agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 638 .



Miei albi sau Ulitele cele vechi ale cerului (3)
proză [ ]
fragment 3.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2020-08-28  |     | 



O văzuse, Petru cel prost, cum se plimba, singură și desculță, prin bătătură, îi plăceau mai ales, la femeie, picioarele ei subțiri și foarte frumoase, dar se supărase că Bogdana Mihai nu a vrut să culeagă, de la el, din batic, florile galbene de apă, pe care i le culesese, sperând ca femeia să și le agate, în păr, sau să își facă din ele o cununiță. Pur și simplu, Bogdana nu a vrut să o facă. Nu a vrut să primească florile lui Petre. Nu a vrut să adune, de fapt, florile galbene, din baticul lui Petre, pe care Ciobanul îl păstrase ca amintire de la maică-sa. Petre o uitase, pe femeie, în nu știu ce sat moldovean, sau, mai bine spus, maică-sa îl uitase pe el, de prost ce era... Și cam aceștia erau oamenii pe care îi întâlneai, în mod curent, pe culme. Văsălie, cu soția lui Mihai Bogdana, Petre, prostul, Ioana, mama lui Văsălie, cea de patruzeci și ceva de ani, și alți doi păstori, aceia mai vrednici, adică Mirean Miron, care era cel mai în vârstă, către cincizeci de ani, dar și Boloc cel isteț, care aveau puțin peste treizeci de ani, la fel ca Vasile, se prinseseră, toți, de familia și de Stâna lui Văsălie Rizeanu, și de prostănacul de pe lângă femei, care erau, cu toții, însă, sâmbrași, la fel cum s-ar fi lăsat prins în simbrie și Emilian Păun... Dar femeile ce să facă... Își vedeau de treburile lor, prin stână, în cercul acela de maximum zece oameni, care aveau să rămână unul pe lângă celălalt, tot anul. Pentru că așa sunt stânele, sunt ca niște cercuri închise.
— Nu-i așa, Ioana, că de data aceasta, Văsălie ne-a angajat un Ciobănel frumos?
— Este, așa-i, Bogdana Mihai! E frumos ca un brad!
— E ca un brăduț!

Erau, ca să spunem pe de-a dreapta, câteva turme mari, dar acum, în cinci bărbați vajnici, oile puteau fi, desigur, întreținute. Zilele treceau, desigur, foarte repede și foarte frumos, în stână. De pildă, pe culme, nu existau, desigur, cocoși, ca să cânte trezirea. Dar existau fluiere de cioban și tulnice, tulnicele erau în număr de două, amândouă pentru femei, aparținând, unul, Ioanei Rizeanu, iar celălalt, mai mic, Bogdanei Mihai, soția lui Vasile Rizeanu. Emilian Păun ajunse, de fapt, la Stâna lui Rizeanu, ultimul, în acel an, 1982, în acea primăvară, în care a urcat pentru prima dată, la munte, la Cindrel. Nu mai aveau nevoie acum, pe la Stână, încă, în plus, și de alți bărbați, care să se ocupe de oi.

Atunci când bărbații se îndepărtau, prea mult, cu oile, femeile le dădeau de știre, de una, de alta, prin intermediul tulnicului. Desigur, Văsălie tresărea, ceva din el se mișca, ca o rană, înăuntrul piepților, dacă auzea tulnicul cel frumos al Bogdanei. O recunoștea, de fapt, pe femeie, după sunetul tulnicului. Desigur, între un bărbat și soția lui, ce limbă să fie poate mai frumoasă decât aceea a unui tulnic care îl cheamă pe bărbat, înapoi, în bătătură. Cum spuneam, Văsălie tresărea, de cumva îl chema Bogdana, cu tulnicul ei mai mic. Îl auzea de la o distanță de două culmi de deal, pe acela al Bogdanei Mihai, iar pe al Ioanei, adică pe-al maică-sii, îl auzea chiar și de la trei culmi distanță. Dar, oarecum, la al maică-sii, sunetul nu era atât de melodios, sau mai deosebit, cumva, decât acela al dragei lui, Bogdana Mihai, pe care Ciobanul o iubea ca pe ochii din cap. De fapt, cum să nu se uite și cum să nu aibă mare grijă de Bogdana lui, care era singura femeie mai tânără de pe deal, dar și cea mai frumoasă... Noroc că Ciobanii, mai toți, au câte o femeie, pe la casele lor, din satele de la poalele dealurilor, de nu se uitau la nevasta altuia, în afară de Petre, care e cam urât și cam slab de înger, mai prostănac, și căruia chiar nu ai avea ce să-i faci, de se uită, poate, după Ioana Rizeanu sau după Bogdana, că e prost... Că, de fapt, așa l-a lăsat natura și el nu pricepe.

Dar cele două femei îl știau de bărbat prostuț și fără pricină, și nu prea îl băgau în seamă pe prostul Pătru, de se uita, cu dinadins, către ele... Până când, în toamna aceea, a venit și Emilian Păun, în stâna aceea, doar ca să treacă, un pic, până la primăvară... Când va rămânea, acolo, de tot. Și va primi mulți bani pentru aceasta.

***

În casă, foarte multă liniște, ba chiar și un soi de pace de pe la busuiocul uscat și de pe la Icoanele prinse în cui. Pe părete, doar pendula mai bătea molcom, într-un interval care măsura infinituri, dar și ore de muncă. Doar o Stână, să fi fost, cu odăile ei. Era, de fapt, doar o încăpere simplă, aceea, unde se frământa, atât brânza, cât, de pildă, și pâinea. Odaia de lucru dădea spre câteva camere cu rol de dormitor, înaintea lor, un fel de antreu, cu o laviță, de unde se putea servi masa. De fapt, perimetru acela era cel mai mare odăier de pe deal. În rest, câteva barăci, care se tot montau și demontau, după necesitățile oierilor și cele ale oilor, de-a lungul anului pastoral. În fapt, femeile stăteau, de obicei, în Casa cea mare, iar oierii o luau aiurea, peste dealuri, cu turmele, odihnindu-se după cum puteau și după cum, și dacă, găseau vreun loc bun de pus baracă. Uneori, se întorceau către stână, către perimetrul principal, alteori, poate era baraca foarte aproape și necesară. De trebuiau să stea Ciobanii cu ele, cu oile, dar și ar fi putut reveni la Stână. Dacă era nevoie, cumva. Și nu se mai întorceau, dacă era, cumva, mult de lucru.

Atunci Bogdana, după o săptămână sau două, suna din tulnicul ei mic, cu sunete dintre cele mai deosebite, iar Văsălie știa, atunci, că femeia lui îi cerea să se întoarcă înapoi la stână. Apoi, dacă poate nu ar fi putut să revină, pentru ca să le mai treacă dorul și ca să mai afle unii de alții, se strigau din deal în deal, iar femeile, a căror glasuri nu era atât de pătrunzător, foloseau, de multe ori, tulnicele, ca un fel de cod câmpenesc, care exprimau, uneori sentimente. Fie veselie, fie cântec de joc, fie jale, însă de jale mai puțin. Că, doar, pe dealuri, nu era loc deloc de jeliri.

Doinele erau, desigur, mai rare. Oierii nu au nevoie de doină, pentru că ei nu au timp de amintiri, pentru că ei, bineînțeles, muncesc. Ei poartă oile de pe un deal pe altul, dacă iarba este bună, dacă este verde și le place oilor. Arareori, îi apucă melancolia. Când oaia este foarte liniștită, și atunci când câmpul, nu are nevoie decât să se legene... Cu tot cu oi, cu tot cu câini, și cu tot cu ciobani, care se lasă, atunci, legănați, de cântecul și de locul lor cuminte, de acasă. Într-un
cântec liniștit, de dor și doină românească...
— Și spune, Emiliene, îți place tulnicul meu? Văsălie, mai demult, l-a sculptat din cel mai frumos lemn, și din cel mai tânăr! E un tulnic chiar mic, față de tulnicele obișnuite, dar are niște sunete deosebite! Vasile mă recunoaște, după el, imediat! Adică, dacă îi cânt! Sau dacă îl chem, la mine, din tulnic!
— Da, Bogdana. E tare drăguț tulnicul tău!
— Este, așa-i că am un tulnic frumos? (Și s-a roșit, femeia, imediat, în obraji.)

***

Anul acela a trecut așa cum a trecut, Emilian Păun s-a învățat, cu o oarecare greutate, pe lângă păstori. Nu avusese baiuri prea mari, cu ei. Unul era din Banat, aciuat, pe aceste pământuri, pentru stâna pe care o cumpărase, aici, și pentru nevasta lui frumoasă, Bogdana, care era cea mai tânără femeie de pe deal și, pe deasupra, și moldoveancă. Toate au început să se rânduiască, sus, pe munte, pentru păstori, parcă timpurile au fost numai blânde cu ei, pe deal, iarbă era destulă, ca oile să fie, toate, sătule, până se lăsa, de exemplu, anul ciobanului, pe la sfârșit, înspre septembrie, când oile erau coborâte, de la stână, către stăpâni, și se făcea, în cele din urmă, toată socoteala. Atât cu privire la stăpânii oilor, dar și cu privire la Ciobani.

Dintre toți păstorii, Emilian se înțelegea, cel mai bine, cu Petru, pentru că Petru era slab la minte, și nu îi avea treaba cu nimic. Desigur, Emilian știa foarte bine, că el însuși era un bărbat mândru și voinic, și că, uneori, din cauza aceasta, mai a avut, prin satul Păducele, pe la el, necazuri, căutături de la o femeie poate mai tânără, ocheade de la tinerele și invidie din partea bărbaților. Timpul a trecut, începuseră să se cunoască toți, acolo, în stână. Emilian se legase de Petre, că Petre era cel mai molcom, dintre toți. Că Petre era un Cioban liniștit. Iar lui Emilian Păun începuse să îi fie lui frică de ciobanii de pe lângă Văsălie, dar mai ales de Văsălie însuși, mai ales că la stână, printre oieri, era și o femeie foarte frumoasă, însă căsătorită, Bogdana Mihai Clițău. Care avea doar douăzeci de ani, măritată de la șaisprezece, și luată, de către soț, de acasă, tocmai din Moldova, de la niște bătrâni. De fapt, bunicii fetei, familia Mihai Clițău, care o îngrijiseră, pe fată, încă de mică. Apoi, a înțeles Emilian Păun până și faptul acela, că era în pericol, din cauza Bogdanei.

