Să fi fost la fel de bătrân ca timpul. Locuia la șosea. Într-o casă cu prispă. Unde niciodată prea multe nu se adunaseră. Cu părinții lui locuia. Un tată ca un gânditor de Hamangia. Și o pitică de mamă purtându-și resemnat mersul în paranteză. Sorbind aerul la fiecare silabă, mai să se înece. Niște năluci! Și ochii lui? Larg deschiși. Ca de spaimă. Și gura... gura? Gura cârpită. Deloc metaforic. I-or fi plăcut și lui fetele! Dar căciula cu urechi de câine...? Eheheiiii și restul...!

S-a făcut primăvară, Bâțâitule, uite, pământul își lasă aburii să iasă! Și zgârmă lighioanele după viermișori și viață!

Și-a dat-o jos la un moment dat, când nimeni nu se mai aștepta. O țeastă teșită cum nu mai văzusem vreodată! De moarte vinovat, și-a pus-o repede la loc. A început înaintarea, de atâtea ori amânată. Zâmbind prostește sau – cine știe?! – sfidător curioșilor indiscreți dindărătul porților. Era flăcău! – zicea lumea. Flăcău-flăcău! Feri-te-ar, nu cunoscuse defel muiere! Însă! Mergea constant la București. Avea el acolo o soră frumoasă și tânără. Mamă a două zgâtii. Lua „irrrtttta aiea rrroșșșșiea” de-aci din deal de la Pompă. 2-3 zile nu-l vedeai. Ba odată a stat chiar o săptămână! Se întorcea. Mirosind a motorină. A fum străin de țigară. Mai ales a București. Atunci îl priveai pentru a doua oară. Pentru a treia. De sus în jos. De jos în sus. De sus. Încercai să-i decupezi uriașa teșitură a capului de restul trupului. Rămâneau 2 ochi decolorați de copil bătrânicios. Un moșneag dat în mintea prichindeilor. „Bunnnnă dimmminnnneaaaațțța!” – se trezea ᾿mnealui rostind lăbărțat-poticnit. Și cetele de copiii îi dădeau târcoale, căci pe crucea lor de mai întâlniseră picioare așa de tărăgănate! Nerod, Bâțâitu᾿ zâmbea iar și iar. Un stigmat aparte îi lua în posesie chipul. Roza, mă-sa, prindea trandafiri la gâtul leșinat al lingurilor lemnoase. Îl chema. Nimeni nu-și amintea vreun nume! Și, obraznice, mogâldețele îl acostau: Bâțâituleeeee! Îl împingeau. La stânga. La dreapta. În față. În spate. –Dansează-ne lambada, Bâțâituleeeee! O lua la fugă. Într-un cutremur, dislocate, șoldurile se balansau. Și obrajii i se perpeleau pe trotuar, 2 bucăți de carne sfrijită, inutilizabilă. Din înălțimea aceea terifiantă, de nu va fi fost marea singurătate, lumea se clătina: nimic nu era sigur; niciodată nu fusese. Și oamenii nu văzuseră plânsul. Nici eternitatea lui chinuită. Zilele nesfârșite de obidă. Privitul în gol pe o fereastră care oriunde dădea, nu și afară. Gesturile haotice de a-și strânge pantalonii soioși din ce în ce mai largi pe un trup împuținându-se văzând cu ochii. Nici durerea amestecată cu țărână și frunze a unei mame de la țară nu o văzuseră. Deznădejdea ei, incapabilă, aproape rușinându-se să-și trădeze amărăciunea, darămite să-i mai spună pe nume. Așa că zilele se scurseseră...

Nu s-a mai arătat o vreme. Gălăgioși, copiii chinuiseră, cum se pricepuseră ei mai bine, o pisică. Până-ntr-o zi! Când el a reapărut. Răsturnat pe o parte. Purta băț cioturos. Și zâmbet strâmb. A rostit întortocheat, nelaîndemână: „Dddummmmibbbimbbinbbeațțțțaaaaaaa!᾿ Și ei au mâncat pământul.


La scurtă vreme prispa s-a umplut. Fusese văzut un popă. Vreo două vecine mai aprige. Când păsările Domnului repetau de plecare, sufletul lui era izbăvit.


Peste vreo lună ar fi făcut 30.