agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 230 .



Templul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2020-10-14  |     | 



Vezi tu pietrele acestea sinilii, năpădite de mușchi, din construcția aceasta bizară, megalitică, care se înalță chiar și acum tot mai sus, cu fiecare bucată de ardezie care se desprinde, puțin câte puțin, într-un spațiu necunoscut, până la sfârșitul fiecărei zile de 31 decembrie, ca mai apoi să se așeze deasupra acestui templu bizar care urcă tot mai sus, și mai sus? Dacă am ajunge până în vârf ai vedea tu. Deasupra, straturi și straturi de ardezie. Fiecare din ele spune povestea unui an. „Povestea tuturor anilor.” Să spunem, templul ar fi fost construit acum 3419 ani. Să zicem aceasta. Dacă ai măsura, poate, grosimea stratului de ardezie de deasupra, ai înțelege despre ce vorbesc. Și, adevărat, după niște ore serioase de măsurătoare, ți-ar ieși chiar 3419 straturi dispuse orizontal, ca niște foițe de prăjitură de-ale mătușii. Dar tu nu și nu. Le ții pe ale tale, cum că eu nu aș avea niciodată dreptate.
„Ai, draga mea. Știi, ești fermecătoare. Însă nu știu pe unde îți mai ții poțiunile tale cu apă de zână frumoasă.” Îmi e frig. Mai sunt doar câteva ore până răsare soarele. Și încă ninsoarea nu a contenit. Anul își pregătește cămășuța cea nouă, cea de la 1 ianuarie. Iar eu nu știu pe unde să îmi mai ascund plânsul. Știi? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. „Niciodată…” Ele locuiesc într-o pădure, care se întinde foarte departe de aici. Copacii le apără cu lumina lor, coaja lor bătrână și lucitoare sclipește, în noapte, ca firele de apă în lumina lunii. Iar tu îmi vei spune din nou că sunt zâna ta cea verde, asta pentru că au trecut mai bine de 10 minute de când nu îți găsești ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ți i-am ascuns eu, printr-o vrajă femeiască. „Nu ai ghicit nici de data aceasta, aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu glumești. E ca de obicei… Tu nu ai niciodată prea mare nevoie de mine, oare cine ar avea cu adevărat nevoie… Știu! „Diminețile!” Nu mai spune asta, acum. Haidem mai bine să urcăm. Doar așa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Deasupra celei dintâi. Ca la școală. Le luăm pe fiecare cu binișorul. De la început, până când învățăm numărătoarea sutelor. Sau poate a miilor… „Eu zic, mai bine să rămânem aici… De aici, însă, cerul pare pătat cu pietrele templului.”

Da. Așa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii. Nu pot spune de când nu am mai fost pe aici. Să fi trecut… Cât… zeci de ani, cred. Nu era atât de frig, ca acum. În zorii zilei, pe aici se ridicau ziduri înalte, atât de albe, atât de bălaie, cu totul curate, iar luceafărul-de-dimineață se ascundea în zăpezile lor luminoase. „Să te ascunzi în lumină…” Da. Și eu, pe atunci, eram doar o copilă. Nu mi se întâmplase încă dragostea, și nici nu înțelegeam glasurile pietrelor. Însă știam că o să urc, odată, sus, piatră cu piatră, pe fiecare din aceste douăsprezece etaje, până în vârf, și că, urcând, le voi înțelege pe fiecare, după rostuirile lor. „De fapt, aș prefera să rămâi aici, jos, cu mine… Și să nu te mai duci nicăieri.” Este, aici, ceva, pe care nu le-aș putea explica niciodată așa cum trebuie. Însă știu. Odată mă voi cufunda, în dimineață, ca ciocârliile, nu ca o zână verde, de-a ta, ci ca o pasăre. Un gest frust, banal, simplu. Un gest firesc, și totuși… special, ca și cum „ai bea din pumni cea mai curată apă”. Ca și cum ar fi venit, din nou, primăvara. Poate mâine, poate cândva… Și poate atunci, aș înțelege, din nou, tot, ca și cum niciodată nu aș fi căzut. „Ca și cum ai fi fost învăluită de cer…” Da. Ca și cum. Poate, foarte demult, eram eu, însămi, pasărea aia prostuță...


.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!