agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 323 .



Conversație atipică
proză [ ]
Din romanul ”Petale de trandafir din mâinile foarte micului înger Dalina”= fragment = fantasy

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2020-10-05  |     | 



Coborâsem, atunci, către fratele meu Înger Iacobin, cu o mânuță de petale, în mâini. Demult, nu mi se mai dăduse niciun semn să cobor, cu petale în mână, mai ales de aceea mi se părea foarte deosebit că ar fi trebuit să cobor, cu ele în mâini, până la fratele meu Iacobin, care era în alt Cer. În sfârșit, am luat petalele în mâinile mele, m-am întins, cât eram eu de mic, dar și de lung, și m-am trezit că mă aflam în plină descindere până la Îngerul Iacobin, care de obicei, mai urmărea destinele oamenilor și ceea ce se mai întâmpla pe Planetă, laolaltă, zic eu, cu foarte mulți îngeri, care, ca și mine, facem parte din Seminții. În sfârșit, asta cu Semințiile, e mai greu de înțeles și de explicat... Dar, și eu.
Luasem toate petalele pe care le aveam, erau, după cum se vedea, de un roșu aprins și foarte frumoase, privindu-le tu, și am coborât, cu ele în mână, până la Îngerul Iacobin, care nu a avut nicio idee că ar mai fi coborât cineva, din Seminția cea mică, a îngerilor mai scunzi, oarecineva pesemne important, venind, acum, și pe la el...
— ”Trebuie să alegi o femeie!”, i-am spus. ”Am, pentru tine, petalele acestea, sunt de trandafir și sunt roșii toate...” Trebuie să alegi, pentru ele, o femeie... Ca să aibă un destin mai deosebit, zic eu, adică Dalina, că mi s-a spus ca să cobor și să fiu foarte drăguț cu tine, Îngerule Iacobin.
— Dalina? Dalina ești?
— Sunt tânăr, sunt și mic, dar știu să fiu, în general, foarte drăguț. Sunt, bineînțeles, din Seminții nobile. Știu și să slujesc, când mi se cere, știu să aduc, de acolo de unde vin eu, foarte multe petale roșii...”
— Cum spui că te numești?
— Dalina. Sunt un înger din Seminția îngerilor Mici. (Adică mai scunzi).
— Și ce să fac eu, pentru dumneata, Dalina? Că eu nu am timp de jocuri de îngeri scunzi... (Mă supărasem că Îngerul Dalina părea să nu îmi respecte statutul meu în Cer...)
— Să alegi o femeie, Iacobin, dintre acelea două.
(Nu s-a supărat, că eu cam l-aș fi gonit, părea mai jucăuș, așa, râzând cu mine...) Adică, ori pe Natalia Dobrobea, ori pe Malunai Surinam.(A completat el, plictisit).
— Dar ce importanță are, poate, ce aleg eu? (Eram supărat, cu cerința aceea. Voiam, așa înțepat după cum eram, ca îngerașul să mă lase în pace.)
— Asta nu mi s-a spus. Că ar conta ce alegi. Dacă are, adică, vreo importanță sau nu are. Ci mi-au spus doar să alegi, Iacobine, o femeie, dintre cele două, de care ți-am spus și pe care ți le voi arăta eu, apoi îți las petalele acestea de trandafir... Că sunt foarte roșii, toate petalele, și nemaipomenit frumoase, de m-au lăsat trandafirii, aceia din care sunt petalele, ca să le iau...
— Să o aleg pe cea mai frumoasă? Că le văd, de aici, pe amândouă femeile...
— Pot să mă uit și eu? (Era Dalina cel scund. Încercând să tragă o ocheadă foarte nepricepută în direcția celor două chipuri.) A privit o secundă: Cred că amândouă sunt mai deosebite...! zicea!
— Dar, ce e cu femeile acestea, Înger Dalina?
— Trebuie să alegi doar una, pentru că ele, două, într-o zi, cu siguranță se vor cunoaște și se vor întâlni! Eu așa zic, că sunt foarte aproape, fizic, una de cealaltă!
— O aleg pe cea mai frumoasă, Înger Dalina... Pe cea cu chipul atât de ... cum să spun... Nu e frumoasă femeia aceea mai oacheșă, poate? Sau tu ce zici? Poate are importanță ca o femeie să fie frumoasă sau nu... Zic și eu... Cealaltă pare atât de tăcută, nu cred că e prea frumoasă și foarte potrivită. Sau trebuie să alegem o femeie mai neînsemnată? Tu ce zici?
