agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-01-06 | |
A fost odată, demult, pe vremea când cerul era mai aproape de pământ, pe când norii pufoşi şi albi se agăţau în crengile copacilor, iar luna cea rotundă era locuită de pitici înţelepţi, care coborau deseori, după ploaie, pe curcubeu în împărăţiile de pe pământ, a fost, cum vă spun, un împărat bogat şi puternic, a cărui singură dorinţă în viaţă era aceea de a cunoaşte toate tainele lumii văzute şi nevăzute.
Aşa se face că împăratul Evrikon nu se căsătorise niciodată şi, spre disperarea supuşilor, nu avea niciun urmaş. Singura grijă a acestuia fusese, de-a lungul vieţii, să adune la curtea sa, toţi marii întelepţi ai lumii: vraci, preoţi, vrăjitori renumiţi, cititori în stele, şi chiar magi care ştiau să transforme alunecarea şerpilor, zborul păsărilor, drumul căruţelor ori viaţa omului în cifre lungi şi încâlcite. Împărăţiei lui Evrikon i se dusese buhul peste mări şi ţări astfel încât nu era dată zi de la Dumnezeu să nu intre pe porţile grele ale acesteia regi şi regine, prinţi şi prinţese, preoţi ori oameni de rând, chinuiţi de vreo boală trupească ori sufletească, de vreo întrebare la care nu găseau răspuns ori măcinaţi de vreo dorinţă care nu le dădea pace stricându-le bucuria de a trăi ori liniştea familiei. Împăratul însuşi era chinuit de întrebări adânci, la care cu tot sprijinul înţelepţilor adunaţi la curtea sa, nu găsise încă vreun răspuns. Tânăr fiind vrusese să ştie de unde şi cum apăruseră oamenii, să cunoască taina norilor, a lunii şi a stelelor, să înveţe să citească viitorul, să înţeleagă rostul bolilor, al iubirii şi al durerii, miracolul naşterii ori taina morţii. Odată cu vârsta întrebările se înmulţiseră pentru împăratul Evrikon, căci cu cât încerca mai mult să înţeleagă o taină cu atât aceasta se adâncea mai mult, şi se lăţea şi se lungea, căzând ea singură într-un ocean plin cu alte taine mai mari. Împăratul se înţelepţise odată cu trecerea anilor. Nu era un altul pe pământ care să ştie mai multe răspunsuri la întrebările ce bântuiau mintea omului în acele vremi, însă în loc să fie mai fericit, mai mulţumit de sine şi mai împlinit, acesta era pe zi ce trece mai îngândurat, mai neliniştit şi mai trist. Sfetnicii împăratului încercau să-i deschidă acestuia inima spre iubire, închizându-i mintea cu veşti despre domniţe ori prinţese dăruite de Dumnezeu cu o nespusă frumuseţe, cu bogăţie, putere şi înţelepciune, ori vorbindu-i despre regine cu mintea luminată, cu inima caldă şi cutezătoare, cu multă iubire dovedită pentru supuşi, pentru dreptate şi cunoaştere. Inima împăratului rămânea însă ferecată, spunându-le sfetnicilor mereu că are toată viaţa înainte şi va găsi, mai târziu, timpul necesar alegerii unei împărătese pentru cârmuirea după legile strămoşeşti a tărâmului care-i fusese lăsat în grijă. Azi aşa, mâine-aşa, până când împăratul, plictisit să-şi tot asculte sfetnicii vorbindu-i despre sfânta taină a căsătoriei şi datoria faţă de supuşi, alese să se retragă tot mai des în camerele subterane ale palatului, dedicate în întregime ştiinţei. Îi plăcea nespus să atingă obiectele de “descâlcire a tainelor”, cum le numea el, să le privească şi să le încerce împreună cu învăţaţii de la curtea sa. Pentru a avea mai mult timp pentru desăvârşirea lui ca om şi împlinirea întru cunoaştere, împăratul numi un consiliu al înţelepţilor care să se ocupe de treburile împărăţiei. Deveni astfel aproape invizibil pentru poporul pe care îl cârmuia, mereu absent, mereu ascuns privirii lor. Supuşii săi ajunseseră să se întrebe dacă nu cumva împăratul murise secerat de vreo boală ciudată şi, cum nu avea moştenitori, consiliul înţelepţilor hotărâse, pesemne, să le ascundă acestora adevărul. Pentru a-şi linişti supuşii, împăratul alese să-şi arate chipul din când în când, plimbându-se prin împărăţie într-o caleaşcă albastră, frumos ornamentată, trasă de şase cai albi. Însă, în timp ce caii goneau pe drumuri prăfuite, împăratul Evrikon încerca să dezlege misterul vitezei, cel al ridicării prafului în aer şi