Pavel provenea dintr-o familie necăjită.Tatăl alcoolic, de mic îl trimitea șase case mai în deal la Anica, după sfertul de țuică de prună. Dar din ce nu făcea ea țuică? Baba Anica, muncitoare și abilă precupeață, distribuia tot anul tărie satului, reușind astfel să aibă o gospodărie frumușică și copiii să și-i țină prin școli la oraș. Din bruma lor de vie, câteva rânduri de Târțâră și câteva de Crăcană- singura de care taică-su avea mare grijă de primăvara până toamna- nu ieșeau decât câteva sute de litri de vin ce nu apucau să vadă sfintele Paști. Ajutându-și tatăl într-ale viticulturii și trăgând de prea multe ori pe furtun vinul în ulcică, cu timpul deveni și Pavel mare iubitor de alcool. Și hoț. Dorea și el să se îmbrace și să se încalțe cu lucru nou, curat, mai ales cand era copil de școală apoi mai tarziu, când ieșea în sat sâmbătă seara și fetele îi zâmbeau cu ochi sclipitori. La zece ani deja șterpelea cu dibăcie ouă de sub găină, încă calde, și țigări din pachetul lui taică-su când acesta era atât de beat că puteai să-i furi și pantalonii de pe el că nu simțea.
Timpul trecu și, cu chiu cu vai se-nsură. Cum nu era nici prost nici urât, lăsă o perioadă băutura și obiceiurile rele deoparte și luă o fetică frumușică și cu oleacă de cheag, asta însemnând că aveau o căsuță cu fântână și grădină lăsată de bunicii ei, în care locuiau. Dar cum cu o oală de lut într-una de tablă nu faci mare lucru, vechile obiceiuri au dat năvală și, într-o bună zi, femeia, sătulă să tot să se-audă singură vorbind, luă cei doi copii și plecă în mare secret în lumea largă fără să se mai uite înapoi. Zadarnic îi căută Pavel în dreapta și-n stânga, că nu-i găsi. Se zvonea că sunt în celălalt capăt de țară, ea se angajase și nu mai voia să știe de el în veci. De atunci nu se mai dezlipi de alcool, astfel că într-o seară de noiembrie ajunse de urgență pe patul de spital vărsând și ficatul din el. Slăbise și nu avea nici un ajutor de niciunde. Se întoarse galben la față, slăbit și amărât la maică-sa, rămasă văduvă și cu cațiva ani buni de așteptare în față până la pensie. Așa l-am cunoscut eu. De frica bolii mai lăsase deoparte paharul, dar își scotea pâinea zilnică din furat și din munca cu ziua.
- Muncesc cat e ziua de mare, d-na doctor, și nimeni nu-mi dă de mancare, doar băutură și mă iau în râs cu câțiva bani. Și dacă îndrăznesc să mă plâng mă iau la pumni și mă dau afară....
Așa era, nu de puține ori venea cu vânătăi pe față sau pe corp. Lumea spunea că e rău și scandalagiu, dar eu nu prea credeam, știam și sufletul celor la care muncea. Când îi era rău venea la cabinet; făceam eu ce făceam și-l ajutam cu medicamente. O parte le lua, restul le vindea. Îl certam, lăsa capul în jos și nu scotea o vorbă, apoi iar îi mai dădeam câte ceva dând din cap cu neîncredere la eternele promisiuni că va schimba ceva în viața lui. Pavel avea, însă, un suflet bun. Picta și desena foarte frumos, și îi plăceau forile. Nu exista să nu intre la mine fără ceva lucrat de el sau să nu aibă flori în mană. De la ghioceii și viorelele de început de primăvară până la crizantemele toamnei târzii, că le culegea sau le fura, intra cu ele vesel în cabinet, zâmbind șmecher. Intuise care erau mijloacele cu care putea face față avalanșei mele de reproșuri. La un moment dat, Pavel nu mai apăru. Se zvonea că furase o butelie și fusese arestat și dus la un penitenciar undeva în Deltă. Îmi părea rău pentru el, amăratul. Avea ficatul vraiște și mă gândeam că nu va mai scăpa din pușcărie. Aproape uitasem de el când, într-o zi, numai ce-l văd intrand în cabinet. Și mai slab, palid, dar vesel și cu o sacoșă mare de cireșe în mană.
- Nu v-a fost dor de mine? spuse dându-i Mariei cireșele.
- Unde-ai fost atata timp?
- La Casa Albă d-na doctor, adică la pârnaie, ca să fiu mai pe-nțeles, un loc unde nu doresc la nici un dușman s-ajungă. Credeam că nu mai văd lumina zilei.
Nu mai era nimeni la consultație așa că lungesc vorba:
- Pentru ce?
-Am furat și cel la care am vândut m-a pârât. Aflasem unde stă fata mea și am vrut să adun bani ca să merg la ea. M-au aruncat în temniță și m-au bătut ca pe un criminal. Simțeam că se rupe fierea în mine. M-au schingiuit și m-au băgat în mlaștină pană la gât o zi și-o noapte cu mâinile legate ca să spun ce am mai furat și de la cine. Numai nu-mi intrau șerpii în nas, m-au scos negru de lipitori. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat, uitați-mă, m-am întors.
Nu voiam să-l mai aud povestind, i-am spus să se oprească. În următoarea săptămană l-am ajutat cu o spitalizare în regim de urgență pentru a vedea și eu ce a mai rămas bun în el. Câteva insistențe și după o lună Pavel intră pe ajutor social. Dar năravu-i nărav. Odată venise la mine cu o tăietură proaspătă la mână, sângerând ușor. Eram singură, pe Maria o învoisem două ore. Îl las pe Pavel lângă dulapul de urgențe care era deschis și merg în cealaltă sală după pansamente. Fiind cu spatele la el, numai ce-l văd în fereastra din fața mea cum se apleacă spre dulap, ia o cutie de medicamente și o pune rapid în buzunar. Mă întorc, îl pansez și cand termin îi bag mana în buzunarul cu pricina și scot cutia. Pavel se face alb la față.
- De câte ori ai cerut ceva de la mine nu ai primit de fiecare dată? De ce a trebuit să faci asta? Du-te!
Nu a putut spune nimic și a ieșit tulburat. După câteva ore intră Maria :
-Doamna doctor, Pavel e afară, pe bancă... Plânge. Ce-i cu el? Și eu care credeam că omul ăsta nu are lacrimi...
M-am ridicat și am ieșit. Stătea pe bancă și plângea, aplecat de spate. Pansamentul de la mână se înmuiase tot ștergandu-se, lacrimi și sânge amestecate. L-am luat în cabinet și l-am pansat din nou.
- Lacrimile tale sunt păreri de rău care pe tine te salvează iar mie îmi arată o anumită parte a ta pe care eu am știut-o. Nu mai plănge și nu-mi spune nimic. Du-te acasă, mâine să vii după tratament.
La câteva luni de la această întâmplare Pavel primi o bătaie soră cu moartea într-o împrejurare rămasă neclară pentru mine și fusese luat cu salvarea. De astă dată loviturile crunte primite cu ură îi rupseseră ficatul. Nu mai avea cum să scape, hemoragia masivă îi închise ochii pe patul de spital.
Ieri la cabinet am observat mugurii ce stau să se desfacă de la florile sădite de Pavel, un om cu o soartă tulbure, tristă, bob de nisip rostogolit prin deșert în căutarea unei lacrimi. (Balcan Anișoara- 6 aprilie 2018 )