— Nu mă pricep.
— Nici eu, Dalina! Că e greu!
— Alege repede. Că eu trebuie să plec și să dau răspunsurile tale mai departe. Ți se pare mai placidă ce-a de-a doua femeie? Alege-o pe cea frumoasă, atunci, dintre cele două!
— Asta e. Rămâne femeia frumoasă. Pentru că femeile din Cer sunt toate cele mai deosebite și cele mai frumoase. O femeie trebuie să fie foarte frumoasă și să mai fie lauda florilor. Că, dintre toate, numai una strălucește cel mai tare! Și știm!
— Prostule de Înger Iacobin!
— De ce spui asta?
— Nu fă comparații, acum, pentru care nu ai voie să spui! Haide, na-ți petalele, ai noroc că, în Cer, pe la Semințiile mai mărunte, dar importante și foarte nobile, lumea nu se supără pe Îngeri, dacă Ei își mai dau cu părerea în mod mai neașteptat... Îți dau petalele acelea roșii, o să vezi că sunt cele mai roșii și cele mai frumoase petale, pe care le-am avut eu, vreodată... (Aici te slujesc, un pic, am exagerat, poate, cu lauda petalelor, ca să îți treacă posăceala și ca să nu mai fii, acum, prea supărat pe mine.)
— Nu mă supăr, dacă tu vrei să fii drăguț, acum...
— Te superi dacă te slujesc? Nu te superi, știam eu...
— Nu, cum să mă supăr. Pe aici, nu prea mă slujește nimeni, că, Dalina, eu stau foarte aproape de pământ și de oamenii mai puțin credincioși, de obicei... Numai apar și apăr! Și e mare plictiseală când nu am nimic de făcut... Ce petale roșii și foarte frumoase mi-ai dăruit...
— Sunt frumoase? Crezi că Maria e foarte frumoasă? (S-a speriat de ce spusese).
— E frumoasă, da. Mai multă frumusețe nu e pe nicăieri, ca la Ea. Dar, mai ales, e cea mai curată femeie din Lume! Crezi că nu mi se dă voie să spun, cum să zic, sau să îmi dau, acum, cu părerea față de frumusețea Chipului Marianic? Mă exilează Dumnezeu și mă trimite într-o altă lume, poate?
— Nu știu! Nu mai zice, pentru că mi-e frică, deja, Iacobin!!! Eu acum mă întorc de unde am venit! Nu mai stau, mă foarte grăbesc, de fapt. Și să nu mai spui, dacă nu îți ceri, foarte repede, voie, de sus! Să nu zici, Iacobine, să nu mai zici, despre Cerești, niciodată!
— Mulțumesc pentru petale, Dalina! Chiar că sunt deosebite... Ești un Înger mai îndepărtat, dacă nu cunoști, așa cum trebuie, rânduielile... Că nu e cu supărare, vorba aceasta, între Îngerii de mai mare Rang și de curaj binecuvântat... Nu avem de ce ne supăra, dacă respectăm și nu exagerăm...
— Păstrează toate petalele! Sunt frumoase și bune! (Dar se speriase. Și a zbughit-o. ”Sunt foarte roșii trandafirii, pe aici. Și ai mei sunt, toți. Sunt foarte frumoși. Eu ți le-am dat pe toate, dăruindu-ți-le. Dar, poate, nu trebuia să te ascult...”
(A spus, încercând să plece mai repede, decât venise, poate chiar înfricoșându-se și arătându-se mult mai grăbit decât avea în plan...)
— Te iubesc, Dalina cel mărunt! Doar am glumit, îngerule Dalina, rogu-te, nu mai fii așa de fricos, cum ești! Că Dumnezeu e sus! Iar, Îngerii săi, peste tot!!
(Însă Îngerul era, deja, plecat, de acolo. Plecase, de fapt, de câteva momente bune... O zbughise, pur și simplu. Era, de fapt, un înger foarte bun și cuminte. Dar se speria foarte repede, știind de fapt, din Cer, rânduiala Îngerilor scunzi. Adică ce aveau sau nu aveau voie să spună și să povestească. În felul acesta, plecând, poate nu își încălca jurământul de cumințenie.)
— Îngerule Dalina, unde ești? (În van... Niciun răspuns... Îngerul Dalina se speriase de ceea ce s-a tot zis...)

