Subit se produsese ieșirea din spațiul îngust. Strada, cândva de mine reperată a fi minusculă, dobândea acum proporții uriașe, eliberatoare. Am simțit din privirile oamenilor firesc trecând că, da, ceva chiar se întâmplase! Într-un fel, ceilalți erau, cu sau fără de voie, părtași. Dar fiecare trecea pe drumul lui... Precipitată, am căutat într-o geantă ceva care să-mi oglindească starea: uitasem de piciorul meu stâng moale-amorțit, de spaima că în curând nu voi mai putea merge, darămite zbura... Am găsit, la un moment dat, un obiect neted-lucios. Obrajii mi se rumeniseră, ochii crescuseră... din nou și mi-am amintit de mine, cea de odinioară... care va să zică nu plecasem... iremediabil... când tu te făcuseși nevăzut... sau... iar... nu te recunoșteam?! M-am auzit strigată. N-am întors privirea, testându-mi capacitatea de reperare auditivă. Silabele alea poticnite, tărăgăneala, târșâitul bolnav..., somația, toate m-au cutremurat. Aceeași lipsă de reper zgomotoasă, aruncătoare în haos. Erai tu și, totuși, da, ceva chiar se întâmplase! Mărunt, ca scufundat, necontenit pipernicindu-te, în ciuda sforțărilor carnale de a rămâne la suprafață, de a poseda, de a poseda, ai capitulat, doborât foarte probabil de fiara pe care, cu sfințenie întoarsă, o sălășluiai în tine. Depersonalizat, ai implorat milă, îngăduință și din rânjetul feroce a rămas un mijit de netot. „Prostănacule!” – am articulat subliminal lecția deprinsă de aproape o viață... la feminin. De undeva, dintr-o lume slobodă și frumoasă, de pe o șosea oarecare, deodată mare făcută, se zărea fieful tău ca o cutie râncedă de chibrituri, locul acela neinspirat schițat de o mână prea puțin divină, de care într-un imbold al firescului, m-am scuturat. M-am scuturat!

Intuisem aproape de la început că în tine erau doi, poate chiar trei,... cine știe câți?! În sufletul meu copilăros-monocromatic, asociasem constant Umanitatea cu Statornicia, cameleonismul fiind pentru mintea mea „științifică” un ceva greu de procesat, de conceput, de acceptat. Desigur, doar Dumnezeu era imuabil, omului în fire stându-i a se schimba, a greși, a păcătui, a o lua razna... DAR AVEAM CHIPUL LUI: CÂTĂ NESĂBUINȚĂ MÂRȘAVĂ SĂ VREM CU ORICE PREȚ A-L SCHIMONOSI! Sau poate lucrurile scapă, câteodată măcar, de sub control? Cert este că-mi fusese dat a cunoaște hidoșenia (in)umană în toată împuțiciunea ei,... am vrut să cred... și de data asta: cu un scop.