Cu Petru se înțelegea el, mai ales, pentru că ceilalți ciobani aveau, parcă, dintotdeauna, câte ceva de împărțit cu el. Poate nu era chiar adevărat, dar Emilian Păun începuse să fie atent cu privire la ce îi povestea prostul Petre, cu privire la situația de la stână. Că, de fapt, de ce îl invidiau tocmai pe Emil. Că poate avea un braț prea bun și că era foarte voinic. Dar, mai ales, că ar fi fost cel mai frumos bărbat dintre toți cei cinci. Că era arătos. Ba chiar și Ioana Rizeanu să fi zis. Dar Emilian Păun, ce să fi crezut: ”Nu am, deocamdată, de ce să îmi fac griji. Poate Petru spune neadevăruri, cu privire la oamenii aceștia buni. Până la urmă, cu toți ciobanii mă înțeleg foarte bine, dar parcă cel mai bine cu Petre. Că Petru mă face, de fapt, să lucrez liniștit. Am în mine liniște multă, dacă lucrez, de pildă, pe lângă Pătru.”
...
— Măi, Petru! Na zi! Muncim, acum? S-a uitat înspre tânăr, poate, cu un zâmbet foarte sincer și larg, pe gura zâmbitoare, nițel prea mare și roșie ca zmeura. Acesta era Emilian Păun!
— Da, Emiliene, muncim amândoi, numai că eu sunt Pătru, nu Petru! Nu mai îmi spune așa, rogu-te!
— Pătrule, Pătrule! Că eu nu sunt deloc supărat pe tine. Dar nu mă vorbesc, de bine, oamenii... Eu tot pe aceasta să n-o prea înțeleg. Dar să pricep, totuși, ceva, aici. De la dumneata, adică, Petre. Că ce au oamenii, de fapt, câteodată, cu mine... Denisia îmi spunea, de pildă, când eram pe acasă, în sat, că sunt nițel mai literat, decât unii, decât un sătean de rând, adică mai îngrijit, mai cuminte, în grai, măi Pătrule! Și mai ales, după chip, după statură și în vorbe! Că sunt... cuminte... și că sunt frumos! Uneori, când mă gândesc la sora mea, îmi aduc aminte că eu, cu mult drag, și aș face exact așa cum ar fi spus ea, adică să mă mai feresc, și eu. Măcar uneori... Când îmi aduc aminte de surioara mea dragă.
— Da, Emiliene! Dar ce e literat, ăla?
— Un cuvânt, măi Pătru.
— Că ești prea vrednic, așa îmi spune Ioana, de multe ori. Că ești prea vrednic pentru stâna aiasta! Adică pentru o Stână plină de Ciobani de rând, măi Emiliene! Sau cum să zic!
— O, Pătrule! Lasă-mă! Că nu cred! (Și a făcut un gest deznădăjduit cu mâna). Toți simbriașii sunt vrednici, Pătrule, dar nu cred că simbria mea e alta, sau altfel, decât a altuia!
— Cum să te las? Că eu așa cred... Că, din câte a spus Ioana...
— Nu mă mai bate la cap, Pătrule, și haidem să purtăm legătura aceasta de fân, că fânu-i gata și căpițele nu așteaptă, defel, lenea noastră, măi, Pătrule!
— Emiliene! Mai stai!
— Ți-e lene, pesemne, Pătrule? Un pic? Că tot am purtat, din fân, până acum!
— Un pic m-aș odihni, de fapt, că legături tot am purtat! Cel puțin, până acum!
— Lasă-mă, Pătrule, că le port, atunci, eu! Rămâi tu aici, pe lângă merii sălbatici, că umbră e încă destulă... Dar vezi, măi Pătru, și de câini, să nu poarte oile aiurea, că, Pătrule, câteodată mai uiți! Io mă duc să urc fânul mai departe, căpețile trebuie toate gătate toate și pregătite încă mai cu temei, măi, Pătru! Că nu e timp. Vine vremea mai rece, și atunci, Pătrule dragă, noi ce facem? Oile ce fac, cu ce le hrănim noi, pe ele?
— Da, dar caprele?
— Nu-s mai sensibile caprele decât oile, Pătru, că tot cu chestiunea aceasta mă bați întruna la cap!

Iar Emilian Păun s-a îndepărtat atunci de locurile cu umbră, de lângă meri, îndreptându-se, din nou, trecând pe lângă locurile cu fân uscat, apoi mai erau mâini bune sau furci pline de iarbă care, desigur, trebuiau, încă, toate culese de pe pământ, apoi legătura purtată înspre scheletele semiisprăvite, îndesate cu fân, numite clăi, care ar fi trebuit să fie pline de tot cu iarbă uscată, înțesate cu fân, până când ar fi devenit uriașe, ca niște conuri uriășești, unele foarte mari, cu baza pe pământul uscat. Acum era încă foarte bine. De parcă vremea ar fi ținut numai cu ierburile tocmai bune pentru hrănit oile din turmă, pentru că oile, pur și simplu, trebuiau numai plimbate în locurile bune de păscut, apoi se lăsa, de pildă, și vremea mai răcoroasă, când, la fel, s-ar mai fi putut munci. Atât la adunatul fânului, cât și la plimbatul oilor, ca să pască. Apoi, mai existau, bineînțeles, și cazuri mai rele sau mai neprielnice. De pildă, în caz că se prindea cu ploaie, de nu ai fi putut scoate oile, iar dacă era prea rece și dacă ierburi, pe deal, sus, la fânețe, nu ar mai fi fost, aveai nevoie de provizii... Aceasta era mai către toamnă, sau în vremea ploilor. Apoi, iarna... Că, atunci, numai din provizii mai poți asigura, desigur, toată hrana animalelor!

Emilian Păun apucă cu o mână grămada de ierburi, era uscată numai bine. O pipăi cu degetele. Era bună. Toată iarba, știa el, era potrivită de urcat, cu furca, la căpițele, în care încă ar mai fi încăput fân.

Își trecu mâinile prin fân, prin ierburile numai bine uscate. Oare ce ar fi căutat el, de fapt, la stâna aceea? Cincizeci de oi, pe an? Să aibă, într-o zi, foarte multe oi? Să se căsătorească, poate? Să meargă, în sfârșit, după femeia aceea deosebită, Esmina Badea, la care, îndelung, visa?

Ce ar fi fost, de fapt, cu Esmina? Cât ar fi avut, acum, optsprezece, nouăsprezece ani, poate?

***

Bărbații, de această dată, erau plecați cu oile, până mai departe. Femeile, Ioana, Bogdana Mihai și Vetuța, dar și Luiza, sora Bogdanei, care îi vizitase, aprinseseră, în miriște, un foc, stăteau, de fapt, foarte molcome, de povești, la stână era liniște, ciobanii luaseră cu ei toate oile, de nu mai rămăsese, parcă niciuna, prin adăposturi. Să fi fost orele trei noaptea, Ioana adormise undeva lângă foc, păzită de căldura mereu binefăcătoare. Bogdana își făcea lucrul pe lângă Veta, depănaseră parcă toate poveștile posibile, lângă foc, era vremea, de fapt, ca de Sfântul Gheorghe, noaptea, când, se spune, o fată frumoasă l-a cerut pe voinicul Gheorghe, pentru sfânta căsătorie, vrând să se răsplătească, astfel, faptele lui de sabie, ori că a omorât, cu sabia lui cea vrednică, pe Balaurul cel rău, dar că Sfântul Gheorghe a refuzat pe fată, preferând să își dedice, întreaga lui viață, lui Dumnezeu și Bisericii Creștine. ”Se spune, Vetuță, că de Sfântul Gheorghe nimeni nu trebuie să adoarmă. Să te ferească, Dumnezeu și bunul somn, al fecioarelor, dacă dormi, cumva, de Sfântul Gheorghe. Mie mi-e foarte somn, de fapt, Vetuță... Se spune că dacă firul de iarbă, din cofa bărbatului, după ce a răsturnat apa, e verde, el s-a căsătorit cu fata care trebuie, altfel, nu-i așa! Iar bărbatul e luat, de fapt, de fata care nu trebuie! Dacă firul de iarbă e, poate, uscat! Dar mie nu mi-e teamă, Elisaveta, de superstițiile acestea toate, deși am crescut, cu ele, încă de mică...” Apoi Veta le-a părăsit pe celelalte două femei, îndepărtându-se, acum, de lângă foc și mutându-se nițel către Ioana Rizeanu, care alesese să doarmă un pic mai departe. Au rămas acum doar Bogdana și cu Luiza Clițău, adică chiar cele două surori tinerele. Începuseră, în toi, de ora zece, povesti numai de-ale lor, de-ale fetelor. Afară, se întunecase demult. ”Este, de fapt, frumos, Ciobanul cel nou, Luiza, nu crezi? ”Cine e nou pe aici, Bogdana?” ”Emilian Păun, e din Păducele. E foarte frumos, ca bărbat, Emil...” În noaptea aceea, Bogdana a adormit, și ea, împreună cu celelalte femei, care se puseseră mai încolo, de fapt, mai ales pe lângă Luiza, cea tânără, învelite amândouă în pături și așezate pe lângă focul care continua să mănânce, din lemn, molcom. Noaptea a fost, de fapt, foarte adâncă și calmă, pe cer nu au lucit însă stelele, toată noaptea, dacă ele au dormit foarte liniștite, fiecare, până spre dimineață, și cine să le aibă, de fapt, treaba, acelor femei? Apoi, pe femei, le-au trezit țipetele acelea, de când se crăpa de ziuă, dacă se sculaseră, sărmanele, speriate parcă de niște țipete ascuțite. Ar fi venit dinspre hăurile cele negre de pădure, sau dinspre niscaiva lupi.
...
”Bogdana, dormi? Trezește-te, Bogdana, că dau peste noi, animalele!” Ce se întâmplase, de fapt? Apoi, ca în poveste. Unde era Gheorghe ca să omoare Balaurul? Și cum fusese, de fapt, firul de iarbă, acela al voinicului? Fusese verde, sau poate uscat?
— Sună din tulnic, Bogdana! Unde sunt, de fapt, câinii? Ciobăneștii?
— Naiba să îi știe, acum, pe câini!
— Trebuie să se întoarcă, e musai, un bărbat, că altfel... Sună din tulnic, Bogdana Mihai! Unde îți e? (era Luiza Clițău Mihai, soră-sa, care se trezise prima.)
— Aici lângă mine, că m-am gândit... Mi-a fost un pic frică, să dorm, aici, cu tine, dar am adormit, fără Văsălie, afară, dar, mai mult dintr-un moft, l-am luat!
— Sună din tulnic, Bogdana! Că se aud lupii, iar focuțul din vatră e, acum, stins! Dacă dădeau, lupii ăia, cumva, peste noi?
— Iacă, sun!
— Îți e frică?
— Puțin, că am aprins iară` focul... Unde e Veta?
— S-a dus de fapt să vadă pesemne după bărbați... Să vadă unde sunt. Dacă nu cumva au vinit. Ești mai bravă, Bogdana Mihai, decât mine. Ai fost pesemne cea mai bravă, astăzi! Iar eu... În locul tău, niciodată nu aș fi dormit pe afară, fără Văsălie Rizeanu, care să mă apere... Dar în locul meu, am fost doar o mare prostuță... De-abia am reușit să te scol!
— Nu știu ce a fost de fapt cu mine, că nu mi-a fost frică... Nu se mai aud acum urlete de lup...
— Pesemne, pentru că ai făcut focul...
— Nu ar fi trebuit, surioară, să te chem să mă vizitezi... Că tu ești mai săracă cu duhul...
— Unde e, de fapt, Ioana? Unde e Veta? Unde sunt toate celelalte femei? Nu au venit?
— Le chemasem, după ce m-ai trezit tu, repede, pentru că și eu am auzit, de fapt, urlete de lup. Și m-am speriat. Le-am scuturat foarte bine, pe muieri, ca să se trezească, dacă, nebunele, nu au dormit, cu noi, pe lângă vatră. Ci nițeluș mai încolo. Pesemne că le-a fost femeilor prea cald, lângă foc, sau au avut, cine știe, poveștile lor, țărănești! Sau de zavistie, parcă, pe cât suntem, noi două, de tinere și de frumoase...
— Cât e, de fapt, ora? Că sunt încă buimacă, Bogdana Mihai... Mă speriasem, de fapt, atât de tare... Chiar și acum mai tremur!
— Vreo cinci, dimineață, nu mai mult. Dacă o să răsară soarele, nu mai avem de ce să ne temem. De niciun lup, adică.
— Sunteți, amândouă, bine? (era Emilian Păun, care ajunse, la ele, gâfâind și suflând din toți piepții. Pentru că a alergat, tot într-un suflet, peste dealuri. Auzise, de fapt, tulnicul Bogdanei și se luase după direcția pentru care ar fi trebuit. Văsălie Rizeanu era acum, cu oile, mult prea departe, pesemne. Că îi luase după el și pe Boloc și pe Petre, Petre, cam tontul, umblase după dânsul, iar Mirean Miron, bărbatul cel mai de seamă din stână, era prin sate, mai jos, dacă mai trebuia să vină cu niște oi, după el. Că era primăvară, se astrângeau, acum, toate turmele și se adunau, pe la stâne, oile. Cât de multe, astfel încât simbria, după ele, și câștigul să fie cât de mari...
— Da, bine că ai ajuns, Emilian Păun. Că ne era frică de lupi! Numai urlet și strigăt de lup, pe aci!
— Nu o să mai îmi fie frică niciodată de lupi, că ăștia, lupii, fug cu toții, de fapt, dacă tu ții foarte bine câinele ciobănesc, pe lângă tine, și numai trebuie să te temi. Și nu m-am temut! Apoi, Bogdana Mihai, am auzit tulnicul tău și m-am grăbit să vin, ca să liniștesc toate femeile... Sunteți toate bine, nu? Unde e, de fapt, Ioana Rizeanu? Și Veta?
— În casă sunt, amândouă muierile. Noi, toate cele patru, suntem, de fapt, foarte bine, amu. Iar tu trebuie să te liniștești, Emilian Păun, pentru că frumoasele tale sunt, amândouă, foarte bine. Și nu le-a răpit nimeni. Nu-i așa, Luiza? Nu am, cumva, dreptate?
— Ba da, Bogdana! Cum să ne răpească oarecineva? Numai de nu ar fi fost lupari!
— M-am luat, de fapt, la harță cu un lup, chiar, aici, pe drumul înspre voi. Dar era lup, a trebuit să îl spariu!
...
Eram, de fapt, tocmai, cu câinele meu, după mine, și, imediat după aceea, văzusem de fapt un lup, iar fiara mi s-a speriat, dacă am văzut-o, atunci, la față. A fugit, de fapt, ca din pușcă, de mine, pentru că nu era în haită, ci rămăsese, cumva, izolată, și că, spre marele meu noroc, a rămas îngrădită. A fugit imediat, dacă am văzut cum câinele ciobănesc se lua, îndemnat de mine, după urma lupului. L-a alergat cât tot dealul, apoi câinele mi s-a întors înapoi. Speriase, de fapt, javra aceea de lup. Apoi s-a întors, cu câlții lui, din coada cea stufoasă a lupului, după el. Am avut emoții, niscaiva, dar niciodată, Bogdana Mihai, nu am fost, de fapt, mai fericit, decât atunci când am văzut, lupul acela, fugind, peste dealuri, cu câinele meu drept pe urma lui, și drept în coada lupului, dacă îi era, pur și simplu, cât se poate de frică bestiei. Ba chiar cred că, bravul meu patruped, l-a și scuturat puțin.
— A plecat, Luiza, s-a dus după Veta și Ioana, cred. Sunt, oamenii ăia, în odăile stânei, acolo, de fapt, nu pot păți chiar nimică rău... Dar, la noapte, am adormit toate patru, chiar aici, pe lângă foc...
— Nebunelor ce sunteți! Acum chiar că nu îmi pare rău că am venit, la voi, într-un suflet! Că așa ar fi trebuit, Bogdana Mihai! Cum ați fi putut adormi, toate patru, de năuce, afară?
— Eu, din fire, sunt mai curajoasă, Emil! Și am adormit, aci, povestind! Adică vorbind cu Luiza!
— Asta înțeleg!
— Dar sunt și prostuță! Iaca... Vine și Văsălie, că mi-a auzit, și el, tulnicul... Și vine tot într-un suflet...
— Să nu mai faceți treburi din acestea, Bogdana Mihai! Să dormiți, adicătelea, trei sau poate patru femei, singure, numai pe sub cerul liber, prostuțelor! Că, dacă s-ar fi apropiat, poate, lupii? Dacă ar fi venit, mai tare, către voi, care dormeați? Numai voi, muieri, fără niciun bărbat care să vă apere?
— Nu îți mai spun, Emilian Păun, dar, la un moment dat, fiindu-mi prea rece, mi-am dat seama, dormind, că focul era stins. Noroc cu câinii ăi buni ai ciobanului, care s-au tot învârtit pe lângă noi...
— Nebunelor! Sora ta e bine? Ești bine, Luiza?
— Da, o să plece, dragă Emil, de la stână, chiar azi... Că m-a vizitat, Luiza, numai în trecere, cât ar fi. Îmi e de fapt soră vitregă, Emile, dar o iubesc! Ileana Mihai, adică mama noastră preabună, nu a dat aproape niciodată, ca să vadă, poate, ce fac. Mama e, de fapt, o artistă, știi? A isprăvit Actoria, adică Facultatea, și joacă, de o viață, în filme! Bine că am trecut, cu bine, și peste aceasta, eu așa zic...
— Da, chiar că!
— Că doar nu ți-ar fi frică, Emiliene, de animale?
— Acum, Bogdana Mihai, nu mai îmi e! Că am, pe lângă mine, toată ceata de câini. Și îi țâu, pe toți, așa cum m-a învățat, de fapt, tata, adică numai cum trebuie și pe lângă mine, ca să fie cuminți și credincioși! Că le dau numai lapte de oaie, numai lapte și carne și pâine!
— Ba zer, să le dai la câini, Emile! Nu lapte! Si multă carne și os să le dai, ca să fie puternici... Si să le cânți din fluier, ca oilor! Că lor le place asta, Emile! (Acum, de fapt, eu numai glumesc. Că ne ești foarte drag, de fapt! Și ești cel mai frumos de pe aici!)

