Se apropia Anul Nou și coropișnețele își pierduseră orice răbdare. Uriașe în derizoriul făpturii lor subpământene, se înfățișaseră privirii mele buimăcite, mai ales Simțului. Am vrut să fiu la fel de luptătoare. De victorioasă! De bună seamă că Tata concepea o nouă răsadniță și tulpinițele firave existând în virtutea dramului de iubire colosală aveau să-mi încânte – pentru a câta oară?! – zilele. Desigur, aveam să mă plâng formal și de data asta de mirosul greu de bălegar împânzind vecinătățile. Acel dincolo. Batista creponată, rămasă cu dâre de copilărie, urma să mă salveze. Degetele mele lungi neîndurătoare aveau să pipăie lumile acela invizibile, recuperate cu sufletul. O forță anume urma să mă împingă în centrul bătăturii, locul fantastic unde se producea apropierea ireversibilă a cerului. Cu o coadă a ochiului benign indiscretă aveam să o văd pe Mama. Catifelată, subtilă, vie! Aveam să-mi împing dureros pașii în colțul în care se pregăteau de înmugurit sălciile. Într-un gest teribilist, neaprofundat prea mult, aveam să mă reped la primul mugure, scăpat până atunci văzului altora. Egoistă și lacomă, aveam să-l devorez până la sânge, așa cum procedasem constant cu toată familia lui de muguri crescuți pe verticala istoriei. Fără să mă știe nimeni. Aveam să mă întorc. Ascunzându-mi crima. Acordându-mi prezumția de naivitate. Apoi, ce să te faci cu... marea dragoste? Mama avea să mă îmbie cu o mână de ceapă verde și toate necugetările aveau să fie uitate.

... am vrut să fiu la fel de aprigă, de... victorioasă!!!

Am alergat!

Cu unica jumătate din mine... Atingând pământul. Soarele lui negru care îmi țipa, îmi țipa. Într-o limbă nici măcar dibuită. Mi-am notat ceva într-o palmă. Un fel de literă. Dar asta putea veni de la atâtea alte lucruri... În jindul gloriei am mizat pe o aranjare în ultimă instanță poetică...

... am alergat!

Vecinii noștri de odinioară se făcuseră nevăzuți. Casele vechi, casele altora, îmbătrânite în destinul iederelor insistând cu neobrăzare să acopere să acopere să acopere, îmi incizaseră lumina galben-verzuie a unui curcubeu pe cale să apară. Mi-am scuturat o parte din mine. Coropișnițele nu se sfiau să iasă ziua-n amiaza mare...



Iisus încă avea răbdare să se nască. În ierni fără de ninsoare. Fără de cântec. Pe marginea brazilor împodobiți ca pe marginea unei prăpastii. Ca să dea bine. Privirii deprinse de acum de multă vreme cu îndestularea. În cătune devastate de interminabile ploi mărunte... continua să se nască... Chiar dacă o Mamă, sfidând erezia, încerca să-l salveze... Mai ales în văgăuna aceea numită om continua.... Acolo unde erai privit în străfundul rănii. Scuipat cu minciună. Abandonat.


Și trecerea se făcea... se făcea... în cizme cauciucate... în tropotul inimilor pe măsură... aceste jivine intrate până la brâu în pământ, până la..., ... orgasmic trăindu-și desfrâul...