al căderii acestuia înapoi pe pământ, cel al zgomotului făcut de biciul vizitiului, al ploii, al fulgerelor, al rotirii soarelui pe cer şi al retragerii acestuia într-o altă lume odată cu seara. Trecând prin păduri încerca să înţeleagă rostul frunzelor copacilor ori al căderii acestora toamna. Se întreba chiar de ce nu înfrunzea şi caleaşca lui, făurită tot din lemn, primăvara, odată cu copacii din pădure. Întors din plimbările sale, împăratul se despărţea în grabă de sfetnicii care-l însoţiseră şi se retrăgea în camerele subterane ale palatului. Ajunsese să locuiască foarte rar în camerele împărăteşti, rămânând tot mai des peste noapte în labirinturile ştiinţei. Tot privind obiectele de lucru ale învăţaţilor, că erau vraci, vrăjitori, magi ori cititori în stele, tot încercându-le, împăratul începu să-şi imagineze ce interesant ar fi să devină el însuşi unul dintre acele obiecte, transformându-se în cerc de piatră, în triunghi de lemn, în sferă sau pur şi simplu în sticlă plină cu esenţe, pe durata unei zile întregi. Surâdea la ideea de a deveni clepsidră, simţind odată cu scurgerea nisipului, trecerea timpului. Ba chiar, ajunse să-şi imagineze că era în acelaşi timp şi clepsidra şi nisipul din clepsidră şi mâna care întoarce clepsidra şi ochiul care priveşte nisipul curgând odată cu timpul. Fermecat de propria idee, împăratul uită, privind clepsidra micuţă din sticlă, de toţi şi de toate. Nimeni nu ar putea spune cât a stat acesta în camerele subterane, însă, când la un moment dat, unul dintre sfetnici veni să-i amintească de îndatorirea sa de a-şi arăta luminatul chip supuşilor, ia-l pe împărat de unde nu-i ! Auzindu-se strigat de sfetnic, împăratul se minună foarte că acesta îi ţipă cu atâta înverşunare în urechi. Îl lăsă să strige de două – trei ori şi-apoi îi spuse, pe un ton poruncitor, să tacă de îndată şi să - l urmeze în sala de consiliu. Însă mare-i fu mirarea văzând nu numai că sfetnicul nu-i ascultă porunca ci şi că el însuşi rămâne pe loc, înţepenit, parcă închis într-o cuşcă cu pereţi de sticlă. Speriat niţel, împăratul îşi spuse că poate leşinase de foame, amintindu-şi acum că trecuse o grămadă de timp de când coborâse în încăperile subterane ale palatului. Însă nu înţelegea nici de ce-şi poate vedea sfetnicul, leşinat fiind, şi nici de ce sfetnicul nu sare să-l ridice de jos, ajutându-l să-şi vină în simţiri. Pasămite, împăratul îşi spusese dorinţa de a deveni una cu clepsidra cu prea mare aprindere şi poate că fusese prea aproape de vreun pocal plin cu vreo poţiune vrăjită, căci aşa cum v-aţi dat cu toţii seama, împăratul devenise clepsidră. Şi clepsidră avea să rămână toată ziulica, căci nu-i de joacă cu dorințele spuse din toată inima şi cu toată puterea minţii ! E.. şi credeţi voi că i-a fost frică împăratului văzând ce i se întâmplase? Nici vorbă! Dimpotrivă, acesta era plin de fericire, trăind ceva ce niciun vrăjitor nu mai trăise până atunci. Nu se gândea deloc la cum va ieşi din încurcătură. Nu avea în minte decât că pentru prima dată în viaţă putea găsi răspunsuri la întrebări pe care nu îndrăznise să le pună cuiva. Îşi controlă, asadar, trăirile, încercând să simtă cât mai mult, cât mai ordonat şi cât mai clar ceea ce i se întâmpla în timpul neobişnuitei sale experienţe. Se văzu prin urmare clepsidră, simţind odată cu scurgerea nisipului dintr-o alveolă de sticlă într-alta, trecerea timpului. Şi ca-ntr-un vis, împăratul devenit nisip, începu să înţeleagă Timpul. Era el însuşi timp şi, în trecerea lui, lua cu sine creşterea copacilor, înflorirea trandafirilor, galopul cailor, viaţa curtenilor, alunecarea norilor şi freamătul apelor. Fiind Timp, împăratul era în toate lucrurile deodată. Vedea zborul unui bondar în bucăţele mici, mici de tot, şi-apoi îl vedea deodată cu totul din momentul plecării de pe-o frunză de arin până în momentul aterizării într-o floare de trandafir. Simţea în acelaşi timp trecutul, prezentul şi viitorul. Era minunat şi, deşi nu se simţea în largul lui în pielea nelimitatului, nemăsuratului Timp, împăratul înţelegea dintr-o