***

Lucrul la fân, era, de fapt, spornic și ar fi continuat atât timp cât ierburi ar mai fi rămas de cosit, apoi puse toate la uscat, peste pământul bun, unde avea să cadă tot soarele acela de primăvară foarte târzie. Munca la stână, în fapt, nu ar fi încetat niciodată. Ea începea odată cu revărsatul zorilor, după ce ciobanii s-au trezit, și după ce câinii păziseră toată noaptea turmele. Adunatul oilor începea primăvara, predarea oilor se făcea toamna. De mai rămâneau în Stână, peste iarnă, numai câteva oi. Dar, de pildă, dacă anul era mai sărac în ploi, ierburile nu ar fi ajuns, chiar bine, atunci oile, desigur, ar fi trebuit coborâte de la sâmbrașii păstori, la proprietarii de drept, ba chiar mai multe oi, decât de obicei, să fi fost chemate, ba chiar și mai repede, decât vremea toamnei, la voia pământului. Așa e legea. Dacă ajută sau nu oierii, în caz că este nevoie. Că, dacă nu e iarbă destulă... ori se coboară animalele la proprietari, ori se pleacă, cu ele, în transhumanță. Adică Ciobanii, aleșii, pleacă, pur și simplu, cu oile, mai la vale, unde ierburile sunt mai bune și mai mănoase decât în munte.

Alteori, oile făceau pradă, și goleau dealurile mai puțin mănoase. Atunci turmele trebuiau, desigur, purtate mai departe, înspre fânețe mult mai îndepărtate de locul ales demult de stână, adică încă din timp, urmând ca un bărbat - doi să rămână acasă, pe lângă femei, unde erau locuri totuși bune pentru păscut, însă unde nu stăteau, de regulă, turmele de oi, ca nu cumva să se răpească șansa de a se întocmi, de aproape, provizii bune, de fân uscat, pentru vremea mai rece. Adică, tocmai din dreptul Stânei, unde era mai lesne de adunat fânul și de pus la uscat. Acelea, locurile cu iarbă de pe lângă stână, erau de obicei cele mai protejate de Ciobani, pentru că de acolo se făceau proviziile, pentru cazurile de vreme mai neprielnică.

Acolo, lângă casa lui Rizeanu, din munte, de fapt, lângă stână, era, de fapt și de drept, iarbă bună. Dar și cea mai păzită și mai protejată.
Ce te făceai dacă intrai într-o criză, de orice natură ar fi fost ea? Te bazai pe împrejurimi...
De obicei, femeile, câte erau ele, adunau, din fâneață, cu secera, iar bărbații, unu, doi, o și coseau. Pentru că bărbații sunt puterea și mâna de la coasă.

Urmând ca, după ce iarba s-a uscat, să o ridice în căpițe, sau pe clăi, unde încă se va mai usca, până prin august, septembrie, cât iarbă nu va mai fi, definitiv. Apoi va fi băgată, toată iarba, după ce s-a uscat, după necesități, drept în șură, unde, mai tot timpul, fân era destul, chiar și pentru cele mai aspre nevoi. Pentru că oile arondate nu puteau rămânea, cumva, fără hrană. Nu se putea întâmpla ca hrana să nu ajungă, poate, în cazurile, probabil, mai grele, pentru turmă, dacă s-ar fi prins, vara, de pildă, de cu secetă, sau dacă anul ar fi fost mai greu și mai lipsit de ierburi, pe la fânețe... Că păstorii lui Rizeanu nu s-ar fi îndeletnicit, de obicei, cu migrarea oilor pe distanțe mari, adică cu transhumanța, de pe ținuturile acelea de munte. Așadar trebuiau organizate, în fiecare an, provizii... Tot ciobanul ar fi cosit, cu rândul, iar femeile așezau clăile cu fân, chiar lângă stână. Sau capiștile...

De fapt, oile ar fi ajuns, la Ciobani, primăvara, iar apoi turmele de oi erau coborâte, la stăpânii lor de drept, când venea vremea mai rece, iar ierburi nu se mai găsesc, adică de-a dreptul toamna... Când de altfel, se încheiau toate socotelile, atât cu Ciobanii, cât și cu posesorii de oi... Nu, că locurile erau bune. Deși, o dată s-a întâmplat. Oierii știau bine aceasta. Își aduceau aminte cu groază. Nu ar fi putut rămânea la latitudinea capriciilor naturale, dacă erau să vină acelea, pentru că, fără măsuri foarte bune, cu privire la lucrul cu turmele, și fără muncă bine-cumpănită, oile ar fi putut, Doamne-ferește, rămânea fără hrană. Aceasta, însă, nu era voie, în niciun chip, să se și întâmple.
— Și spune, Emiliene, sunt eu frumoasă, ori nu? Ce spui?
— Lasă-mă, Bogdana, draga mea… Nu mă ține de prost, pe lângă bărbatu-tău…
— Cum să te las? Că eu așa cred. Că nu sunt, poate, frumoasă...
— Ba ești, Bogdana. Ești.
— Sunt?
— Da, cred că da! Cred că chiar ești frumoasă, Bogdana Mihai! Că așa spun, pe aici, toți! Acum, lasă-mă!
— Chiar sunt? (Și își dădu părul pe spate, cu mâinile, foarte frumoasă și mândră de ea, bineînțeles. Părul ei cu luciri albastru-negre îi întuneca, acum, brațele și spatele, venindu-i, pe trup, foarte lung și mănos.)
— Cum să nu fii Bogdana, frumoasă? Că asta zic toți ciobanii!
— Sunt, deci?
— Nu mă mai zăpăci! (Nu avea voie să exagereze, nu își îngăduia aceasta, cu o soție de Cioban, care stăpânea, de fapt, Stâna. De fapt, nu își putea dea seama ce flăcăruie se născuse, acolo, în inima și în trupul femeii.)
— Dar nu te zăpăcesc, Emiliene! Nu te supăr, cum să te supăr? Că, Emiliene, bărbatu-meu m-ar omorî, pentru tine, de vie! Dar nu te supăr, cum să te supăr, dacă tu spui, câteodată, lucruri foarte frumoase!
— Nu glumi, cu din acestea, Bogdana Mihai! Să nu cumva să mai glumești, sau să te ții prea tare de mine! Și se posomorî, bărbatul, ducându-și căpătâiul, retractiv, înspre piept, cam supărat și ne-mai-cutezând, nici acum, să privească, foarte mult, înspre frumoasa femeie, care se cam tot hlizise, către el, în ultima vreme.

