agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 555 .



Karl Marx și judecata de apoi
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2022-07-19  |     | 



Poate că unii dintre noi mai ţinem minte ce banală era, pe vremuri, intersecţia de la Rolex. O intersecţie complicată, ca o stea în cinci colţuri, dirijată de un semafor mai mereu stricat, ajutat de faimosul miliţian “Marchizul”, cunoscut de unii şoferi ai epocii de aur şi sub denumirea “Balerinul”.
Noroc cu geniul creator al primarului oraşului. Sub atenta lui grijă, steaua de altădată s-a transformat într-un frumos şi util giratoriu, proiectat în sistem turbo, iar înghesuiala din intersecţia semaforizată e acum istorie, şoferii circulând prin zonă cu plăcere. Şi rapid. Niciodată nu durează mai mult de zece-cincisprezece minute, nu e ca la Statuie, sau la Geminai.
Să mai adăugăm că în apropiere curge Tamaşul. Pentru a facilita receptarea pozitivă de către cetăţeni a binefacerilor unei ape curgătoare, limpede şi cristaline, primarul a evitat montarea vreunui pod. Doar e atât de frumos să mergi pe cheu până la strada Maniu, fostă Karl Marx, iar acolo să ocoleşti giratoriul până la zebră, apropiindu-te de norma zilnică de 5.000 de paşi pe zi recomandată de marea noastră tenismenă (adică bărbată în ismene care joacă tenis?).
Pentru cei care nu ştiu, străduţa asta a apărut mai de curând, după ce câteva clădiri vechi au făcut loc pentru construirea unei grădiniţe. Din fericire, primarul a înţeles la timp că o grădiniţă ar fi inutilă în cartier, pentru că numărul de copii e în scădere. Astfel încât a transformat locul viran într-o cale de acces către o potecă bătută, pe unde unii inconştienţi se strecoară către staţia de autobuz de la “Pui-Găini”.
De o vreme, pe malul drept al râului (ciudat, de când noul primar nu mai finanţează ziarul in care se citea zilnic despre frumuseţea Tamaşului, parcă nici nu mai miroase aşa frumos în preajma lui) şi-a făcut apariţia un personaj inedit. Un bărbat trecut de vârsta a doua, îmbrăcat elegant, purtând o barbă tunsă drept şi o mască chirurgicală, petrece pe malul pârâului câteva ore pe zi, păzind … nu, păzind nu e cuvântul corect, însoţind un şevalet şi un panou acoperit cu portrete. A, să nu ne închipuim că ar fi vorba de portrete omagiale. A trecut vremea când românii se închinau la icoana într-o ureche (că dacă nu, apăreau ăia cu ochi albaştri şi urechi peste tot). E vorba de frumoase tablouri în care zâmbesc personaje necunoscute. Bine, anonime. Sau greu de identificat. De fapt, sunt figuri de trecători, mai ales turişti trecuţi prin oraş şi imortalizaţi de domnul cu barbă.
Lumea i-a găsit repede o poreclă: Karl Marx. Normal. Era plasat în apropiere cu strada pe care locuitorii mai vechi ai cartierului o pomeneau folosind tot vechea denumire; şi purta barbă, ca vestitul teoretician al materialismului dialectic şi istoric. Din când în când, câte-un trecător se opreşte să privească portretele desenate, sau, şi mai interesant, Karl Marx opreşte câte-o persoană pe care o roagă să-i pozeze câteva minute. Rareori e refuzat, mai ales că nu îi propune trecătorului să cumpere desenul şi nici nu pomeneşte nimic de bani. De fapt, modelele ocazionale au observat că artistul nici măcar nu acceptă să le înmâneze pe loc portretul realizat.
– Dacă doriţi portretul, vi-l ofer cu plăcere, dar vă rog, lăsaţi-mi-l câteva zile, să-l finisez.
Asta era replica pe care o repeta oricând subiectul desenului îşi manifesta dorinţa de a-l avea. Explicaţiia era simplă: Karl Marx trasa, la iuţeală, câteva linii care nici cu mare bunăvoinţă nu ar fi putut semana cu o figură umană. Apoi ambala cu grijă schiţa şi o ducea în atelierul lui (nimeni un ştia unde se află acel atelier), iar după o zi sau două reapărea pe malul cursului de apă, iar noile portrete erau expuse frumos, spre deliciul trecătorilor. Dacă vreunul dintre cei care serviseră de model trecea din nou prin zona Rolex, îşi amintea de Karl Marx şi îi cerea să vadă cum arată portretul său, bătrânul artist plastic i-l făcea cadou, însoţindu-şi gestul cu o gramadă de mulţumiri, de ziceai că i se făcuse cel mai mare favor. Nu numai că nu accepta să i se plătească lucrarea, dar nu voia să primească nici un fel de răsplată de la persoana respectivă.