dată importanţa fiecărui moment al vieţii. În sfârşit avu puterea să vadă viaţa unui om, de la zâmbetul unui bebeluş până la apariţia primelor fire albe la tâmpla bătrânului în care se preschimbase acesta. Abia acum văzu împăratul cât de scurtă era viaţa omului în comparatie cu cea a munţilor, cu cea a apelor, a soarelui, a lunii sau a stelelor. Până şi copacii trăiau mai mult decât un om! Acum înţelegea împăratul că Timpul era în toate deodată. Fiind timp, împăratul era totul, iar totul exista prin el. Trăi ca într-un vârtej toată viaţa pământului, a oamenilor, a copacilor şi a vieţuitoarelor deodată. Şi totuşi, în tot acest tumult ceva îl ţinu pe loc preţ de o clipă : surâsul unei femei ! Zadarnic încercă împăratul să păstreze în minte imagini cu locul în care-i apăruse femeia zâmbind. Tumultul vieţilor atârnate de timp era mult prea mare şi prea năucitor. Şi curse împăratul, Timp fiind, în tot şi în toate, cu toate deodată, până când se trezi năucit, obosit şi înfometat, pe podeaua camerei în care, pe o masă groasă de lemn, era aşezată clepsidra de sticlă cu tot nisipul scurs în alveola de jos. « Care va să zică a trecut o zi de când mă-nvârtesc în lumea Timpului! », îşi spuse împăratul, zâmbind şugubăţ. « Măria Ta ! De-atât amar de timp te caut ! », izbucni cu un suspin de uşurare sfetnicul său, apărut de nicăieri. « Ştiu, ştiu, sfetnice Ulea ! Iartă-mă ! Şi eu mă căutam de-atât amar de vreme în Timp, până să mă găsesc din nou aici ! » Sfetnicul nu înţelese mare lucru din cele ce-i spuse împăratul, dar era deja obişnuit cu vorba lui greoaie şi-ntortocheată. Ridică dar, din umeri şi îl urmă în sala de consiliu. Plecat din nou în plimbare prin împărăţie, împăratul Evrikon se surprinse, după foarte mult timp, căutând viaţa în tot ce-l înconjura : în galopul cailor, în zborul păsărilor, în plecăciunile supuşilor. Nu mai încerca să dezlege misterul vitezei, cel al ridicării prafului în aer şi al căderii acestuia înapoi pe pământ, nici rostul frunzelor copacilor ori cauza aplecării ierbii sub vânt. Şi acest lucru era nou pentru el. Se mai surprinse, de asemenea, căutând mai ales pe feţele femeilor, un anumit surâs, o curbă anume a buzelor… şi tresări. Toată viaţa până acum fusese absorbit de dorinţa desăvârşirii lui ca om şi împlinirea sa întru cunoaştere. Niciun chip de femeie, niciun surâs nu-i atrăsese vreodată atenţia. « Mda. », rosti împăratul cu voce tare, cufundat în propriile-i gânduri. Deodată caleaşca se opri brusc şi toţi însoţitorii îl priviră miraţi. « Ce s-a întâmplat ? », întrebă surprins împăratul. « Ce vi se pare aşa ciudat ? » « Nimic. Iertare, Măria Ta ! », îngăimă sfetnicul Ulea coborând din caleaşcă şi trăgând scăriţa acesteia. Împăratul înţelese acum că cineva din mulţime îi ceruse ceva, iar el, fiind cufundat în gânduri, fusese de acord cu ceea ce i se cerea. Pentru a nu lăsa impresia că este neatent în timpul plimbării, împăratul coborî şi aşteptă ca cineva să îi indice ce avea de făcut. Îl urmă, aşadar, pe sfetnicul Ulea, care, secretos, îi şopti la ureche : « Este prima dată, Preaslăvite, când acceptaţi să luaţi masa într-un bordei, împreună cu familia unui ţăran. Mă plec înţelepciunii dumitale ! E semn bun acesta. Mare cinste veţi face casei acelui supus !» Abia acum înţelese împăratul uimirea însoţitorilor săi. Dar nu regretă nicio clipă hotărârea luată fără voie. Bordeiul radia de fericire, era pe cât de mic pe-atât de luminos şi de cald, iar bucatele, deşi puţine, fuseră împărţite cu multă dragoste. Ochii ţăranului erau mari, sinceri şi calzi, iar faţa îi radia de bucurie la gândul cinstei ce i se făcuse. Copiii acestuia, sărăcăcios îmbrăcaţi, erau curaţi, cuminţi, frumoşi şi foarte veseli. Nevasta ţăranului, roşie în obraji, era toată numai zâmbet şi căldură. Privindu-i împăratul rosti : « Preacinstită gazdă, mulţumesc pentru gustoasele bucate şi pentru bucuria familiei dumitale, împărţită astăzi cu mine! Multă fericire găsesc aici, în liniştea acestui bordei…Fie-mi cu iertare că întreb, dar ce anume vă face atât de fericiţi, când casa vă