți, pe cealaltă i-o întinde lui Andrei. Porumbul e dulce și lăptos, ține bine de foame. În acea clipă undele apei încep să tremure în cercuri, care se lărgesc tot mai mult și mai mult, iar capătul undiței se îndoaie până în râu. Gicu aruncă undița sa și își ajută prietenul să scoată la mal dihania din apă. Apele pleoscăie vesele și peștele, ca un argint viu, se zbate și strălucește.

- Ei, voi, dați-vă vreo zece pași mai încolo, nu vedeți ca ați încălcat frontiera? se stropșește la ei un om în uniforma.

Peștele parcă a pândit momentul și... pleosc! înapoi în apă.
Copiii se uită uimiți când la râu, când la militar. Își ridica undițele rămase fără râme, cu firele împleticite, desfigurate, ținând porumbul între dinți, se îndepărtează. Militarul scotocește într-o conservă goala, cu ochii, apoi o avântă cu vârful ciubotei în râu. Cutia de tinichea dispare ca și peștele în gura Nistrului.

- Hai, hai, încă oleacă mai în urma, strigă el poruncitor. Vedeți aici urmele șanțului? Apoi să nu vă mai văd că treceți de partea astălaltă că vă duc la miliție!

Copiii caută șanțul, abia de zăresc niște movile invadate de buruieni, cred că pe aici trecuse linia de apărare. Nu degeaba le zice profesorul de istorie - a fost război adevărat pe Nistru, douăzeci și șapte de ani în urmă! Chipul îmbătrânit al tranșeului parcă ar vrea singur să-și uite soarta și s-a învelit cu lobodă și stuh.
Se retrag de-a binele. Gicu se oprește din când în când și își potrivește pantalonii cam largi. Lângă plaja Tochka se opresc. Abia de mai zăresc baioneta strălucitoare a celui care i-a gonit. Andrieș înghite lacrimile. Puștiul de Gicu fuge disperat din urmă și-l întreabă când se mai duc data viitoare la pescuit.

- Peștele s-a ascuns de căldură, poate va ploua, atunci vom merge...

Zăpușeala înghite lacom din miezul zilei. Inima metalică a clopotului mai bate încă câteva ori apoi se oprește.
Lângă biserică, creștinii împart între ei mere și struguri.

- Luați, măi copii, de Obrejenie, niște bobițe dulci ca mierea. Să dea Domnul pace!
Mătușa Agafia le întinde câte un strugure.

Puștii înghit lacom bobițele, amestecându-le cu gustul sărat al lacrimilor.

- Sunt dulci, e busuioacă albă, dă mătușa din cap.

Aroma de busuioc proaspăt se furișează pe ușa bisericii până în sufletul satului și zboară deopotrivă, prin ogrăzi cu case de oameni gospodari, dar și prin cele părăsite, sărind peste șanțul ca o rană nevindecată, peste blocurile de piatră cu dungi albe și negre, puse la intrarea din sat, ca să despartă Moldova de aici de Moldova de dincolo, ajungând până în dâmburile galbene ale Dubăsarilor.

Întreaga luncă a Nistrului acum e un mănunchi, legat de un singur fir de busuioc.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!