Lucrurile s-au desfășurat, de atunci, molcom, la stână. Treabă era, desigur, multă, iar glumele acelea trebuiau, desigur, temperate cât de mult, deși se mai scăpa, femeia, către frumosul bărbat, Emilian Păun, adică, neștiind, foarte bine, tinerica și frumușica, de capul ei. Își tot răsfăța căpătâiul ei, acum vopsit cu un fel de roșu și cu arămiu, cerându-i lui Emilian să îi facă, de pildă, coronițe. Măcar să îi adune câteva flori, care ei, desigur, i-ar fi trebuit... Si era mai frumoasă, nițel supărată, acoperindu-și fața, cu părul ei arămiu, de s-ar fi arătat foarte supărată, și cu mutrișoară, pe Emilian Păun.
— Dar nu glumesc, Emiliene! Eu sunt foarte serioasă! Mai ales atunci când mă joc cu tine, așa cum mă joc, de pildă, cu bărbatu-mieu, Văsălie Rizeanu!
— Nu te mai juca așa, Bogdana! Că tu te joci cu sufletul meu, iar eu numai unul am! Nu am altă inimă!
— Poate mă vede, într-o zi, cineva! Eu zic că Ioana, de pildă, ne aude!
— Sau bărbatu-tău, Bogdana! Că mă omoară, dacă te vede că tu te ții scai de mine, și că eu nu mă pot feri!
— Ferește-te, atunci, Emiliene! De ce nu te ferești?
Și o luă, atunci, la fugă, de lângă bărbatul acela, reîntorcându-se, nițel mai supărată, și cu capul plecat, gata, înapoi, în încăperile stânei, care îi înghițiseră frumușelei toate oftatele, mai mult capricioase, acolo, drept la stână. De fapt, a fost foarte supărată, Bogdana Mihai, în ziua aceea. Dar și în zilele care au mai urmat.
— Mă iubește, nebuna femeie, pesemne... Că eu nu știu ce altceva are... (Și-a zis, atunci, Emilian, posomorât.)

***

Avea el pe toate ale lui, atunci, munca și visele de împlinire, turma aceea în care ar fi astrâns suta aceea de oi, apoi cele două sute, la care aspira, toate visele care nu conteniseră, de când se angajase în ciobănie, ca simbriaș, în urmă cu un an și ceva. Să fi trecut deja mult, de când era simbriaș. Adică de Păstor plătit de către posesorii de oi cu bani, sau cu plată vie, în număr de oi. Într-o zi, ar fi mers după Esmina... S-ar fi căsătorit și ar fi avut doi copii frumoși, care ar fi semănat, amândoi, cu Esmina... Ce vise frumoase... În casă, ceasul avea să bată, de atunci, nițel mai molcom, parcă după inima bărbatului, nu după aceea a femeii; o alta, o inimă mult mai aprigă, și mai plină de o stare a curajului, cu care se ținea, așa cum nu ar fi trebuit, după aceea a bărbatului și după sufletul lui. Doar pentru că Emilian era foarte frumos. De fapt, voinicul mândru al Stânei, cel cu ochii albaștri... Și cine știe ce s-ar mai fi întâmplat aici, pe la oamenii aceștia, depărtați cu lunile, de măruntele sate de jos, foarte singuratici și părăsiți, numai ei, cu ei, acolo, în munte, cu un alt fel de trai, mult mai singuratic, decât poate mai jos, în sate, însă cu unul parcă mai liber, plin, totuși, de aceleași bătăi de cap, cu privire, de pildă, la îngrijitul animalelor, apoi, la culesul bucatelor, niște oameni aprigi la inimă, femei aprige, capricioase, tot pe sub luminele aprinse seara, și sub tot felul de patimi, mai mult sau mai puțin certe, ascunse de tocurile ferestrelor dreptunghiulare, acoperite de perdele de in tors, care ascundeau, seara, necazurile, dar și lumina soarelui...

Anul acela a trecut, cum a trecut, Emilian Păun s-a învățat, cu o oarecare greutate, pe lângă păstorii aceia, de la Stâna de undeva chiar de lângă Munții Cindrelului, pe locurile care s-ar fi întins, desigur, undeva între Valea Frumoasei și Valea Sebeșului și a Sadului.

Stâna lui Rizeanu, se afla de fapt, mai către Valea Frumoasei, nu tocmai în zona cea foarte înaltă, din Munții Cindrelului. Emilian Păun nu a avut până atunci baiuri prea mari, cu Ciobanii. Unul era din Banat, aciuat pe pământuri ardelenești, pentru nevasta lui frumoasă, Bogdana Mihai, care era cea mai tânără femeie de pe deal, dar și cea mai frumoasă. Când își așeza, pe cap, coroniță împletită din lujeri de mure, cu multe flori albe, de mur, ziceai că era ca un Hrist, în variantă femeiască, și era ăsta un hatâr al ei, ciudat, dar frumos, să își pună coroniță. Dar, poate, dacă florile de mur se ofiliseră... Dacă murul apucase să își piardă poate floarea... Ia să împletească, dânsa, o coroniță pe care ar mai fi agățat, de obicei, flori de apă, sau flori de câmp galbene, flori de apă, după cum le și mai spune, pentru că sunt apoase, lucitoare ca apa, au petala apoasă, de stă roua pe ele, aproape ca la florile de sânziene... Că așa ar fi fost, de fapt, Bogdana. Dar acelea erau numai niște flori galbene de apă, cum le mai spuneau, lor, femeile ciobanilor, când treceau, mai jos, de pe dealuri, în locurile cu izvor (cum, poate, mai sunt și de acelea, unde apa este mai băltită, locuri unde apa, în izvor sau de baltă, nu părăsește niciodată ierburile, locurile unde iarba este foarte verde și umedă, așadar, că este apă peste tot, fie izvor, fie baltă, și unde se găsesc, de obicei, florile acestea galbene, numite ”de apă”...). De fapt, Bogdana Mihai, frumusețea din Stână, se juca, cu toate florile acestea, apoi își făcea, cu ele, câte o coroniță, pe care o tot schimba cu alta. Îi plăceau, și acelea galbene, dar și albe, așijderea. Iar Văsălie Rizeanu o iubea pe Bogdana ca un tont. Ceilalți păstori îl invidiau pe Văsălie, de fapt, Vasile, care o iubea pe Bogdana Mihai, uneori, de auzeau toate oile, și lavița, cum făcea aceasta. Iar Văsălie nu era un bărbat urât, iar Bogdana îl iubea mult, pesemne. Pentru el, doar, urca la stână femeia ciobanului, ca să rămână lângă el, și să contribuie, cu mâinile ei frumoase, când se făcea pâinea, când se frământa, ori când se făceau cozonacii, pe când făceau un fel de unt foarte gras, din lapte de vacă, care mai erau răzleț, sau brânza de oaie.
— Nu e, Doamne ferește, cam frumușel, Emilian ăsta, Miroane? Tu ce zici?
— Te-a luat, poate, cu toate spaimele, că se dă la Bogdana aia a ta? Te-a luat, cu frică, Văsălie, de la nevastă-ta?
— Un pic m-au luat. Cu durerile și cu frica. Da` Bogdana mă iubește, mă idolatrizează! Și țin la ea ca un prost, `că doar e nevastă-mea! Dar Emilian e frumos! E cel mai chipeș voinic, pe care l-am văzut!
— Prea le spui tu pe toate, Văsălie... Prea le lași pe toate pe-afară, să te poarte cu ele...
— Le spun, cum să nu, Miroane? Cum să nu spui, dacă port, după mine, o nevastă frumoasă? Dacă n-o `ieu după mine, în stână, eu ce să fac?
— Așa este, Văsălie!
— Să o păzesc pe femeie, non-stop? Cum să fac aceasta?
— Nu știu! Că ai cam încurcat-o, cu cât de frumos e flăcăul!
— Dar nu e, totuși, chiar atât de frumos!
— Nu e, Vasile!
— Te știu, nu de mult timp, Miroane, dar tu mă înțelegi cel mai bine, că ești de vârsta `me! Cât ai? Treizeci și cât, să fie? Sau cincizeci?
— Tot să fiu cu douăzeci de ani mai vânjos decât nevasta ta. Că am patruzeci și cinci, ea douăzeci si cinci - douăzeci si șase? Adică, atât să aibă, Bogdana?
— Doar douăzeci, Miroane! Că am luat-o de acasă la șaisprezece! Dar își pune pe ea tot felul de podoabe de femei, adică cercei, tot felul de podoabe de păr, de-ți iau ochii, și parfumuri are, `ba se mai și unge pe gură, cu rujuri și alifii parfumate, de miroase toată femeia a trandafiri!
— Da, am observat, măi, Văsălie! E bujor! Ai o nevastă bujor!
— Tot o ieu` după mine, dar nu fac bine! Că muierile astea, prea frumoase ne sunt. Dar nici s-o las la baza dealului, cât eu sunt plecat, Doamne ferește, departe, cu oile! Nici pe aceasta nu o pot face! Nu pot fi, Miroane, un prost!
— Tu, prost, Văsălie? N-ai cum fi!
— Crezi că e frumos Emilian ăsta?
— Puțin!
— Dar și am nevastă cuminte, Miroane! Că mi-o știu de cuminte! Câteodată o mai las, dacă mă duc, de fapt, cu oile... Că nu am, altfel, ce face!
De fapt, Bogdana nu a avut ochi decât pentru bărbatu-său. Nu erau ei căsătoriți de foarte mult timp, să tot fi fost vreo patru ani, de când se căsătoriseră, adică de când femeia se împlinise, trupește, avea doar șaisprezece ani, și de când Văsălie a cerut-o, pe Bogdana, de la bătrânii Clițău Mihai, că erau prea bătrâni, și trebuiau să își mărite nepoata cât de repede. Părinții nu și i-a cunoscut, maică-sa, părăsită, plecată în străinătate, ca să muncească și ca să adune necesarul de bani, ca actriță, o lăsase pe frumoasa ei fetiță, încă de mică, în grija acelor bătrâni, iar fata și-a cam văzut de ale sale, și a învățat, aproape după instinct, cum să placă chiar și ochiului cel mai ager și cum să se facă plăcută, încă de mică. A știut că a trebuit să se dea, repede, unui bărbat bun și avut, care să aibă grijă de ea și care să îi confere o siguranță, o prezență care ar fi trebuit să fie stăruitoare și foarte stabilă. Parcă fata, pe la șaisprezece ani, simțindu-se cu anumite lipsuri, mai ales afective, și necunoscându-și prea bine, pe niciunul dintre părinți, care, de fapt și de drept, o lăsaseră, de mică, la cei doi bătrâni, Clițău, a trebuit să se dea, chiar repede, măritișului.

Nu credea, delicata fată frumoasă, că a făcut o greșeală, iar, acum, alături de Văsălie, a stat deja patru ani, fără să-i dăruiască, încă, un moștenitor pentru turme, poate din cauză că femeii i-a fost poate frică pentru destinul copilului, cum ea, ca femeie, se formase în lipsa totală a unui cămin cât de cât firesc... iar acum îi era frică, să rămână, după Vasile, grea, în vârful muntelui, unde erau, amândoi, dar cu toți ciobanii aceia pe lângă ei... Apoi, chestiunea era cu Ioana Rizeanu, care o cam lua la ochi, câteodată, pentru că Bogdana era frumoasă, dar și cu Veta, bunica lui Vasile, care cam avea o gură spurcată, câteodată.