este mică, iar viaţa nu vă este atât de bogată pe cât meritaţi să vă fie ? » « Măria Ta, ce poate face un om fericit dacă nu liniştea şi pacea bordeiului său ? Pământul împarte cu noi roadele sale, iar noi împărţim cu el bucuria muncii şi a vieţii trăite din plin. Sănătate avem, înţelegere şi iubire atât cât să spunem că viaţa prea scurtă o să ni se pară faţă de câte am dori să trăim şi să simţim până la sfârşitul ei. Suntem fericiţi pentru că suntem împreună, sănătoşi cu toţii şi având cele de trebuinţă pentru traiul de zi cu zi. » Împăratul căzu pe gânduri. Tot drumul până la palat puse în balanţă viaţa lui îmbelşugată cu toate întrebările şi căutările care nu i-au dat răgaz să se bucure de nimic şi viaţa simplă a ţăranului care-şi construise fericirea într-un bordei, în jurul familiei. Încercă să vadă dacă el era mai câştigat cu toată cunoaşterea adunată într-o viaţă de om şi nu putu decât să recunoască faptul că ştiinţa, cunoaşterea sunt şi rămân un hău fără fund. Pentru a găsi fericire şi împlinire în viaţă ar trebui, poate, să-nveţe şi el să-şi construiască bordeiul de linişte, bucurie şi pace, căutând tihna traiului împlinit prin familie, prin copii. Cunoaşterea ar putea să se împletească frumos cu timpul trăit alături de cei dragi. Întors la palat, împăratul se despărţi, după cum îi era obiceiul, în grabă, de sfetnicii care-l însoţiseră şi se retrase în camerele subterane. Voia, cu orice preţ să cadă din nou, cumva, în Timp, să devină în acelaşi timp şi clepsidra şi nisipul din clepsidră şi mâna care întoarce clepsidra şi ochiul care priveşte nisipul curgând odată cu timpul. Poate aşa va înţelege mai bine rostul curgerii timpului, rostul vieţii şi al iubirii lăsate pe pământ. Şi totuşi, deşi mintea-i redevenise rece şi calculată, undeva într-un colţişor al ei, împăratul ştia că-şi doreşte, de fapt, să ducă mai departe experienţa trecută pentru a regăsi cumva surâsul cald care-i pusese inima pe jar. Se aşeză hotărât în faţa clepsidrei şi începu să se holbeze la ea. Dar, pasămite, gândul împăratului nu-i urmase voinţa, pentru că la un moment dat, acesta se simţi oarecum încovoiat, aşezat pe masă, aşteptând în zadar să să se întâmple şi altceva cu sine. « Oare ce sunt acum ? », se întrebă împăratul după o vreme. « Eşti o lingură. », veni prompt răspunsul obiectului a cărui formă o luase. « O lingură ? », repetă deloc încântat împăratul. « Da. », răspunse lingura îmbufnată. « Şi nu înţeleg ce nu-ţi convine fiind o lingură ! Poate nu ştii, dar fără o lingură nu poţi amesteca nimic aşa cum trebuie. Nu poţi gusta nimic la o masă împărătească. Şi că tot veni vorba, la mesele împărăteşti se pun linguri de aur, împodobite cu rubine şi mărgăritare… » « Da, da, aşa e cum spui ! » completă împăratul, « şi au scobitura mică pentru ca supa să fie de ajuns pentru toţi oaspeţii ! », şi râse uşurel. « …Eu sunt doar o lingură de lemn », continuă ruşinată lingura, « pentru amestecat ierburi de poţiuni magice în căldarea de aramă a unuia dintre vrăjitori. Dar câte am văzut şi am gustat eu, nicio lingură împopoţonată, bună de mâncat supă la o masă împărătească, nu a văzut ori gustat vreodată! » Fiind una cu lingura, împăratul simţi mândria acesteia, dar tot nemulţumit rămase de experienţa avută. Lingura îi simţi, la rândul ei, nemulţumirea şi văzând că nu-l poate convinge de importanţa ei, răbufni supărată: « O viaţă fără o lingură este plină de sorbituri dezagreabile, de clipoceli şi de lipsă de măsură în toate! » şi-l zvârli pe-mpărat cât colo pe podea, în faţa clepsidrei. « Îmi cer iertare, dragă lingură de lemn, dacă te-am supărat. Mi-a făcut mare plăcere să te ascult, să ştii, dar eu am nevoie de experienţe mai tari. Atâta tot ! » Împăratul începu din nou să privească clepsidra, cu dorinţa de a aluneca în Timp, dar iar dădu greş în transformarea sa. Poate că nu privise clepsidra suficient de intens sau poate că nu se concentrase suficient pe ideea e a redeveni Timp, pentru că, nu ştiu cum se face, dar deveni mătură. Simţindu-l şi ea morocănos şi fudul peste măsură, mătura îl aruncă