(...)

Pesemne că și Lunail Konaji a îmbătrânit, și că barba lui s-a albit și ochii i s-au mai mijit, încercănați de riduri. Pesemne că și Lunail este, acum, bătrân, dacă viețuiește, încă, la Marele Templu. Ce să mai facă acum Lunail Konaji? Ce poezie ar putea să-i mai zică, cu vocea lui caldă, și cui? Ce mai face, oare, acum, Lunail?

Păstrez, încă, un maldăr de scrisori, de la iubitul meu Lunail Konaji. În unele, mai pot desluși poeme și versuri de dragoste, așa după cum a scris, el, copilei. Acum știu tot. Și mărturisesc. Lunail vorbea (în scrisorile lui) către mine așa ca și cu una din iubitele pe care nu le-a avut niciodată. Pesemne că, fiind micuță, își mai îngăduia să îmi scrie despre dragostea pe care niciodată nu a cunoscut-o, din pricină că era călugăr. Din pricină că iubea atât de mult dragostea, cel puțin în semnificația ei generală. Știu despre el că nu a iubit niciodată nicio femeie, că s-a călugărit de tânăr, nu așa ca tata, căsătorit, în tinerețe, cu Oana Vasile, adică cu mama. Țin minte aproape toate poeziile de dragoste din scrisorile cu șnur roșu, pe care mi le-a trimis Lunail Konaji, pe când eram încă un copil, crescând în liniște pe lângă păstorițe. De fapt, să îmi aduc foarte bine aminte... Nu pot minți... Inima îmi bătea mai tare, carnea îmi tremura pe oasele mele foarte tinere, simțeam un fel de tensiune, în piept, și în inimă. Nu înțelegeam (de mică), pe atunci, ce însemna oare iubirea aceea, iar Lunail pesemne doar că se descărca, în epistolele pe care mi le trimitea, de la Templu. Mă emoționam, pe atunci, citindu-le. Pesemne, avea și Lunail un suflet mai potolit, însă foarte efeminat, în piept, cât era el de călugăr. S-ar fi lăsat și el în mrejele unei iubiri mai mari, probabil. Când să fi spus acestea, întâi, oare? (Vai, zeilor, ce am spus! Călugărul? Să se fi simțit, vreodată, prea fermecat?)

Iar păstorițele nostre de capre, ele nu știau prea multe, să îmi domolească din gânduri. Nu înțelegeau prea multe. Erau mai blânde și protectoare, cu copilele pe care le aveau în grijă, dar nu înțelegeau prea multe. Știau să citească, dar nu înțelegeau, din literă, aproape nimic, nu puteau desluși sensurile scrisorilor sau ale vorbelor sensibile. Ba chiar începeau să se amuze, dacă Lunail îmi scria din nou, sau dacă îmi trimitea poezii. Nici măcar o singură dată nu au interzis circuitul scrisorilor, nici măcar una nu a primit vreodată undă neagră, sau vreun reproș cât de mic. Eu învățasem să scriu de la tata, în primii ani. Apoi Lunail m-a preluat în grijă, la îndemnul lui tata. M-a învățat despre frumusețea cuvintelor și a papirusurilor, m-a învățat să caligrafiez. Sub oblăduirea lui, sub mâna lui așezată pe mâna mea, și cu pensula prinsă între degete, literele îmi ieșeau din ce în ce mai bine...

Despre scrisorile pe care mi le trimitea, nu îi plăcea să prea pomenească. Ba chiar simțeam (cât eram eu de mică și de prostuță) că evita să aducă vorba despre ele. Mai târziu, când am înțeles mai multe, am încercat să îl întreb. ”Lunail, sunt acestea niște scrisori de dragoste?”. Mi-a părut un pic speriat, și nu am mai primit nicio scrisoare, de atunci. A rămas în continuare călugăr, la Marele Templu, și am început să îl văd pe Lunail mult mai rar, își rărise de fapt vizitele și nu mă mai căuta, cât eram eu de prostuță și de inocentă. Și cât fusesem, cu ceea ce i-am zis. Poate să îl fi tulburat, să îi fi adus unele amintiri din trecut. Nu știu. Dar dragostea lui pentru mine nu s-a epuizat niciodată. Dragostea lui paternă și caldă, ca pentru copiliță. Ba chiar avusesem impresia că mă iubea încă mai mult, că împărtășeam amândoi o taină mare, un fel de secret. Nu aveam să uit niciodată scrisorile care mi le trimisese, până atunci. Iar după o vârstă, îi învățasem versurile în care se vorbea despre dragoste, pe de rost. Una din scrisori îmi plăcea îndeosebi. Era foarte frumoasă și plină de duioșie. Sau de ”duioșenie”, întotdeauna mi-a plăcut cuvântul acela, duioșenie, care, deși nu există în vocabularul ordinar, eu îl iubesc mult. Așadar, citesc din scrisoarea plină de duioșenie, gândindu-mă la cuvintele ei.

