Alerg cu spaima morții în suflet, cu haita de lupi după mine, îi simt parcă tot mai aproape, cu răsuflarea lor rece și aburoasă în ceafă, dar picioarele grele ca de plumb nu mă mai ajută... când simt în spate un ghiont și aud vocea tatei: „Hai, băiete, scoală-te, că-i târziu!”
Visul urât se spulberă ca un fum, mă ridic greoi în coate, cu un tremur de slăbiciune în tot corpul, mă uit pe geam, e încă noapte, deși o noapte albă, cu zăpada lucind sub lumina lunii pline, ce stă să apună după creasta dealului împădurit de deasupra satului. „Hai, îmbracă-te iute, că, uite, ceasul arată șase și douăzeci! La ora asta trebuia să fim trecuți dealul spre Năsăud!” Mă uit la ceasul mare de pe perete, așa e, deja e destul de târziu pentru a mai ajunge la șapte în târgul de vite din Năsăud, să cumpărăm calul care să-l înlocuiască pe bietul nostru Doru, mort de plămâni și fără de care riscăm să rămânem și fără lemne de foc în toiul iernii și fără bani din vânzarea căruțelor de lemne.
Tata a hotărât să fim acolo când se deschide târgul, să prindem un cal bun, pentru că mai târziu vor rămâne numai mârțoagele pe care nu le mai vrea nimeni. Mă îmbrac repede și ies în gerul de afară, tata e deja îmbrăcat, cu traista pe umăr și bâta noduroasă în mână, răsucește cheia în ușă și o agață în cuiul ei de la târnaț, ieșim din curte și pornim amândoi, unul după altul, pe drumul ce duce spre deal, cu zăpada scârțâind sub cizmele noastre și sub lumina rece a lunii pline, care ne aruncă umbrele prelungi pe zăpada albăstrie. Urcăm apoi în tăcere, sprijinindu-ne în bâte, gâfâind și alunecând, coasta dealului, pe cărarea șerpuită ce ne va duce spre Năsăud. Cale grea, cu urcușuri și coborâșuri, peste dealuri și văi, prin păduri dese, dar mult mai scurtă decât drumul de țară, care e neted ca-n palmă și bătătorit, dar ocolește mulți kilometri, roată, pe la Salva.
Ajungem în vârful dealului și ne așezăm, să ne tragem sufletul, pe o stâncă golașă, valea Someșului se vede ca-n palmă, până departe, luminată de lună și acoperită de o ceață ușoară, străvezie. Din depărtare se aude fluieratul răgușit al unui tren care se apropie pe sub coasta dealului, apoi trece cu zgomot podul de fier de peste Someș. Tata se uită lung și nedumerit în urma lui: „Ce tren o fi la ora asta? Te pomenești că e trenul de cinci fără cinci și noi n-am văzut bine la ceasul nostru de acasă!” Abia atunci realizăm că noi, buimăciți de somn și în semiîntunericul odăii, am văzut ora șase și douăzeci în loc de patru și jumătate! Cu alte cuvinte am văzut arătătoarele ceasului... invers! Am pornit prea de cu noapte de acasă și încă nu se va vedea bine de ziuă când va trebui să trecem prin pădurea cea mare, unde iarna bântuie haitele de lupi ca într-un regat de poveste. Dar nu mai e cale de întors și nici de stat pe loc pentru că vom îngheța de frig, va trebui să ne continuăm drumul, cu orice risc, să trecem dealul și să coborâm încet spre pădurea cea mare de la poalele dealului următor.
Cum trecem culmea și pornim ușor la vale spre pădure, zărim niște luminițe înșirate pe lângă marginea pădurii, luminițe mișcătoare, când spre stânga, când spre dreapta. „Lupii”, mormăie tata, cu teamă în glas. Ne oprim pe loc, încercăm să-i numărăm, dar luminițele saltă mereu unele pe lângă altele, încât nu putem să ne dăm seama prea bine câți lupi sunt la liziera pădurii, probabil vreo șase sau șapte. Nici vorbă să-i putem înfrunta, mai ales acum în toiul iernii geroase, strânși în haită și înfometați. Privindu-i mai bine, ni se pare că vin, pas cu pas, spre noi, apropiindu-se tot mai mult. Ce-i de făcut? Măcar dacă l-am fi luat cu noi și pe Haiduc, ciobănescul nostru uriaș care nu se teme de lupi.