direct într-o găleată. Găleata, până să se dumirească împăratul ce i se întâmplă, ajunse afară, purtată de o slugă care dorea să ducă apă în încăperile de jos. Afară sluga părăsi găleata la fântână pentru că tocmai începuse furtuna. Prins în toarta găleţii, împăratul simţi deodată o lovitură puternică şi, până să priceapă ce îl lovise, acesta deveni fulger şi căzu cu toată forţa într-un stejar singuratic din mijlocul câmpiei. Copacul luă foc. Împăratul, devenit acum flăcări roşietice, simţi căldura arzătoare a focului şi durerea copacului mistuit de viu. Nu peste mult timp însă, începu să plouă, iar împăratul simţi cum focul se stinge sub biciuirea ploii. Înainte de a trece în picurii plini şi reci de apă, împăratul avu destulă vreme însă pentru a simţi bucuria fără seamăn a stejarului scăpat de mistuirea focului. Sub formă de picuri intră apoi în pământ şi lunecând prin coridoare săpate de şoareci şi cârtiţe odată cu apa de ploaie, împăratul ajunse în fântână. După ce stătu ploaia, sluga reveni lângă gura fântânii, scoase o găleată cu apă, iar odată cu ea îl scoase şi pe împărat la lumina zilei. Acesta căzu, aşadar, cu un pleoscăit surd în găleată, iar odată cu găleata ajunse din nou în camerele subterane ale palatului. După o plimbare mai lungă pe coridoarele întunecate, împăratul, apă fiind, se trezi din nou în faţa clepsidrei. « Îmi cer iertare, cinstită găleată, dar trebuie să te părăsesc pentru că încă mai caut ceva un pic mai intens decât ceea ce îmi poţi tu oferi! », spuse în grabă împăratul şi ţâşni iar pe podea, în faţa mesei pe care se odihnea clepsidra. Privind-o oarecum supărat împăratul îi spuse răstit : « Nu mai fi atât de îndărătnică ! » Îndulcindu-şi apoi vocea, continuă : « Ajută-mă te rog, să redevin Timp şi să cutreier încă o dată trecutul, prezentul şi viitorul lumii văzute şi nevăzute. După ce voi afla rostul curgerii timpului, rostul vieţii şi al iubirii lăsate pe pământ, promit să nu te mai deranjez ! » Se pare că a doua oară împăratul trebuia să-i ceară voie clepsidrei să se contopească cu ea, pentru că nici nu termină bine ce avea de spus şi redeveni clepsidră. De data aceasta însă, deveni în acelaşi timp clepsidră, nisip scurgându-se dintr-o alveolă de sticlă în alta, mâna care întoarce clepsidra şi ochiul care priveşte nisipul scurgându-se odată cu timpul. Vedea totul şi putea controla totul. Se gândea la un loc din întinsul împărăţiei şi întro clipă era acolo. Îşi imagină astfel sala de consiliu şi întro clipă se trezi la masă cu sfetnicii săi, auzind toate câte se vorbeau în jurul lui. În timp ce participa la sfatul sfetnicilor simţea însă şi cum curge odată cu nisipul clepsidrei din alveola de sus de sticlă în alveola de jos a acesteia şi îşi vedea şi propria curgere. Aşa află împăratul că timpul nu curge nicăieri. Doar viaţa curge, precum nisipul, de la un capăt la altul al unei linii mai lungi sau mai scurte, în funcţie de cel înzestrat cu viaţă. Timpul stă pe loc. Este acelaşi de când lumea, ca o sferă imensă în care totul ia naştere, trăieşte, şiapoi dispare pentru a apărea în alt loc al sferei. Fiecare existenţă de om, de animal, de plantă ori chiar de piatră îi apăru împăratului ca un sul mare de fire, adunate întrun singur ghem imens : Timpul ! Oamenii, fiind oarecum mici ca devenire şi esenţă, nu puteau stăpâni deodată şi trecutul, şi prezentul şi viitorul. De aceea viaţa era pentru ei o continuă mirare şi încântare : nu ştiau niciodată ce le va aduce ziua de mâine. Viitorul lor depindea însă de modul în care trăiseră până atunci, de trecut. Cei care ştiau sau învăţaseră să lege cele trei verigi ale timpului una de alta, trăind în cumpătare, iubire şi pace atât în trecut cât şi în prezent, îşi construiseră cu grijă un viitor frumos, dăruit tot cu iubire şi pace. Cei care, însă, lacomi fiind, înşelaseră, furaseră, minţiseră în trecut şi trăiau la fel în prezent, aveau un viitor de pierderi băneşti ori materiale, de neîmpliniri sufleteşti, de boli şi dureri de tot felul pentru că la sfârşitul existenţei lor, firul vieţii fiecăruia