Are oare cineva idee cum e să simți că te prăbușești? Nu, nu că te prăbușești. Că te-ai prăbușit. Că ai căzut în ruine și că ești astupată de mizerie și nu e nimeni să-ți întindă o mână de ajutor. Ei bine, eu mă simt zdrobită, năucită și nimicită. Mi-am pierdut speranța acum mulți ani, știu că nu mai vine nimeni să mă salveze și dacă vine, oricum, nu mă mai poate ajuta. Nu mai are ce salva, sunt doar un cadavru de oase. Am putrezit. Mi-au intrat adânc bucăți de piatră în os, ca și cum așa m-am născut. Ca și cum n-am fost niciodată bine. Și cel mai rău lucru e că persoana care „m-ar putea salva” e fix cea care m-a distrus. L-am urcat pe omul pe care îl iubesc pe un piedestal, dincolo de nori, iar pe mine m-am lăsat la sol. M-am lăsat acolo jos, zăcând obosită și sleită de puteri. Mă uitam la el, era atât de sus că nu-l puteam atinge. Stăteam îngenuncheată în fața lui și mă închinam lui ca unui mare zeu. A fost, este și va rămâne cea mai frumoasă dragoste, dar și cea mai dureroasă.
Câteodată, când avea el nevoie de mine, mă lua de mână și mă urca lângă el, dar la treptele tronului lui. Niciodată lângă el. Niciodată n-am fost atât de bună să pot fi la brațul lui. Mă amăgea cu dulci și mieroase cuvinte, atât de veninoase. Părea că e doar miere pe buzele lui, când de fapt era doar un venin amar, care nu mă ucidea dar care mă chinuia. Mă omora ușor-ușor. Atât de bine părea că îmi este, dar de fapt atât de rău mi era. După ce se plictisea de mine, nu mă alunga, nu mă izgonea, ci mă arunca din înaltul cerului. Simțeam de fiecare dată că zbor, că el îmi dă aripi pe culmile cerului , dar biata de mine nu știa că, de fapt, eram pe culmile disperării. Pluteam pe o rază de visare și îmbătată de săruturile lui mă uitam pe mine, mă uitam de tot. Doar el conta. De fiecare dată eram în deplină cădere, mă loveam de nori, de păsări, de copaci, presiunea îmi ardea pielea și de fiecare dată credeam că așa trebuie să se simtă dragostea. Eram într-o stare de reverie absolută. Pictam norii cu sânge și durere. Pictam stelele cu visurile mele despre el. Pictam cerul cu numele lui. Cădeam și cădeam. Iar la final mă prăbușeam, durerea nu era fatală, era doar schingiuitoare, chinuitoare. Intram în agonie. Fizic eram bine, sufletește eram moartă. Și ce poate fi mai rău decât să-ți moară sufletul?
Stăteam mereu pe solul rece, zdrobită de durere , cu fața în sus privind la cel ce sta triumfător pe piedestal. Nici măcar nu mă privea. Se înălțase tot mai sus, tot mai sus. Mi-era teamă că într-o zi se va înăța atât de sus, iar eu nu-l voi mai putea vedea.
Mă lăsa mereu câteva zile. Apoi iar mă lua lângă el și apoi iar mă trântea. Și cât să mai rezist ? Că a crăpat inima în mine de atâtea ori și nu mai poate fi reparată. Atât de mult suflet mi-a luat, că nu mai știu cum aș putea să-mi mai revin.
E ciudat cum omul care cu aceleași mâini cu care te mângâie , te și înjunghie.