Dar, cum să nu spună? Văsălie o făcea fericită. Fusese plină de bucurie câțiva ani, pe lângă soțul ei. Apoi, a apărut păstorul cel nou, Emilian, iar Bogdana a remarcat, și ea, aceasta. De fapt, cât fusese adolescentă, nu prea a apucat, cum să spunem, să se îndrăgostească. Până nu a întâlnit pe unicul bărbat, adică Vasile Rizeanu, care a cerut-o. Văsălie o luase pe Bogdana de la casa bătrânească încă de la șaisprezece ani. O văzuse pe fată la o petrecere câmpenească și a luat-o în brațe. A știut că trebuie să și-o facă, atunci, soție, și să se bucure cât mai repede de ea, ca să nu i-o fure, pesemne, altul. A știut, bărbatul, că acela era cel mai bun lucru, de fapt. Să o ia, naibii, cu el la stână, să își umple cu ea, de atunci, toate nopțile și toate zilele.

Iar fata era frumoasă ca o păuniță. Îi plăcea, a naibii treabă, ca să își facă coronițe de tot felul, și să și le așeze pe părul ei arămiu, nu mai mult de câteva ore, însă, apoi se plictisea și nu mai voia, decât peste alte două zile, să își culeagă, din nou, alte flori, pe care și le așeza într-un fel foarte proaspăt, de fapt, în părul ei ca arama. Era, de fapt, o fătuță frumușică și foarte drăguță, iar bărbatul ei, Văsălie Rizeanu, se bucura de ea ca un prost. De fapt, de când o luase, în acte, se umpluse din ea, din făptura Bogdanei, pentru că Bogdana era veselă, profund iubitoare și se îngrijea mult. Atât de chipul ei, dar și de ceilalți. O iubea, de fapt, ca un bezmetic, aproape aiurit. Se așeza foarte aproape de ea, pe o laviță, și-apoi o prăvălea pe pat, peste cergă, o învelea în cergă, ca pe un dar de căpătat, ca să se afunde, cu fața, în părul ei lung, care era atât de obișnuit, de-a lungul întregii zile, cu florile, cu coronițele acelea nefericite din flori galbene, de apă, care îi veneau feței ei atât de bine, deși erau foarte simple... Apoi, erau niște frumuseți. Parcă ar fi fost spălate cu rouă, iar pe capul ei cu peri ondulați ar fi părut niște odoare. Că parcă Bogdana ar fi fost binecuvântată de ploaie, parcă rouă s-ar fi așezat peste ea, peste fața ei frumoasă și tânără, cu o albeață deosebită, ca la cei douăzeci de ani, pe care abia îi împlinise... Dar nu, nu a cunoscut alt bărbat. Văsălie știa că soția lui, Bogdana, nu se dăduse niciodată la altul. Nici măcar ca să se lase, Bogdana Mihai, cumva, atinsă, sau mângâiată, câtuși de puțin, nici măcar în zona obrazului. Așa îi spusese Bogdana Mihai, că nu a cunoscut, până la el, pe vreun altul. Nici nu ar fi avut cum, că Vasile Rizeanu o luase pe fată de la casa bătrânească pe când fata aceasta abia să fi împlinit șaisprezece ani...

Cum ar fi putut, atunci, să cunoască pe vreun altul? Era, de fapt, doar femeia soțului ei. Tulnicăreasa, cea cu frumosul ei tulnic prea mic. L-ar fi putut recunoaște, după ea, în chiept, după fluier, iar bărbatul îi auzea tulnicul ei frumos și mic, și atunci știa că femeia îi cerea să se reîntoarcă acasă. Poate, îi pregătise, cu mâinile ei delicate, o cină ușoară. Sau, poate, pur și simplu, îi cerea să se întoarcă, fără vreun motiv anume. Poate, doar... îi era dor de bărbat. Și parcă se juca, acum, Bogdana, cu el, chemându-l înapoi, de pe deal...
— Tot o ieu după mine, dar nu fac bine! Că muierile astea, prea frumoase ne sunt. Dar nici s-o las la baza dealului, cât eu sunt plecat, Doamne ferește, departe, cu oile! Nici pe aceasta nu o pot face! Nu pot fi, Miroane, un prost!
— Tu, prost, Văsălie? N-ai cum fi! ...Bogdana!!! Te cheamă bărbatu-tău!
— Taci, măi, Miroane, că n-o chem, acum. Că, doar, îs cu tine! Lasă muierea, îți spun, în pace, că o chem io când îi vreme, pentru ea!
— M-ai chemat, măi, Vasile?, se repezise să întrebe, întoarsă, cu trupul tot, înspre bărbat, lăsând la vedere, așadar, trupul ei frumos, care nu era înveșmântat așa cum trebuie, poate nițel cam stânjenitor și cam subțire pentru începutul toamnei aceleia...
— Mă stârnești, măi, femeie!, a zis Văsălie, printre dinți, cuprinzându-și femeia, ca în loc de alte rostuiri suplimentare, către ea. Pleacă, acum, Miroane! Că eu am o femeie mult prea frumoasă, ca să stai!
— Prea ești cu zăduf, Ciobanule... Și prea rău faci... (A izbucnit atunci Mirean Miron, însă foarte obișnuit cu metehnele lui Văsălie Rizeanu.) De fapt, se aveau bine, erau cei mai buni prieteni. Aveau mare încredere unul în celălalt.

***

(Mai demult...)

Nu prea avea el chef de vorbă, ci doar să și-o țină în brațe, chiar dacă era și Mirean Miron de față, care nu s-ar fi supărat. Ci poate ar fi fost, doar nițel, invidios. Numai puțin, însă. Că doar, și el, avea nevastă, mai jos, la baza dealului, într-un cătun mai mic, dar și copii, iar lui Văsălie nu-i era, de aceea, prea frică de bărbatul acela, că s-ar fi luat, poate, de nevasta lui tânără și foarte frumoasă... Pesemne, însă, Bogdana Mihai Clițău a lui era prea tânără, și uneori își mai pierdea capul, dar nu și-a înșelat vreodată bărbatul, pentru că nu i-a stat în fire... Cum să se dea altui ins, când tot ceea ce a știut era soțul ei? Ea nu a zis nimic, ci doar s-a umplut de tot felul de bujori. Obrajii îi erau, de fapt și de drept, roșii ca bujorul, când bărbatul a cuprins-o... Doar puțin. Cât să îi facă în ciudă celuilalt, a cărui nevastă era la cătun.
...
— Mă duc acum... Că trebuie!, a zis Bogdana.
— Rămâi... (a pupat-o vizibil, nu în dosul palmelor).
— Rămân, atunci, bărbate. Dar am auzit că a venit un păstor nou, adică Emilian. Așa este?
— Ce treabă ai tu, draga mea Bogdana Mihai, cu oamenii cei noi?, a prins-o de după gât. Că ești a mea!
— Nimic. Ziceam și eu... Așa mi s-a părut...
— Ți s-a părut?
— Sau am auzit... Pe aici, pe la stână, nu vine niciodată mai nimeni... Iar sâmbrașii au plecat de mult. Până la primăvară... Om sta cum zac cucii! Numai noi, și cu Pătru, în creierii munților!
— Ce ai cu Pătru?
— Nimic, că e prost! Eu doar cu tine am ce să am, Văsălie! Și a cuprins-o iarăși. Era liniștit. Iar femeia aceea foarte tânără, cu adevărat, era doar a lui și îl făcea fericit. Cum să nu placă tinereților, tinerețea?
— Haide, du-te, Bogdana. Mai verifică încă o dată ciuberele.
— Nu știu dacă toată brânza aceea, de ciubăr, nu a stat, cumva, prea mult, în saramură... Mie, dragul meu Văsălie, nu îmi prea place nici brânza, dar nici lacrimile... Eu am crescut, doar eu și cu mine, Văsălie!
— Of, draga mea...
— Noroc că m-ai luat dumneata, de la bunici! Că, altfel...
— Ce te făceai fără mine?
— Mă duc acum, Vasile, la ciubere... să văd cum mai e brânza, dacă cumva s-a sărat destul. Că, în casă, nu prea mai am cu ce mă îndeletnici, că pe toate le-am făcut, încă de dimineață. M-a trezit tot Pătru, a tot fluierat, și a tot cântat oilor, până m-am sculat. Și m-am apucat, atunci, de toată treaba pe ziua de azi. Adică, am tot zăcut pe lângă vedre și oale...
— Vezi atunci și după curechi, Bogdana!
— Da, vadă alții, după verze și curechi! Că Ioana tot nu mă lasă să vă fac sarmalele, așa cum îmi place mie!
— Trebuie să îmi faci un copil, Bogdana. Să te hotărăști. (Și a sărutat-o.) Nu te mai gândi la lucru și la toate aceste prostii femeiești. Că eu, Bogdana mea, am nevoie, acum, de un moștenitor!
Ea s-a supus, foarte moale, dar nu a spus, atunci, nimic. Era fericită așa... Traiul nu era prea greu, dacă te trezeau doar fluierele și behăitul oilor. Însă... La început... Nu a remarcat decât că bărbatul era foarte frumos. Că îi plăcuse de la prima aruncătură și ocheadă, chiar scurtă. Atât a putut remarca, atunci, că i-a plăcut. Ochii lui albaștri... erau de azur. La bărbatul cel nou, de pe deal, la Emilian, ciobănașul cel nou.

— Cum să te las, Bogdana? Că văd, că nu frămânți, foarte bine, cașul... Trebuie să iasă din el toată apa... Să fie mai ușor de uscat, după aceea!
În casă, ciobănițele se pregăteau, acum, de lucrul cu cașul. Pe lângă ele, erau Văsălie și cu Emilian Păun. Desigur, laptele nesmântânit se pusese, mai întâi, la prins, se luase din laptele cel mai proaspăt, care fusese prins, adică închegat, cu un fel de cheag, produs tipicar pentru stână aceea, că, astfel, după ce laptele se prindea, ieșea, cu el, un caș foarte bun, cu o aromă specială. După ce cașul fusese, astfel, preparat, din laptele, prins, de oaie, femeile s-au apucat, tare mult vrednice, și de frământatul cașului.
— Cum să nu frământ, Văsălie, cât se poate de bine, în caș?
— Trebuie să frămânți mai vârtos! Și să amesteci un pic mai bine, cu degetele tale frumoase, prin el! Că altfel, produsul, pe care îl vom pune, la afumătoare, nu iese, foarte bine, omogenizat!! Trebuie, Bogdana, să frămânți după cum trebuie! Nu să te joci, cum faci tu, cu mâinile, prin el, e ca și cum te-ai juca!
— Și, atunci, iese un cașcaval bun, Văsălie? Dacă frământ, după cum spui tu? Că, Văsălie, noi caș nu am mai frământat până amu, în stână!
— Da, Bogdana, iese! Foarte bun! Adică iese așa după cum trebuie! Nu cum vrei tu!
— Dar ce nu fac bine, Vasile? Tu ce zici, Emil?
— Frămânți bine, Bogdana, cred eu. Eu pe aceasta o văd!
— Ai mai frământat, la caș, până acum, Emiliene? De te bagi ca mâța în lapte? (Era Văsălie).
— Încă de când am fost mic, de atunci.
— Dar parcă, Emiliene... E primul an, aici, pe la stâni...
— Am frământat, încă de mic, Văsălie. Că tata a fost, pe când era foarte tânăr, Cioban... Oile mele îs la el! Dar am abia șaptezeci, atâtea mi s-au adunat! Că până la o sută, două sute, mai cam am. Că, după aia, eu vreau să mă însor!
— Cu cine, Emiliene, vrei tu să te însori? (Era Bogdana Mihai, acum plină de curiozitate.)
— Cu o fată frumoasă, pe nume Esmina. Fiica unui învățător. E din satul Găuleni, ca să înțelegi, Bogdana!