dintre ei trebuia săşi găsească locul în sfera Timpului…Iar Timpul este perfect : nu are nicio fisură, nicio crăpătură prin care răul făcut să se scurgă într-o altă Afară, într-o altă lume, într-un alt tărâm... şi asta pentru că nu există un alt Afară, nu există o altă lume în afara Timpului. Timpul este în tot şi în toate, de la începutul până la sfârşitul veacurilor. Fiecare fir din ţesătura rotundă a acestuia trebuie să îşi găsească astfel echilibrul de¬a lungul propriei curgeri. Pentru animale, păsări, peşti, plante, pietre sau ape curgerea este simplă şi rânduită de la început. Doar omul poate să aleagă cum trăieşte, fiindcă a fost dăruit cu minte şi suflet şi chiar lăsat să hotărască singur cum anume alege să îşi desăvârşească devenirea. De aceea oamenii sunt supuşi greşelii şi dacă nu aleg să înveţe din greşeli, viaţa lor este privită de ei înşişi ca o greşeală la final, dar numai pentru că au fost orbi când li s-a arătat Adevărul, muţi când au trebuit să îl mărturisească şi surzi când au fost sfătuiţi să aleagă drumul drept, mai greu, dar curat pentru trup, inimă şi minte. Şi dintr-odată înţelese împăratul Evrikon că alegând s㬺i reducă viaţa la formularea de întrebări şi căutarea de răspunsuri nu îşi împlinise menirea, căci împărat fiind trebuia să vegheze la pacea şi bunăstarea poporului şi a împărăţiei sale. Închizându¬se în labirinturile ştiinţei, în camerele subterane ale palatului, el îşi refuzase iubirea şi viaţa, iar iubirea începuse să-l caute şi negăsindu-l se ofilea într-un colţ de lume… Refuzând să aibă urmaşi pierduse bucuria şi liniştea unui cămin fericit, fiind din ce în ce mai trist, mai ursuz şi mai morocănos. Gândindu-se cu tristeţe la câte pierduse în drumul vieţii lui, care oricum nu putea duce nicăieri, împăratul îşi simţi mintea săgetată de surâsul cald al femeii misterioase şi într-o clipită se trezi într-un lan de grâu alături de ea, mişcând spicele coapte cu mâna. Femeia cânta uşor, surâdea tainic şi se plimba vioaie prin lanul auriu. Era simplă, îmbrăcată într-o rochie uşoară de in, albă, cu o pălărie largă de pai la care pusese sub panglică un mănunchi de maci. Din cântul ei, din mersul ei, din surâsul ei răzbătea liniştea, căldura sufletească, plăcerea de a trăi. Împăratul, nevăzut ochilor ei, îşi aplecă mâna peste mâna ei şi o însoţi în mângâierea spicelor. Femeia se opri ca săgetată, de parcă ar fi simţit ceva, pentru că dintr-o dată îşi retrase mâna spre piept, tăcu şi privi cu ochi mari, speriată, de jur împrejur. Avea ochi căprui şi umezi, genele lungi şi buzele roşii precum florile de mac…Ruşinat că o speriase, împăratul se retrase între spice, puţin mai departe, privind-o atent. Deodată se auzi un zgomot prin grâu şi ţopăind bucuros apăru printre spice, jucăuş, un căţel alb. Femeia îl chemă blând şi îl mângâie cu dragoste, apoi îl urmă până la un drumeag răsărit de nicăieri şi nu peste mult timp urcă, însoţită de jucăuşul animal, într-o trăsură pe care împăratul nici nu o observase până atunci. Amândoi dispărură vederii sale, lăsând în urmă doar nori de praf. Împăratul, devenit Timp, o urmări însă cu uşurinţă, şi descoperi că locuia într-un conac în mijlocul unei păduri de tei, la marginea câmpiei. Descumpănit îşi lăsă mintea săgetată de gândul că femeia cea misterioasă nu era nici măcar prinţesă şi chiar în acea clipă totul în jurul lui deveni vârtej, cădere, alunecare, clocot, iar împăratul se trezi din nou azvârlit pe podea, în faţa clepsidrei. « Am pierdut-o ? », întrebă împăratul clepsidra de sticlă, ca şi cum un obiect ar fi putut să-i răspundă la întrebare. « Am pierdut-o !... », murmură trist, văzând ca nimeni nu-i dă niciun răspuns. « Of ! Of ! Of ! ..