Și apoi vă spun, ca să știți, domnii mei! Cât de frumoasă este limba acestor meleaguri românești și câte cuvinte frumoase pot izvorî din ea, ca o pânză iscată din firele de mătase!

Și probabil de aceea am început să scriu și eu despre dragoste, în română, din cauza tresăririlor specifice fiecărui cuvânt, și a emoțiilor care te pătrund, dacă te apropii prea mult de cuvânt, de cinstea și onestitatea lui intimă, până la urmă.
Dar scrisorile mele nu se pot compara vreodată cu cele ale lui Lunail. Nu mi-a ieșit niciuna atât de frumoasă. Frumusețea vine, cu siguranță, de la suflet, iar eu nu am un suflet frumos, ca al lui Lunail, de la Templu. Eu aș numi-o pe aceea frumusețe vie, și nu cred că aș greși aici foarte mult. De aceea nu îmi ies scrisori atât de expresive și de frumoase, îmi lipsește, cu siguranță, acea frumusețe vie și pătrunzătoare, profunzimile frumuseții.

Acum știu și caligrafie, deși, pe aici, prin România, a scrie pe o bucată de pânză, cu o pensulă, este ceva desuet, poate un moft, un capriciu. Dar, pe la noi, toată lumea trimite scrisorile pe pânză, adică se caligrafiază direct pe pânză sau pe pergament, adică pe piele de oaie, care e mai scumpă. Pergamentele sunt însă mai scumpe, și mai fragile. Însă pe pânză, ei, vedeți, este minunat. Îmi aduc aminte că, parcă pe aici, pe la voi, domnișoarele își inscripționau odată batistele cu numele celui iubit. Așa să fi auzit de la tata, că Vasile Oana avea o batistă cu inițialele tatei cusute în ea. Iar scrisoarea aceea, a lui Lunail, în care vorbește despre Lună, despre dragostea dintre lună și soare, pe aceea o îndrăgesc îndeosebi. Aceea îmi pare cea mai frumoasă. Pare-mi-se, încă o știu pe de rost, de am putut să v-o citez, cu exactitate, aici.


”LEGENDA DESPRE CEI DINTÂI PĂZITORI”

(CEI MAI VECHI ZEI – ZEUL ”SOARE”, ZEIȚA ”LUNĂ”)