Anul acela a trecut pesemne așa, Emilian Păun s-a învățat, cu o oarecare greutate, pe lângă păstori.

Nu a avut baiuri prea mari, cu ei. Unul era din Banat, aciuat pe pământuri ardelenești, pentru nevasta lui frumoasă, Bogdana Mihai, care era cea mai tânără femeie de pe deal, de doar douăzeci și, acum, unu de ani. De fapt, nu au existat prea multe tensiuni, în anul care trecuse. Începuseră să se cunoască, păstorii, între ei, începuseră să se creeze legături aproape frățești. Curiozitatea ciobanilor, față de păstorul cel nou, Emilian Păun, începuse, parcă, să se mai domolească, odată ce păstorul cel nou a intrat, de fapt, în rânduiala lor, și odată ce au lucrat atâta timp, cot la cot, pe lângă oi și capre, pe lângă cele două sau, uneori, trei femei, dacă la stână era, cumva, și Veta, bunica lui Văsălie Gheorghe Rizeanu. Care era bătrână, dar bună în braț. Tare de gură. Dacă se supăra, cumva, Veta, lua pesemne în dinți toată stâna dar și pe Necuratul. Doar așa era Veta. Când venea, făcea treabă bună și le ușura mult munca Ioanei și pe cea a Bogdanei, dacă ar fi rămas, așadar, din această privință, poate, cu titlu de permanență, în stână. Dar Elisaveta nu știa, de obicei, să fie prea supusă rânduielilor acelora molcome, câmpenești, ci doar minții ei și supărărilor ei curente, de femeie cu mintea prea ascuțită. Câteodată, celelalte femei mai scăpau, însă, de certat. De multe ori, era chiar bine. Dar, niciodată, insistăm!, niciodată, nu trebuia să te iei în gură cu Veta. Pentru că o pățeai. Veta era chiar nebună. Aceasta ar fi crezut chiar și Ioana Rizeanu, care era, de fapt, fiica Vetei, dar și mama lui Văsălie. De fapt, ce să te faci... Poate, în fiecare familie de țărănime, există câte o situație, sau câte o persoană mai deosebită. O situație, pe care nu ai cum, din păcate, să o ocolești, sau să o excluzi foarte bine. Sus, pe deal, soarele strălucea, acum, molcom. Iar oile erau liniștite.

— Nu vă e dor, fraților, de satele de la câmpie? Să coborâm, și noi, odată, dracului, de la stână!, dete cu bastonul de lemn, de fapt cu un toiag, de-a dreptul în pământul semiuscat.
— Ce ai? Ce ai, Miroane? Poate, ai căpiat?
— Pe aici nu se întâmplă niciodată nimic, măi, oameni buni!, replică Mirean Miron. Toate zici că sunt împletite, tot asta facem de când ne trezim, și până în seară. Lucru foarte tare de braț și îngrijitul oilor.
— Du-te după Boloc și lasă prostiile, măi, Miroane! Nu te supăra, că tu nu te superi niciodată. Dar și când te superi tu, Mirean Miron, înseamnă că chiar este supărare mare, în stână! Că tu ești cel mai cumpătat, dintre noi, Mirene!
— Dar tu ce ai cu mine, Văsălie, ori așa te-a învățat bătrâna Veta să îmi spui? Ce ai, acum, cu mine?, Miron Mirean era nițel nervos.
— Nu am nimic cu tine, Miroane! (S-a liniștit Văsălie subit, parcă din instinct, și nu a mai spus nimic. Cum să îi mai spuie ceva, cât de cât, ca nu cumva Mirean Miron și-a ieșit, doamne ferește, din pepeni. Simțea el ceva, din instinct. Să nu îl supere pe ciobanul care era cel mai în vârstă, pe undeva pe la patruzeci - cincizeci de ani, și pe care îl respecta. Câteodată frații Ciobani trebuie să rămână, încă, frați, chiar dacă plictiseala aceea, și dorul de un pic de normalitate și de alți oameni, de alt fel de oameni, dorul ca, poate, ceva să se mai întâmple, oareceva mai altfel decât ieri, îți ia, nițel, mințile. Că, de altfel, doar tu singur ești acolo, tu, unul, și cel mai singur printre pământeni, înconjurat doar de o iarbă scurtă și de un număr parcă nesfârșit oi, parcă prea multe, care uneori obosesc, de par slăbite toate, de par prea slabe, sau poate că oile nu obosesc niciodată, ci doar rup, ani și ani, întruna, din ierburile acelea, cu câteva flori răzlețe, sălbatice, pe la cozi, cu căciuliile de împrăștiat semințele pe aripioare de vânt și cu corolele lor zdrențuite, de culoare mov, sau poate galben aprins.)
— Mai stăm pe câmp, Văsălie?, a zis atunci Mireanu Miron. (Se mai liniștise.)
— Mai stăm.
— Ce câmp, Văsălie, că aici mai sunt doar câteva ierburi! Pe aici, în vârf de munte, nimeni să nu știe de noi! Ți-e dor de câmpuri, măi Vasile?
— Ce ai Miroane, ți s-a urât, cu binele?
— Mi-e dor grâne, măi Vasile. Dar tu nu ai cum să pricepi. Că îți e gândul tot la Bogdana aia a ta, cea frumoasă...
— Da, măi Miroane, dar tu nu ai cum să înțelegi asta!
— Da, măi Vasile. Eu sunt doar un Cioban bătrân. Eu nu am cum să pricep.

Iar atunci, Mirean Miron a tăcut. Ce să mai spună, atunci, și el? Nu era chiar atât de bătrân, avea numai puțin peste patruzeci și cinci de ani. Iar aceea nu e bătrânețe, ci e chiar vigoare. Cum să nu fie vigoare, dacă era cel mai de spate cioban de la stână... Că doar Mirean Miron ținea toată stâna, și știa cum să o țină... Doar el își punea spatele pentru orice, uneori chiar și cu fermitate, dacă ar fi trebuit să își iasă din molcomie. Din fericire, nu ar fi fost nevoie ca Mirean să își iasă adesea din molcomia lui, care îi plăcea, pentru că îi plăcea să fie și blând, dar și ferm, cu lucrul. Era un fel de automulțumire, pentru ciobanul acela, să impună respect total, cu o oarecare blândețe, în atitudine. De fapt, credea că stâna, toată, ar fi fost numai a lui. Pentru că doar el îi cunoștea rânduielile. Dar, credem, că nu ar fi spus acestea chiar degeaba. Mirean Miron era, cu adevărat, cel mai înțelept Cioban de la stâna aceea de lângă munți. Știa să țină stâna bine, iar uneori îi ieșise să o țină, strâns, în chingi, pe Veta, dacă Veta, cumva, se prostea și își pierdea înțelepciunea, de se mai enerva... Chiar și Vetei i s-ar mai fi potolit nervii, dacă era, poate, strunită, de înțeleptul Cioban... care ținea, cu brațul, stâna întreagă și ogrăzile. Dacă toate animalele, dacă oile îl ascultau. Pe Mirean Miron, ciobanul de patruzeci, cincizeci de ani...

Iar despre Boloc, ce să spunem. Era mai tinăr decât Văsălie, poate numai un pic mai tânăr decât Văsălie, de fapt, cel mai șiret cioban. Când îi trecea prin gânduri ceva lui Boloc, parcă o săgeată i-ar fi trecut, de fapt, prin minte, lui Boloc, care să îi spuie și să îi tot șoptească cum să spună și ce să facă.

Aceasta se numește, desigur, șiretenie. Despre Boloc s-ar fi putut spune că avea o familie, pe undeva, pe care o lăsase în urmă, parcă o femeie nu foarte frumoasă, ba chiar uscățivă, din câte aflase Mirean Miron, ba chiar și un copil, după el, pe care Boloc i-l făcuse acesteia. Ce să mai povestim, poate, despre Boloc? Despre el nu știm prea multe, poate doar că uneori era foarte șiret, și că se și folosea de ”darul” acesta, uneori, ca să îi iese aceasta lui. Că, uneori, săgeata aceea îi străpungea mințile, lui Boloc, de Boloc devenea chiar urâcios și rău, pentru că lăsa săgeata aceea, din minte, slobodă. Să plece, adică, unde ar fi vrut ea, însă cu țintă. Ba chiar uneori, îi ieșea, lui Boloc, chiar să o și dirijeze nițel. Și cum să nu îi iese aceasta lui Boloc, dacă avea instincte bune și o șiretenie bună, care îi venea de folos? Pesemne, așa sunt unele caractere reale, despre care povestește acela care scrie, și care sunt construite, de Dumnezeu, întocmai, de le vine acestora ușor să se folosească de săgeata aceea slobodă, pe care o simt, instinctual, și cum vine, și cum să o folosească, ca să îi vină lui bine, sau, alteori, chiar să împungă ceva cu ea... Poate instinctul omului spân este totul. Și tot răul cel mai șiret, care și le caută pe ale sale. Dar de ce să vorbim, prea mult, de acest personaj? Și de șiretenia lui instinctuală sau, poate, chiar bine dirijată? Și cu țintă? Poate ar trebui, dinspre câmpia aceasta, de lângă stână, unde oile nu au voie să rămână prea mult, să nu cumva să o sărăcească, să trecem, mai departe, în casă, în odăile Casei de stână, unde femeile nu își termină, parcă niciodată, muncile. Pentru că muncile țăranului nu se termină niciodată, dar nici munca femeii de cioban. Sau a mamei lui, sau a bătrânei cu gura prea mare, care sunt, toate, familia lui Văsălie.

Când, ceilalți păstori, sunt doar simbriași fără de nimeni pe lângă ei, aciuați, pe lângă Vasile și pe lângă familia lui, veniți la stână, din cine știe ce colțuri necunoscute ale patriei.

Oare, lui Boloc, îi era dor, uneori, de copilul lui, de fiul plămădit din carnea lui? Ei, aceasta este una din nedumeririle povestitorului. Poate că și omul mai șiret, își iubește plămada, chiar dacă nu o arată. Chiar dacă și-a lăsat femeia și plodul, în spate, ca cel mai mare dintre lași. Dar poate și șiretul are regretele și nevoile lui de împlinire și de dragoste, de recunoaștere, măcar parțială. Cum să nu aibă, și cel mai șiret și mai spân, nevoile sale? Ei, acesta este, pesemne, un adevăr mare. Că și de pildă șiretul, că și omul care umblă după el cu săgeata, ca să o trimeată din mână, și acela lasă, pesemne, ceva în urmă, cu oarecare regrete. Că probabil, seara, își aduce aminte că are un fecior, după femeia aceea pe care a iubit-o pe ascuns, la fel cum îi place lui, adesea, să se ascundă când trăiește sau face orișice... Ei, vedeți, totul are un secret, în lumea aceasta, dar numai Dumnezeu le împarte. Pe drumul omului, multe secrete și multe povârnișuri, dar e posibil ca nimic să nu fie cunoscut așa cum trebuie, poate doar drumul cel mai firesc al inimii, el să fie, contând... Sau poate nimeni să nu știe, prea bine, ce și cum. Uneori tragedia apare în lume, în viața omului, și, atunci, te întrebi, de unde atâta tragedie, că de ce Dumnezeu ți-a lăsat atâtea, ei, vedeți, acesta este un strigăt, pe care scriitorul l-a prins parcă fără să înțeleagă nimic. Omul nu are pesemne nevoie de tragedie, ci de trecerea peste ea.

Dar mai este un adevăr, pentru unii, tragedia nu se mai oprește niciodată, se spune că de fapt speranța trece ultima peste sufletul omului, ca să îl părăsească, apoi, și doar atunci, pesemne că numai atunci, omul este cu adevărat bătrân. Numai atunci omul este cu adevărat bătrân, când își pierde, și ultima brumă de speranță, pe care o mai are în lume, când tot ceea ce vede, în față, de fapt, sunt doar neguri, dar poate va veni cineva să le risipească... Probabil, pentru alții, doar rana este, întruna, câteodată, și, desigur, pentru acei oameni, totul este, atunci, aproape pierdut. Nu te mai poate salva nici măcar sufletul. Nu te mai poate salva nimeni. Dar cine să știe cum ar fi stat, de fapt, lucrurile. Poate, însăși, faptul în sine este doar o poveste care trebuia nițel corectată.

Dacă este, pentru om, această cale, de a și-o corecta el însuși, și dacă nu l-au lăsat puterile sau orizonturile, care poate omului necăjit i s-au răpit sau l-au părăsit. Dar romanul, probabil, nu este despre aceste lucruri, dar este ceva, probabil, și aici. Prin a nu mai avea orizonturi. Probabil, aceasta este un dat mare și o pedeapsă. Dar ce greu să fie spatele omului care o duce! Tot ce mai are el nevoie, pesemne, acela, este doar o săgeată, ca aceea țintită, uneori, de șiretul Boloc! Sau cine știe cum să stea, de fapt, lucrurile la stână, cine să fie, de fapt, necăjit, și cine nu. Pentru că omul cinstit nu prea are, de obicei, prea mult noroc...
Chiar nu este defel așa, în casă e multă liniște, femeile trebăluiesc, toate trei, înăuntru, pentru că, afară, cuptorul de țiglă și tăblărie înnegrită a fost ațâțat, cu lemne, ca să se încălzească, adică s-a încălzit, deja, de mult timp, pentru că femeile vor să facă, astăzi, niște plăcinte și șapte sau opt colaci, pentru că, dacă Stâna și bătătura nu cunoaște, încă, râsetul de copil, oamenii rămân totuși oameni, iar Ioana Rizeanu plânge, acum, pesemne, pentru că ea nu mai este, demult, mai tânără și că nu poate da colacul vreunui plod, de la Văsălie, pentru că Bogdana Mihai, desigur, nu ar prea vrea să aibă, acum, copii, și să lărgească familia...

Uneori, Ioana Rizeanu s-ar fi gândit, pentru cine să cresc colacul acesta și pentru cine să îl scot din cuptor, dacă tinerețea nu mai e acum cu mine, și cu gospodăria aceasta, dar continua să crească, totuși, cei mai buni colaci, pentru că așa e viața. Trebuie să meargă înainte, chiar dacă omul nu mai are, pentru sine, speranța cea bună. Poate că, totuși, Bogdana îi va face lui Vasile Rizeanu un copil frumos, iar atunci stâna întreagă va fi animată de un suflu proaspăt și nou, poate copilul acela de cinci ani va rupe din colacul cel proaspăt scos din cuptor și îi va spune, cu dragoste, bunicii Ioană, că cozonacul a fost foarte bun. Iar ea, atunci, o să-l certe, desigur, că el nu a așteptat destul, până când cozonacul s-a mai zvântat, după ce a fost scos din cuptor, că poate acela a fost foarte fierbinte pentru copil, dar desigur aceasta o zice numai așa, pentru că ea își va iubi foarte mult feciorașul pe care i-l va face, într-o zi, Vasile, Bogdanei Mihai, și mama Ioană va dori, desigur, doar să îi protejeze sănătatea, interzicându-i să mănânce foarte repede. Ca nu cumva să îl doară burta, după aceea.

Da, o casă fără copii este probabil nefericită și foarte nebinecuvântată. Poate, totuși, Bogdana se va hotărî și îi va face lui Văsălie un copil, pentru ca lucrurile să se mai așeze și în familia aceea. Dar, desigur, Văsălie nu a insistat foarte mult pe lângă Bogdana, pentru că Bogdana era, desigur, foarte tânără, iar el era foarte ocupat cu oile. Și așa, cu tot cu insatisfacția Ioanei, lucrurile mergeau, înainte, însă foarte lent...
— Să îi faci, Bogdanei, măi Văsălie, un copil!
— Mai stăm, Mamă Ioană. Că Bogdana nu prea vrea, amu. Ca să îi fac, adică, un copil. Mai așteptăm, un an, doi. Apoi, Ioana, facem și un copil.

***

Puteam să ne depănăm povestea, despărțind-o de idilă, să o găsim, de pildă, și pe Mioara Ștefan, mergând înspre familia ei, din sat. În fapt, Miorița Ștefan trăia, pe atunci, doar cu tatăl, Nechifor Ștefan, care îndeosebi a ajutat-o pe tânăra femeie, de doar douăzeci și șase de ani, să reușească se întrețină, cumva, chiar și pe perioada mai dificilă, cât a stat acasă, până a preluat catedra de fizică pentru Gimnaziu, ca suplinitoare. Câteva zile, i-a fost greu. Tânăra citea întruna, din primele manuale pentru gimnaziu, și ar fi crezut, atunci, cel puțin în primele săptămâni, că nu ar fi reușit, pe măsura proastei ei disponibilități cu privire la necesitatea acumulării de cunoștințe și a pregătirilor, pe perioada celor numai trei luni, cât a avut timp, Mioara Ștefan, stând de fapt cu salariul înjumătățit, să parcurgă măcar primele două manuale, adică cel din Clasa a Cincea și pe cel imediat următor, pentru Clasele a Șasea. Dar s-a mai obișnuit, fata. A mai căpătat deprindere. De fapt, după prima lună, pe care numai ea a știut cum a trecut-o, parcurgând foarte repede și mai mult, poate ca să caute să priceapă și să nu îi mai rămână nimic străin, din Fizica gimnazială a primilor doi ani de studiu școlar, a început după aceea să înțeleagă cu deplinătate din cele ce citea. Apoi, prin iulie, a trecut la materialele de clasă superioară, până la Clasa a opta. Și-a mai făcut un plan, apoi. Că, orice s-ar fi întâmplat, adică dacă de pildă nu ar fi înțeles, foarte bine, materia nouă, sau dacă s-ar fi împotmolit, Doamne ferește, să aleagă să stea, ca de obicei, de vorbă, cu elevii ei, și să le povestească țintit. Anume, din ceea ce știa ea mai deosebit, adică, din ceea ce va ști ea mai bine, din domeniul cel nou. Apoi, după două luni și jumătate de zile, a început chiar să fie chiar familiară, față de materie, ba chiar să învețe câte ceva, din manuale, pe de rost.

De fapt înflorise acum liliacul roz, pe la unele case poate mai pretențioase și mai puțin tradiționale cu privire la habitualul sătesc, sau cum să fi zis, dar mai adesea liliacul mov, pe acela îl găseai, în schimb, peste tot. Parcă toate odăile, ferite adesea prin storuri, erau pătrunse, acum, de un aer nou. Pe afară, a înflorit liliacul roz. Floare roz cea preferată a Denisiei. Pentru că Denisia a vrut, pe lângă poartă, două rânduri de liliac, două tulpini de fapt, așezate numai bine, amândouă așa cum le-a vrut ea, adică de culoare roz. Când la alte fete, o altfel de floare, poate, cum să nu? De o altă culoare, decât cea a Denisiei Păun. Dar la ea... numai doi pomișori frumoși, de culoare roz, niște liliac roz, pe aici erau chiar rozosini. Și-ar mai fi plantat încă unul alb, chiar lângă. Era o fată mai delicată, pesemne, nu s-ar fi băgat prea mult în treburile străine, sau care nu ar fi privit-o, pe ea, sau familia.
...
— Ce faci, Denisia?
— Stau, Iacobe. Ai venit?
— Tocmai ce m-am întors. Caii au primit, fiecare, hrană, sunt tare ageri, sunt tare mândru de ei... At trebui să îi vezi...
— Da, Iacobe.
— Tu ce faci, Denisia? Nu vii cu mine la cai? Să vezi și tu, ce e cu ei?
— Stau, doar, și mă gândesc, Iacobe. Oare cum îi mai e lui Emilian? Nu l-am mai văzut de aproape un an... Că noi, de fapt, pentru ce muncim. Și pentru ce luptăm. Dacă Emilian nu mai e, de fapt, pe aici...
— Vacile or să se întoarcă, de cum se înserează... Apoi, din nou o să am toată treaba pe capul meu...
— Da, Iacobe...
— Ești supărată, pesemne? Ce să fac eu pentru tine?
— Mă gândeam la Emilian Păun, că este acum un cioban cu oarecare vechime, deja. Are mai bine de un an de muncă, în Ciobănie, deja. Apoi, la mama și la tata. Nu i-am văzut, pe ai noștri, de o grămadă de vreme. Ce or mai face, de fapt, Miceștenii? Oare sunt bine? Mama? Tata? Cu mai e Ciobanul Păun? Unde ne sunt, de fapt, Iacobe, binele și rădăcinile?
— Sunt bine, sănătoși, sunt de fapt amândoi bine, Denisa. Cum să nu fie? Dar mă simt cât se poate vinovat, și de-a dreptul cu musca pe căciula mea de pădurar și de bărbat, față de tine și față de Emilian Păun, că nu te-am dus, la ei, mai demult... O să te ieu, de fapt, cu mine, până la Micești, și asta foarte curând, Denisia!
— Nu e vreme, acum, de aceasta, fratele meu bun. Eu sunt în plină Școală, până la vacanță mai e încă puțin. Dar îmi vine uneori foarte dor. Atât de mama, cât și de Emilian Păun. Apoi, mă gândesc. Că, noi doi, pentru ce să luptăm, de fapt, Iacobe? Sau, de fapt, toată dorința aceasta a mea, de a învăța, la ce să îmi slujească aceasta, de fapt?
— O să te duc, într-o zi! Dacă vrei, și la stână! Te duc la Emilian, sus!
— Of, Iacobe!
— Ce tot te uiți la mușcata aceasta, Denisia?
— Mușcate?
— Îți mai aduc, cred că îți plac mușcatele foarte mult. Vrei să îți mai aduc încă două?
— Nu mai avem ghivece în casă, mi s-au terminat, de fapt, toate, pe când le-am pregătit pe toate pentru răsadurile de pus pentru primăvară, de m-am grăbit eu foarte mult. Dar se vor dezocupa, din nou, după ce vom planta, din ele, pe șirurile de pământ. Atâta treabă, de fapt, pe la cele două rânduri de grădini, Iacobe... E atâta buruiană, că mi se rup mâinile. Și pentru ce, spune tu... Nu mai bine mă mărit eu, la optsprezece ani?
— Îmi pare rău că nu prea te-am putut ajuta, prea mult, în gospodărie! Denisia, am fost, de fapt, numai cu animalele, după cum știi, și cu munca fizică... Că de toate trebuiesc...
— Mi-e dor de Emilian, Iacobe... Vreau o mușcată mare și albă, una de fapt uriașă! Una uriaș de mare, dacă s-ar fi putut... Dar o să fie albă, mare, rotundă, așa ca niciuna. Și să nu-i fure nimeni frumusețea, așa cum e lămâița, de aur, când e foarte primăvară, și florile ei sunt cele mai frumoase din lume! Aș fi vrut și una galbenă, Iacobe, cu petalele ca de nisip aurit! Tot de aur! Dar mușcatele galbene sunt foarte rare! Sau Iasomia, Iacobe, care încă e și mai frumoasă de atât, și care miroase într-un anume fel, de zici că e venită de sus, de pe unde sunt și nemaipomenirile, din casele lor! O să înflorească, mai târziu, pomișorul acela cu flori... O să dea Iasomia... Și în uliță o să fie zvon numai de la Iasomie și ca de nemaipomeniri! Nu greșim, oare, Iacobe, că ne gândim, despre toate, cumva, prea mult? Oare îngerii trăiesc pe la nemaipomeniri? De ce nu coboară niciodată la oameni?
— Iasomie o să îți aduc, atunci, Denisia! Că îngeri nu pot! (Și s-a emoționat.) Chiar îți vine dor de Emilian, de-asta ești atât de nostalgică... Cu el, știai să te bucuri...
— Lasă, că o să îmi aduci... Cum să nu-mi aduci...
— Da...
— Sunt mai nostalgică, de fapt, decât de obicei... În rest... Nu știu ce am... Și, simțindu-se vinovată, dintr-o dată descoperită în minte și prin suflet, s-a uitat, un pic mai șiret, către fratele ei, Iacob, și și-a așezat, din nou, părul ei lung, împletit în cozi, de pe pieptarul din stofiță neagră, până înapoi, pe spate.
Iar cu cele două cozi, prinse în roșu, acum, așezate pe spate, arăta chiar drăgălașă. Avea doar cincisprezece ani, dar s-a dovedit a fi fost mereu o fată mult prea deșteaptă, pentru vârsta ei. Nu prea avea ea poftă așa ca de obicei, de prea multe glume și de alintat un frate mai mare, apoi, era aceea, posibil din cauza dorului aceluia față de familia ei risipită, primăvara începuse, de fapt, să intre în case și să schimbe aerul cel cumpănit, din odăi... Toată iarna, merele au stat prin odăi, așezate jos, pe folii, alături de nuci, ca să se mai îngălbenească iar nucile să fie mai bune la miez. Toată iarna, merele din camerele acestea au parfumat încăperile, în lipsa soarelui, care, însă, prea mult zăduf nu avea...
— Vrei să te pup, Denisia?
— Nu! Numai pe Emilian îl las, Iacobe! (Și a râs.) A început, de fapt, să se simtă, din nou, răsfățată, că doar... era singura fată din casă.
Toată gospodăria era, acum, numai a ei, deși... cam Iacob se ocupa de marea parte a problemelor și a sarcinilor, mai grele, care ar fi apărut, acum că Emilian Păun nu mai era, acum, că Iacob trebuia să aibă grijă de gospodărie și de micuța Denisia și nu putea să mai meargă la tăiat lemnul, la pădure, în lipsa lui Emilian, care plecase la Stână. Nu ar fi putut să o lase, de fapt, pe Denisia, prea singură. Era doar o fătucă. Cu Iacob cel mai mare, dintre cei trei frați.
— Nu mă săruți, Denisia?
— Nu! (Fata râdea încă.)
Atunci Iacob a cuprins-o cu un braț, de după spate, si a strâns-o, spre el, forțos, afectuos. Fata a râs, a continuat să chicotească, împotrivindu-se, însă, puțin, așa cum fac, totuși, toate fetele, și aproape toate surorile.
— Ce îți fac, Iacobe! Lasă-mă! (Și râdea...) Pe sub cămașă, pieptul îi tremura foarte ușor. Nu prea ar fi ieșit foarte mult, în lume, nimeni nu ar fi putut spune, de ce nu își făcea prea mulți prieteni, fata, săraca. Ci doar pe acolo, cu frații ei. Pe când, de fapt, Emilian Păun era acum plecat. Era, de fapt, doar o floare care, abia acum, înflorise. Și mezina familiei. Pe atunci, avea doar cincisprezece ani. Îi era pesemne de cel mai tânăr fecior de prin bătătură, Emilian Păun, păstorul, și era, de aceea, puțin mai nostalgică. Ce să conteze, de fapt? Numai familia? Dragostea familială, poate, atașamentul?

