În forul lui lăuntric trebuie să se fi petrecut tot soiul de drame. Chit că își ținea, ca de obicei, fața închisă. Pumnii strânși. Inima așa de puțin la vedere. Putuse de atâtea ori să-i spună că, DA, era frumoasă. Că, da, ESTE frumoasă! Va fi! Dar optase să tacă. Să arunce cu contrariul. Lumea lui era infimă. Începea la primul săturat de cântat al cocoșilor. Sfârșea, cât ai zice pește, în băltoaca din sângele lui. Păsările se arătau sfioase. Și cireșii își împrejmuiau aria de deschidere: Până aici! – glăsuise un instinct al maternității. Pământul buhăia greu: bătrân și tuberculos. Din ochii celuilalt ieșeau, miliarde, infanterii de nimicnicie. Putuse, de atâtea ori, să o mintă frumos. Că păcatul ei de moarte nu era decât greșeala copilăriei. Ar fi spus, de fapt, adevărul. Tăcuse. Tăcea și acum. Cufundat. Putuse, de infinite ori, să facă atent universul: ce mai creștea în grădina din fața aia a lui pipernicindu-se. A făcut-o să se simtă vinovată. Atât de inutilă. Frumusețea ei tresărea. A tot tresărit. Și vorbele lui ar fi pocnit, aservite adevărului. A zgâriat ceva. Pe blana unui animal speriat. Pe destin. La un subsol, privirile s-au repliat în sine. În taină, au făcut repetiția privitului, mizând pe repunerea în funcțiune a drepturilor elementare, la un eventual sfârșit al penuriei.

Nu-l văzuse să plângă vreodată. Daʼ să înjure de dumnezei? Clătinase copacii de atâtea ori! Și dăduse la schimb vie... apa. Pe nimic.

Dar el suferea! Nu s-ar fi dat în vileag. Poate numai înaintea unui dumnezeu după chipul și asemănarea proprie.

Ba nu! El era bun! Sigur, dintre cei mai buni. Era chiar victima. Dovadă, capul pleșuv. Moartea uităturii. Tot atâtea urme ale supliciilor!

Nu știa ea focurile lui! Nopțile fără de capăt când, ca un ștreang, chipul ei muzical îl împresura. Ochii fantastici. Și gura fermecată.

Ar fi iubit-o așa vinovată. Ar fi divinizat-o. Atât de inutilă. De neînsemnată. De nefrumoasă. De imposibilă.

Numai să nu i-o ia altul. Era a lui!

Ea l-a privit. L-a cuțitat. Până în tenebrele străfundului. I-a presărat flori cu gheață. Să-i domolească arsura. Și cântec de pe la salcâmii desălbăticiți i-a dat. O mostră din parfumul vocalelor sidefate. El a simțit. Doar cuțitul.

Ar fi putut să-i spună, o dată măcar, cât era de frumoasă. Și să-i fi luat rochie cu lună! Și-a iscălit iubirea într-un grohăit. S-a dedat culcatului. Lumea îl extenua. Ea mai ales. Ea era lumea. Piatra de poticnire. Prin poalele capului greu s-au perindat artilerii întregi. Corzile ei vocale. Manevrând cu dexteritate lumile...


S-a repezit. Cu o ultimă sforțare. Să-i sfârtece, o dată pentru totdeauna, cuvintele cu care îl subjugase.