Dragă Malunai,

Probabil că tu, la cei nouă ani pe care tocmai i-ai împlinit, draga mea cea măruntă, trebuie că nu ai înțeles foarte multe despre viață, despre resorturile ei aproape magice, din care s-a îmbrobodit ea odată, despre cununia cea mare și absolută. Știi cine este păzitorul tău, ziua? Păzitorul cel mare, Malunai, nu părintele tău. Nu eu, Malunai, cum să fiu eu? Păzitorul cel mare, Malunai, gândește-te bine! Ai ghicit acum, desigur; da, soarele e! La păzitorul cel mare, draga mea, acolo să fi rămas, căci păzitoarea cea mare a nopții, cine să fie aceea, Malunai? Luna? Ești foarte înțeleaptă, draga mea cea mai mică. Oricum, voiam să îți povestesc despre nuntă. Într-o seară foarte frumoasă, păzitorul cel mare s-a unit cu luna, adică cu păzitoarea cea mare, iar peste noapte a venit, atunci, lumina. Mai ții șiragul de perle, acela, pe lângă tine? În mână? Luna a început să strălucească mai mult, de fericirea aceea, și oamenii au putut, liniștiți, de atunci, să călătorească și noaptea. Nunta cosmică se numește, pe acolo, iubire dintre lună și soare, și este, desigur, prima nuntă de pe pământ și din cer. Haidem, Malunai, să îți spun un mic secret. La început, oamenii venerau doar soarele și luna. Înainte de nunta cea mare, nimeni nu se gândea la căsătorie, mai ales călugării care slujeau acolo sus, pe munte, la Temple. Odată, însă, cu nunta cea mare, oamenii au început să se unească, foarte frumos, unul cu celălalt, așa după cum soarele se unește, noaptea, cu luna și se coboară peste ea, ca să o lumineze. Desigur, stelele sunt copiii acelei uniuni de lumină, așa cum tu, Malunai, ești fetița Oanei și a lui Surinam Eisai. Și știi ceva, Malunai? Îți poți, cumva, oare, imagina? Călugării - de atunci, de la nunta cea mare, nu au mai fost niciodată cu adevărat fericiți. O știm aceasta de la Mesopotamieni. Cum să îndrăznească să se îndrăgostească, poate, de o femeie, mai mult decât s-ar îndrăgosti soarele de luna lui albă? Poate de aceea sunt și eu călugăr, micuța mea Malunai, pentru că nici eu nu am putut fi atât de nesăbuit, încât să nu mă închin uniunilor cosmice, care sunt, și care se întâmplă în Cer. Desigur, zeii Îi știi. Zeul Coarelui, adică Utu. Și zeița, sora lui, adică regina cerurilor, Inanna, aceia să fi stat deasupra soarelui și a lunii, în nuntă, pentru noi, fiind Zeița Cerurilor, acolo, în Cer. Și câte nunți să fi fost, oare? Păi, de câte ori soarele iese din mare? De câte ori se ridică din ea? De câte ori soarele se coboară peste lună, de ne tremură marea cu maree, de la atâta frumusețe și emoție a împreunării. Ești prea mică, Malunai, iar eu sunt mult prea năuc. Dar, să nu te superi, draga mea mică, Malunai, dacă într-o zi o să afli că și noi, călugării, am aflat odată despre nunți, că am pătruns și taina aceasta, de la Mesopotamieni, și de unde mai avem povești despre nunți. Să nu ne uiți niciodată, și nici ei nu îți vor uita măritișul cel mare, pentru care eu o să vin. Pentru că și tu ești o lună, draga mea mică. Și tu ești o lună, dar unde să fie soarele tău? Unde să îți fie alesul? (Să te aștepte deja?) Îți spun, doar ție, toate acestea și te cuprind.
Perechile, Malunai, se scriu de foarte demult. Pe pământ, cred, pleacă doar suflete-n doi. Doar asta îți mai spun. Draga mea Malunai Surinam.

Cu o îmbrățișare de părinte,
Călugărul Lunail, mistic

(...)

Nu aveam să aflu despre Templele răsăritene, decât abia mai târziu. Nu știam, pe vremea aceea, că existau în lume Temple de adorare secretă și de cult secret. Eu, călugăr creștin și român, nu aveam cunoștință despre asemenea lucruri. Însă, pe parcurs, aveam să aflu unele secrete. Dar și multe aspecte legate de Creștinism, despre care nu avusesem nici cea mai vagă idee. În lume, aveam să aflu mai târziu, își desfășurau adorația unele Temple de natură ermetică, închinate unor zeități foarte mari și vechi, religii, pe care oamenii le consideră, de altfel, de mult apuse. Însă, poate, lucrurile nu erau chiar așa... deși religiile, de mult, și-au scris sfârșitul, contemplând apusul vremurilor, într-un mod cât se poate de real. Mai e, însă, un fapt. Iar Templele, desigur, cunosc unele secrete. Poate anumite zeități mai au un loc restrâns în cer, chiar dacă religiile lor mari nu mai sunt. Aveam să aflu, încă, multe. Poate vechimea și noblețea vârstei lor religioase, erau tocmai punctele cheie, esențiale, pentru frumusețea și tainica putere a Templelor de adorație de jos, de pe pământ, adică a Templelor rămase, mult timp, secrete și în cult ermetic. În fapt, vechimea este aducătoare de frumusețe și de putere, chiar și în cadru mai restrâns. Poate nimic nu este mai frumos decât vechimea, decât zidurile clădirilor vechi, care au un miros de trandafiri... În unele locuri, de mare tăcere, se mai adorează, încă, religii mari, sau, îndeosebi, elemente ale acestora, foarte puternice, odată, pe pământ. Iar, acesta este un secret mare... Și adevărat. Din toate punctele de vedere.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!