Şi am fost avertizat că oamenii sunt supuşi greşelii şi dacă nu aleg să înveţe din greşeli, viaţa lor este privită de ei înşişi ca o greşeală în final …Of, de ce am fost orb ? De ce-am vorbit când trebuia să tac cu mintea şi să vorbesc cu inima ? Ce-i de făcut acum ? Cum să o găsesc ? De unde să o iau ? Înfumurat ce sunt ! », se văita împăratul plimbându-se de colo colo prin încăpere, cu capul prins în palmele-i mari. Deodată se opri în fata clepsidrei cu faţa luminată şi rosti cu curaj : « Ajută-mă te rog să devin Timp din nou ! Ştiu că am mai promis să nu te mai deranjez, dar uite, ajută-mă acum şi îţi dau cuvântul meu că aceasta va fi ultima dată când îţi cer să mă ajuţi ! Am fost orb ! Te rog ! » Zadarnic încercă împăratul să convingă clepsidra să îi permită din nou să alunece în Timp. Obiectul din sticlă rămase surd la rugăminţile lui. Trist, obosit, parcă rătăcit şi absent, împăratul se retrase în încăperile sale nemaigăsind nicio plăcere în preajma obiectelor de tălmăcit taine. Zile bune rămase ascuns privirilor, refuzând să le vorbească sfetnicilor ori să se plimbe prin împărăţie. Cât era ziua de lungă se gândea doar la experienţele trăite, la lucrurile învăţate şi la ceea ce avea de făcut pe viitor. Asta până când, într-o dimineaţă, numai ce se pomeniră curtenii cu împăratul vesel nevoie mare, ferchezuit, plin de vervă şi pus pe glume. Acesta merse direct în sala de consiliu şi le anunţă sfetnicilor decizia sa de a participa nemijlocit la cârmuirea împărăţiei, odată ce va termina de îndeplinit o ultimă sarcină, importantă pentru viitorul tuturor. Ceru, aşadar, fără prea multă ceremonie, ca la lăsatul serii să i se pregătească de plecare o trăsură simplă, cu patru cai negri. De cum apuse soarele, împăratul plecă fără prea multe explicaţii, Dumnezeu ştie unde, lăsând în urmă întreaga lume de la curte buimăcită de schimbare şi curioasă nevoie mare să ştie ce sarcină primise împăratul şi de la cine. Un an de zile îi trebui împăratului să găsească conacul din pădurea de tei. Nici nu ştia ce caută, nu ştia cine este femeia care, fără să bănuiască ceva, îl cucerise cu un surâs. Nu ştia dacă era soţia cuiva sau doar fiică a unui om destoinic. Nu ştia decât că inima îi ardea de dor, iar sufletul nu-şi mai găsea astâmpăr în trupul lui devenit deodată prea mic pentru clocotul iubirii. Şi aşa cum vă spun, după un an întreg de căutări, de frământări, de întrebări şi zbateri sufleteşti, împăratul o află pe Evghenia. Mare-i fu bucuria văzând-o, dar şi-o ascunse cu grijă în adâncul fiinţei. I se prezentă ca un simplu căutător de taine, învăţăcel şi învăţător în acelaşi timp, dornic de împlinire întru cunoaştere şi desăvârşire ca om, rătăcit prin părţile locului şi complet dezorientat. Evghenia îl ascultă cu un aer rezervat şi, deşi primi să-l găzduiască, îi dădu de înţeles că nu o interesează prea mult compania lui. Seara, la masă, împăratul Evrikon încercă în fel şi chip să o cucerească cu toate câte le aflase în tainiţele palatului, însă Evghenia îşi păstră acelaşi aer distant şi oarecum dezinteresat. Curios peste măsură să înţeleagă răceala şi indiferenţa Evgheniei, împăratul o întrebă direct de ce este atât de rezervată faţă de el. Evghenia îl privi cu acel surâs misterios pe care împăratul îl ştia bine şi îi răspunse: “Cinstite călător, aţi spus, cerând găzduire în umilul meu conac, că sunteţi dornic de împlinire întru cunoaştere şi desăvârşire ca om, dar modul în care vorbiţi îmi dovedeşte că vă consideraţi deja împlinit în ceea ce priveşte cunoaşterea şi superior multora ca om. Nu v-aţi rătăcit pentru că nu puteaţi căuta pe aceste meleaguri nimic care să vă ajute să vă întregiţi cunoştinţele: nu sunt nici magi, nici regi renumiţi, nici abaţii cu preoţi desăvârşiţi spiritual pe aici. Numai eu trăiesc aici. Singură. Prin urmare pe mine mă căutaţi, dar încă nu am înţeles de ce...” Râzând surprins, împăratul o privi cu mai mult interes, rugând-o să-i spună cine este şi de ce trăieşte singură în aceste locuri, departe de lume. Evghenia aprecie sinceritatea călătorului şi fără să-l întrebe ceva îi spuse : « Am fost prinţesă, fiică a unui rege puternic şi temut. A vrut să îşi lărgească puterea prin mine, cerându-mi să accept o căsătorie care ducea la unirea a două regate mari. Nu am putut accepta cererea tatălui meu şi m-a închis într-o mânăstire pentru mulţi ani. Mi-a făcut un mare bine, pentru că sufletul meu tânjea după ştiinţele vechi. Aveam