„Să facem iute un foc!” hotărăște tata. Vreascuri ar fi prin tufișurile din jur, dar de-am avea măcar un topor cu noi, ori nu avem decât cuțitele de la brâu, de care nu ne despărțim niciodată când plecăm de acasă. Cu ajutorul cuțitelor reușim să tăiem niște crengi mai uscate, le așezăm în piramidă, adunăm niște iarbă uscată de pe mușuroaiele mai mari și aprindem focul, care se înalță repede din iarba bine uscată, dar apoi se domolește treptat pentru că vreascurile, mai verzi, se aprind mai greu. Lupii se pare că s-au oprit o vreme pe loc, speriați de foc. Dar pe măsură ce focul se domolește, prind iarăși curaj și fac pași hotărâți spre noi. Găsesc repede niște vreascuri uscate sub coroana unui arțar, care se aprind mai ușor, focul luminează iarăși mai tare și se pare că lupii bat în retragere. Dar, din nou, focul scade, nu mai găsim suficiente vreascuri uscate, lupii înaintează tot mai mult, încercăm să-i speriem cu strigăte, dar se pare că nu se sperie de glasurile noastre, dimpotrivă, parcă strigătele noastre disperate îi ațâță și mai mult. Acum le putem distinge mai bine nu numai ochii scânteietori, dar și trupurile costelive, unduindu-se și săltând la fiecare pas.
Pe locul unde vântul spulberase zăpada, găsim o grămadă de pietre și începem să aruncăm cu ele, una după alta, în direcția lupilor, care la început se retrag speriați din calea lor, dar apoi se obișnuiesc cu tirul nostru și ferindu-se în lături de pietre, reiau înaintarea lor trufașă. „Nu se tem decât de foc! Trebuie să ațâțăm iar focul!” strigă tata disperat și începe să se descalțe. Întâi nu pricep ce vrea să facă, dar apoi îmi dau seama că obielele de lână vor întreține focul mai multă vreme, de aceea mă așez jos și mă descalț și eu la repezeală, ca să avem mai multe resurse pentru foc. Obielele se aprind mai greu, dar pe urmă întrețin focul mai mult timp, arzând calm, fără flacără mare, dar suficientă cât să țină lupii pe loc. Stăm încordați, în genunchi, aplecați asupra focului și ne gândim ce vom face după ce obielele noastre se vor fi topit de tot în vatra de foc. Poate doar hainele de pe noi ne vor mai salva.
Dar treptat se zărește de ziuă, de după culme, dinspre sat, se aud voci tot mai puternice și mai apropiate, o ceată de săteni de-ai noștri au pornit și ei spre târgul cel mare de joi, de la Năsăud. Odată cu lumina zilei și cu vocile oamenilor care se apropie, lupii se retrag, unul câte unul, în adâncul pădurii. Focul abia mai pâlpâie, dar măcar am scăpat cu bine. Fără obiele în cizme, dar cu viață. Oamenii sosesc lângă vatra noastră fumegândă și tata le povestește pe scurt toată tărășenia cu lupii, mulți însă nu ne cred și râd de noi: „Ei, v-ați speriat și voi de umbrele voastre! Lupii nu stau așa de aproape în preajma oamenilor și nu atacă atunci când văd și aud doi oameni la un loc!”. Ne alăturăm grupului și pornim cu curaj spre liziera pădurii, unde zăpada e călcată pe zeci de metri de numeroase urme de lupi, încrucișate și întortocheate, de parcă un ciopor de oi ar fi trecut pe-acolo. „Măi, dar mulți or fi fost!” se conving și consătenii noștri. „Mulți, vreo șapte!” întărește tata. Trecem pădurea cea mare, apoi dealul următor, după care se vede Năsăudul la picioarele dealului, de după munții Rodnei răsare soarele cu dinți de iarnă și noi coborâm voioși spre târgul Tradamului, să-i găsim repede un înlocuitor vrednic răposatului nostru cal și să ne întoarcem apoi, pe același drum, spre casă.