***

De dimineață, se treziseră tuspatru, ca să meargă la târg. Reuniunea aceea, cu privire la animale, se ținea mai jos dinspre munte, de trebuiau să coboare de pe muntele Cindrelului, undeva mai la deal, de fapt, tocmai până la Șugag. De fapt, stâna lui Rizeanu era undeva în zona muntoasă a Cindrelului, către Valea Frumoasei, cum adesea, ciobanii au mai migrat, și de aici, din munte, mai în vale, unde înălțimile sunt, desigur, mult mai joase, și ierburile mai bune, de-a lungul unui întreg an. De fapt, până cel mult, până către Valea Sebeșului, să fi ajuns, adică mult mai jos de Cindrel, dacă nu era iarbă prea multă în munți. Dinspre stâne, nu era atât de mult, până la Șugag, unde se ținea, acum, târgul de vite. Unde se vindeam, de pildă, oi, capre, porci, cai, miei, în vreme de Paște, dar și viței. Care cum avea prin bătătură și ar fi încercat, poate, să și vândă, din animalele lui.
...
— No, acum, în sfârșit, că trebuie că ajungem... (Era Văsălie, care, acum, era nițel cam obosit, după drumul prelungit și după tot felul de opriri.)
— Când trebuie să isprăvim, cu animalele? Când crezi, Vasile? De ce am luat, de fapt, atâtea oi, după noi?
— Ca să le vindem, pe toate, adică oile, măi Petre, bre!
— Ah, da!
— Că tu ce credeai? Cum se fac banii, de către posesorii de oi? Că nu am venit, degeaba, cu turma de oi, de două zile, din stână... Ca să înnoptăm, pe te miri unde...
— Dar am mai și durmit!
— Da... Noroc că am găsit oameni de mare înțelegere, ca să ne găzduiască toate animalele, peste noapte! În tot timpul acesta...
— Dar am și plătit, Văsălie!
— Lasă măi Petre, că, amu, ne scoatem, noi, toată cheltuiala! Că le vindem pe toate, pe bani frumoși!
— Dar nu ai plătit, tu, oareceva, măi, Petre, pentru acestea toate! (Intrase, acum, în vorbă și Boloc, care, doar, păruse, că ar fi fost, și el, nițel obosit. El care, dintr-o istețime nativă, nu ar fi părut, de fapt, niciodată, foarte obosit.)
— Lasă-l pe Petre, că avem treabă, Bolocule! (Era Mirean Miron, cel mai cumpătat dintre toți ciobanii.)
— Să mergem, acu, fraților! Lăsați vorbele, că avem de lucru!
— Că bine spui, Văsălie!
— Dar Emilian Păun, de ce nu a venit, de fapt, și Emil, împreună cu noi?
— Cotă pe la femei, de la o vreme! Că e doar un linge blide, și un om de fuste, Emilian Păun, al tău, Petre!
— Nu mai spune așa, Bolocule! Că, din tuscinci, dumneata lucrezi cel mai puțin. Chiar mai puțin decât aș lucra eu, adică prostul de Petre, deși mai stau, uneori, și în vorbă, cu ciobănițele noastre!
— Da, Petru! Mai ales cu Bogdana stă Emilian de vorbă! (Era Boloc.)
— Că Bogdana e cea mai tânără, și pe ea nu o obosesc, prea mult, ciobanii, Bolocule! Și nici Emilian Păun nu o obosește prea tare! (Era Petre.) (Fața lui Vasile Rizeanu s-a întunecat, o clipită. Dar, acum, ciobanii aveau foarte multă treabă. Aveau de vândut cincizeci de oi, nu era timp de pierdut cu tot felul de gelozii... Urma aceea, cu privire la ce zisese tontul Petre, dar și Boloc, avea să rămână, însă, undeva, drept în sufletul lui Văsălie Rizeanu, și aceasta pentru totdeauna.
— Dar lăsați prostiile, că dacă nu vindem chiar azi, pierdem târgul aista chiar bun. Că văd, e multă lumea pe-aicea! Și toată lumea vrea să vândă câte un animal! Nu e, de fapt, realitatea că numai noi vrem!
— Da, Văsălie. Trebuie să fim vigilenți! (Era Boloc, ciobanul.)
— Ca acum, poate niciodată, Nea Boloc! Trebuie să fim vii, că, altfel, rămânem cu oile! Lăsăm, de fapt, și mai jos, din preț, dacă trebuie, dar numai spre sfârșitul târgului, dacă nu cumva vindem, până atunci! Mirean Miron e, acum, cu oile noastre?
— Da, e în spate, cu oile. Că nu le-a lăsat nicio clipă, pe mâna băietului. Sunt doar o sută de oi, Văsălie! (A zis, atunci, Boloc.)
— Dar sunt, Boloace, toate cincizeci, ale mele! Eu de-asta zic de Mirean Miron! Să fie pe lângă ele!
— Aia da! Vor fi bani foarte buni! (Era Boloc, nițel ofticat.)
— Cei mai frumoși bani! (A răspuns, atunci, Văsălie Rizeanu. În sinea lui, având așteptări mari, de la negoțul cu oile.
Era tainul cât să plătească doi ciobani foarte buni, pe un an de zile, adică, fiecare, câte cincizeci de oi. Că atâta ar fi plătit, maximum, pentru cel mai bun cioban, de la stâna sa. Lui Emilian Păun îi promisese tot patruzeci și cinci de oi - cincizeci, pentru că Emilian Păun era foarte voinic și făcea multă treabă, pe la stână. Avea nevoie mare, de fapt, de mâna lui Emilian Păun, dar, de fapt, dacă ar fi fost să spună oareceva, Vasile Rizeanu... l-ar fi înlocuit, de dată, pe Emilian Păun, de la stână, adică, chiar, foarte repede, arvunind poate vreun cioban mai puțin arătos. Însă, Emilian Păun, chiar făcea toată treaba!)
Spre sfârșitul zilei, Vasile Rizeanu își vânduse toate cincizeci oile, și încă pe un nivel de preț foarte bun. Făcuseră, tuspatru, o treabă foarte bună. Acum, puteau să se întoarcă, liniștiți, la stână...
— Nu ne abatem puțin pe la Han, pe la Tanti Chiriac?
— Ce să faci la Madame Chiriac, Bolocule? Crezi că Madame Chiriac, îți va prezenta, pe bani putini, vreo femeie? (Era Văsălie Rizeanu.)
— Că nici tu *nu ești sfânt, Văsălie! Că de te-ar ști, de nesfânt, Bogdana...
— Că nu mergem, Bolocule! Că îs cuminte! (Era Văsălie, ciobanul.)
— Tura asta! Că, Văsălie... adică, mai în trecut...
— Pot să merg și eu, măi, Văsălie, pe la ai mei? (Era Mirean Miron. Mereu se emoționa, când venea vorba de familia lui, de nevastă, și cei doi copii.) Că nu mi-am văzut copiii, din toamna trecută...
— Cum să nu? Mirean Miron, du-te... Că înțelegem... Acum, că ne-am terminat treburile, și că oile ni s-au vândut, toate...
— Stau, pe acasă, o săptămână! Apoi mă întorc!
— Să te întorci, Miron, într-o săptămână! Stâna are nevoie, multă, Mirene, de brațul tău!




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!