multe întrebări fără răspuns în minte şi mă chinuia lipsa răspunsurilor potrivite. Se pare, totuşi, că multe taine mi-au fost revelate, pentru că mi s¬a propus să devin Mare Preoteasă. Nu am putut accepta nici această onoare, aşa că am cerut să mi se dea dreptul să mă retrag departe de lume în mijlocul naturii al cărei zumzet şi freamăt mă umple de fericire, de linişte şi pace sufletească. » Împăratul era din ce în ce mai fascinat de Evghenia. Îşi întinse mâna peste mâna ei pentru a-i arăta că o-nţelege, dar Evghenia şi-o retrase repede şi îl privi cu ochi măriţi. « Dumneata ai fost ! », spuse sigur, sec şi repede. Surprins, împăratul dădu să îngaime ceva, dar nu reuşi decât să ofteze încurcat. Evghenia surâse din nou şi privindu-l şăgalnic continuă : « Dumneata ai fost în lanul de grâu. Am simţit eu că nu sunt singură. Am simţit că am în preajmă un spirit bun, dar nu am reuşit să înţeleg cum ai reuşit să ajungi până aici…” Ei, şi atât i-a trebuit împăratului. Îi povesti Evgheniei şi viaţa lui, şi căderea în timp, şi trezirea la viaţă şi nevoia de a o găsi. Timp de trei zile şi trei nopţi tot vorbiră în liniştea pădurii de tei şi tot nu terminară ce aveau de împărtăşit. Amândoi formau un cerc frumos : Evghenia era căldură, lumină, linişte, Evrikon era răceală, întuneric, clocot. Ei şi ce să vă mai spun, dragii mei, până la urmă împăratul îi ceru Evgheniei să îi devină împărăteasă şi să aducă toată lumina, căldura şi misterul ei în împărăţia în care ştiinţa se înălţase până aproape de cer. Evghenia era cât pe ce să refuze, însă împăratul îi spuse că îi va da tot timpul de care va avea nevoie pentru a lua o decizie în acest sens. Între timp, acesta plantă aproape de palat o pădure întreagă de tei şi construi în mijlocul ei un conac identic cu cel al Evgheniei. Venind după un timp în vizită la palatul împăratului Evrikon, Evghenia se simţi cu adevărat ca acasă şi, în faţa unui gest atât de cald al împăratului nu putu decât să accepte cererea în căsătorie a acestuia. Cu timpul îl învăţă şi pe Evrikon cum să simtă natura, cum să zboare odată cu lăcustele, cum să se întreacă seara cu mierla în cânt. Îl ajută să îşi deschidă inima spre joc odată cu descâlcirea tainelor jocului copiilor lor care, spre fericirea supuşilor, erau mulţi, frumoşi, veseli peste măsură, curioşi şi parcă deja înţelepţi. De nunta lor îşi amintiră toţi oamenii vremii pentru că ştiinţa nicicând nu a fost mai strălucitoare ori mai creativă de-atunci. Magia s-a împletit şi ea cu ştiinţa şi cu parfumul florilor, iar invitat de onoare, neştiut de nimeni, era Timpul, care primindu-l într-o vreme pe împărat în inima lui îl ajutase să se trezească la viaţă şi să-şi înţeleagă menirea. Împăratul deveni un despot luminat, iubit de toţi, ştiut peste mări şi ţări şi admirat pentru înţelepciunea şi cunoaşterea sa. Puţini ştiau că cel mai de preţ obiect pentru Evrikon era micuţa clepsidră de sticlă, în care nisipul încă măsura curgerea orelor şi anilor oamenilor atât de mici ca devenire şi esenţă… Şi de-asta-ţi spun povestea mea, să ştii, că Timpul se desface în fâşii în faţa ochiului pătrunzător, dar tainele-i te-afundă-n hăul lor de nu te poţi opri… Ascultă-ţi inima şi fii cârmaci, pe marea de-ntrebări, căci un răspuns ascunde încercări de-o viaţă-ntreagă... de te laşi condus... Tu ţine cârma inimii mai sus şi marea umple-o cu al vieţii cânt, iar mâinii dă-i să simtă-n ea pământ când mintea o perdea pe ochi îţi pune, de nu, te va ascunde-adânc de lume… Căci de-ntrebări nu scapi. Sunt zeci, sunt mii, şi le-ai putea afla de la copii…Iubirea o-mpleteşte cu-ntrebări, căci marinarii de sunt doi pe mări şi timpul trece mai uşor, mai blând, iar marea te îndeamnă spre pământ mai des... Şi-apusul o să-l vezi mai împlinit ca om, de-ai navigat pe mări visând ca-n somn al vieţii vis… Şi de-oi vedea vreodat’ un vas cu nume grec pe-un mal uitat, mergi lângă el, citeşte-i numele cu drag, Evghenia ţi-o apărea în prag de somn, la braţ cu Evrikon, al mării şi pământului ei domn… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate