Era liniște. În aer pluteau fâlfâirile aripilor licuricilor, amplificate de luminile rotitoare care scăpau spre zenitul negru. Ùl Tìt mergea spre librărie, îngîndurat, apăsat de ultima comandă primită. Să spunem că Ùl Tìt avea o mică afacere în cartierul Pădurea Lìc, cea care primise numele de la licurici, insectele fosforescente care au construit cartierul la marginea de vest a pădurii. Da, da, licuricii au ridicat cartierul folosind razele de lumină pentru a lipi cărămizile zidurilor între ele, așa cum spun legendele, acum vreo 12000 de ani. De atunci, cartierul a cunoscut perioade de înflorire, dar și ruină, cum s-a întâmplat, de exemplu, în vremea invaziei barbarilor Icùt Iù. Icùt Iù erau un popor fără limbă, fără sistem de scriere, creat se pare pentru a domoli avântul florilor de măr care, cuprinse de frenezia împerecherii cu lumina soarelui, produceau frumoase amintiri pe unde își trimiteau miresmele să exploreze. Ei mai trăiau acum doar în cartierul Alb, în număr atât de mic, încât nici nu știau dacă mai trăiau. Oricum, lucrul cel mai plin de certitudine care se manifesta printre ei era acela că uitau orice cu excepția actului de a respira, probabil pentru că acesta era, totuși, un act involuntar, concludent prin prisma principiului evoluției așa cum fusese definit de savantul Lùt Nàvàs în secolul I al Epocii Descoperirilor: "Nodul sinapselor verzi este suma integrată a sinapselor albastre și portocalii pe care fiecare ființă, indiferent de specie, le moștenește pe linie maternă." Pentru un profan această definiție pare lipsită de conținut, dar la ea s-a ajuns după secole de experimente asupra barbarilor Icùt Iù, deoarece, la începuturile civilizației, toți savanții făceau parte din poporul Isòìrùc și cu greu se puteau pune de acord asupra cercetărilor. A fost nevoie de Revoluția Robotică din Epoca Descoperirilor pentru a se finaliza cu o nouă întrebare Marea Întrebare care a întreținut aprinsă flacăra științei timp de două milenii: "De unde?" s-a transformat în "Unde?".
În fine, să revenim la povestea noastră despre Ùl Tìt. Da, era preocupat de ultima comandă, primise o cerere pentru un titlu care să facă posibilă trecerea din lumina zorilor direct în penumbra amurgului fără ca timpul să curgă. Aaa, nu v-am spus!? Ùl Tìt se ocupa de crearea titlurilor, era, de fapt, singurul creator de cuvinte care reușea să le transforme în titlurile perfecte, asigurând astfel, ceea ce, de aproximativ 9000 de ani, se numea Marea Îmbinare a Realului cu Lumea Ideilor, culoarul dintre existențe care păstra neschimbată Creația, făcea ca Sferele Primordiale să rămână în Cuvânt. Cine este familiarizat cu istoria simbolurilor recunoaște imediat un titlu, dar știe că forța acestuia crește exponențial la contactul cu lumina, în funcție de unghiul dintre vocale și arcul de punct în care timpul staționează ca o briză bâzâită de aripile licuricilor.
Când ajunse la librărie, Ùl Tìt observă, în treacăt, cum un licurici cu o aripă îngreunată de polen se străduia să nu risipească lumina care aproape îi înconjurase cealaltă aripă ca o pânză de păianjen, dar fiind foarte înclinată înspre unghiul dintre cea de-a doua consoană și prima vocală fixă a piciorului drept. "Cântarea concomitentă a umbrei și culorii amurgului când speranța zorilor se stinge prin exclamație ", îi sclipi, brusc, în minte lui Ùl Tìt, iar el tresări, speriat parcă de cât de simplu ajungea în ultima vreme la titlurile perfecte. Simțea că nu era necesară încercarea titlului, știa că acesta va oferi deplină satisfacție clientului ducându-l în locul dorit.
În a patra zi de la crearea titlului, o știre anunța pe prima pagină a cotidianului Știrea că la granița timpului cu vremea străveche s-a înregistrat deschiderea unui drum de culoare verde, ceea ce înseamnă că Nodul sinapselor verzi și-a primit ofranda, iar lucrurile, cel puțin pentru un an, se vor desfășura sub semnul stării de bine pe planetă.