Mama îmi pregătea în fiecare seară, ca o mamă adevărată ce se găsea, laptele fierbinte. Cu o linguriță de miere și câțiva stropi de vanilie. Estetă cum era sau nonconformistă, strecura și un praf de cafea. Cu niscaiva iubire. Toamna începuse să se cam arate și în bucătăria parcă atunci decupată dintr-un ansamblu gigantesc, ad-hoc pentru momentul savurării, al survival-ului, o mireasmă vie ne adâncea simțurile. Ieșeam! Nu uitasem că, de la o vreme, anotimpurile deprinseseră obiceiul pervers, incontrolabil, de a se amesteca, și totuși, de data asta avea să fie toamnă! Toamnă în toată puterea cuvântului! Așa că ne instauram subtil în mijlocul bătăturii. De acolo se simțea totul! Îți trebuiau, ce-i drept, câteva puteri supraomenești ca să reziști,... dar cu mama lângă mine... rămânea numai să mă-ntreb de mă voi mai putea reintegra vreodată normalității ăleia blegi, plictisitoare... Și ce „pierdere”! Acceptam jubilând provocarea! Mamei îi plăceau mesele pline! Cu șervețele parfumate. Și minuscule sticle multicolore. Jocul oglinzilor lansat înspre. ... hai, și o ciocolată mare! De-aia cu ciocuri de orez presărată. Atunci cuvintele se porneau să lovească țărmuri virgine. Într-un ritual erotic, așa cum pesemne experimentase Dumnezeu rostind și făcând! Spiridușii adâncurilor săltate își ciuleau urechiușe stranii din catifea amplă...

Mama își făcea buzele. Cu vișină putredă. Și le contura într-un imbold înnăscut al delimitării. Își elibera zâmbetul. Nu la îndemâna oricui. Se încrunta filosofic. Lumea zisese că-i semăn mult. Nu asta instituise realitatea. Ne trezeam deodată în copilăria ei! Neastâmpărată, scotocise prin geanta mamei. Acolo sălășluia un turnuleț întreg cu rujuri fermecate. Și Nova Brasilia. Boabe ispititoare prăjite! Mare amatoare de esențe înmiresmate, cu greu își reprimase imboldul de a mușca. Optase instinctual pentru grena-cu-roșu. Își umpluse mai apoi repede pumnii cu măceșe. Intrase în stare. Flori, filme, fete sau băieți melodii sau cântăreți... Fără să ridice un deget, îi legase fedeleș inima lui Marius. Nevinovată, îl abandonase, neexcluzând să-l găsească ALTFEL în ziua următoare. Alergase cât o ținuseră piciorușele-alea sidefate de libelușcă. Îmi aruncase peste timp păpușa ei preferată: Ște-fa-ni-a! Cu ochi albaștri și păr roșcat. Am prins-o la propriu. A țipat gutural: „Mîma”! Suferise pesemne minuscula strangulare. Am bătut-o pe spate. Cum bați orice înecat. Ne-am repezit la merele verzi. Ne-am julit genunchii. Am intrat frontal într-o farfurie cu boia. Ne-a podidit sângele. Și râsul. Ne-am dat peste cap pe bârnele unui pod traversând marea. Ne-am lovit în tandem de pragurile de sus.



Bunicul făcea țuică de prune și corcodușe. Cocea porumb pe jăratic. Din grădina NOASTRĂ. Semințe uriașe de floarea-soarelui. Se pornise o ploaie! Și câinii, până atunci nevăzuți, împânzinseră ulița cu scheaunele lor de frică. Am deschis delicat ușa. Am lăsat sufletul casei... să mângâie spaima de moarte a celor de afară.