„Acum mergem la dreapta, apoi mergem drept înainte pe această potecă”, mi-a spus el.
Soarele era sus pe cer și, dacă nu aș fi fost conștientă de calendar, aș fi jurat că era o zi de vară de iulie. Poetca era de culoarea galben strălucitor și îmi amintea de basmele care odinioară fuseseră întreaga lume pentru mine. Nu eram conștientă de existența hărților pe atunci.
El a continuat să-mi ofere sfaturi despre cum să stau dreaptă când vorbeam cu persoanele potrivite pentru a afla detaliile de care aveam nevoie. A vorbit cu mine întruna toată călătoria.
Am continuat să merg, așezând uneori rucsacul într-o poziție mai confortabilă. Deși era plin de atâtea lucruri, nu era greu, dar nu am putut renunța la vechile mele obiceiuri.
Când am ajuns la poartă, am văzut din spatele gardului pe cei cărora trebuia să le pun întrebările pe care mi le spusese el să le memorez. A zis că mă va aștepta afară. S-a întins pe gazon, după ce și-a scuturat câteva plante necunoscute de pe blană. Dar nu a lătrat pe nimeni. Nici nu a vorbit. Știa foarte bine obiceiurile de pe Pământ.