Prezenţa artistului ambulant nu putea să rămână mult timp necunoscută edililor. Un tânăr consilier local chiar a ridicat într-o şedinţă problema bătrânului de la râu, dar, pentru că nimeni nu făcuse vreodată o sesizare sau plângere împotriva lui, organele de menţinere a ordinii nu aveau nici un pretext pentru a-l deranja. Până într-o zi.
De câteva săptămâni, în cartier apăruse o problemă, cum spun poliţiştii. Un adolescent şi-a fixat ca obiectiv să devină vedeta locului, iar strategia adoptată era cea mai simplă pentru un tânăr: să arate tuturor că regulile sunt făcute numai şi numai spre a fi încălcate. Orice regulă!
Regulile circulaţiei rutiere reglementează trecerea prin turbogiratoriu? Ok, Hercule (aşa îi plăcea să fie numit de copii, aşa îl ştia toată mahalaua) trebuia să găsească o metodă destul de ciudată, pentru a-l traversa încurcând cât mai mult traficul. A început prin a apărea în fugă prin faţa maşinilor, speriindu-i pe şoferi şi enervându-le pe nevestele acestora. Totuşi, nu a reuşit să provoace nici un accident, ceea ce i-a pricinuit o mare frustrare lui Hercule. De aceea, noua lui tehnică a fost de a se învârti prin giratoriu în sens invers, iscând dezorientarea şoferilor şi numeroase conflicte verbale. Sigur că poliţiştii de la rutieră au intervenit rapid, dar băiatul era mare meşter în folosirea plăcii cu role. A dispărut fără urmă înainte ca organele să poată înţelege ce se întâmplă. Şi, cum agenţii de circulaţie au multe de făcut, neavând timp de pierdut prin intersecţii, s-au retras de la faţa locului, iar acesta a putut reveni nestingherit în giratoriu. Trebuie menţionat, spre lauda acestuia, că la a doua apariţie la Rolex, acesta a reuşit isprava vieţii lui, apărând pe neaşteptate în faţa unui autobuz electric supraaglomerat, mândria primarilor de ieri, de azi, dintotdeauna, forţându-l pe conducătorul auto să frâneze brusc, stârnind entuziasmul nemăsurat al călătorilor. Numele şi vârsta răniţilor au fost publicate în ziarul online, dar jurnalistul a comis un gest incalificabil, nepomenind nimic despre măiestria lui Hercule, cel care se afla la originea evenimentului.
Şi, totuşi, Hercule nu era departe. Furişându-se printre castani şi brusturi, băiatul se oprise în preajma lui Karl Marx, dezvoltând o idee de faptă bună. Pe care o şi puse în aplicare, spre a nu rata ocazia.
– Băi, nea moşule, ce dracu faci acolo? Te uiţi după gagici?
Surprins, artistul nu răspunse imediat. Îl studie cu atenţie pe adolescentul ascuns, pe jumătate, după un castan. Nu părea interesat de artă sau de principii estetice. Îmbrăcat în pantaloni trei sferturi, purtând mai multe elemente de siguranţă şi antişoc, cu o alură sportivă, agresivă, accentuată de masca pictată cu o gură de rechin, băiatul putea fi sensibil mai degrabă la un dialog pe teme despre sport sau mecanică. Totuşi, litera H, aplicată pe pieptul tricoului, peste imprimeul original, îl deruta pe artist. Putea fi orice, de la semnul unui heliport la iniţiala cuvântului “hell”, iar o accepţie greşită l-ar fi făcut să piardă un punct în meciul care tocmai începuse odată cu vorbele aruncate de tânăr.
– Mă uit la placa aia a ta, tinere domn. Mă gândesc că nu ţi se potriveşte o placă atât de banală. Pentru unul ca dumneata, placa ar trebui să fie personalizată, să spună multe despre cel care o foloseşte.
– Ce ştii tu despre plăci, băi? Tu eşti un moş ramolit, habar n-ai ce-i aia placă şi cum să te dai cu ea! Băiiii … să ştii şi tu că skakeboardul ăsta e cel mai tare de pe piaţă, a costat 500 de euroi, nu e o scândură d-alea de se găseşte la mall!
– Te cred, tinere domn. Dar eu zic altceva. Uite, pe dumneata ai litera “H”, probabil de la Hawk, sau ceva, iar pe placă e o inscripţie mică, pe care n-o descifrează nimeni când mergi mai tare cu ea.
– Ce hawk visezi băi, habar n-ai! “H” vine de la Hercule, adică de la cel mai puternic om din lume pe vremea grecilor şi a romanilor! Da’ de un’ să ştie un moş ca tine de Hercule şi astea. Pune mâna şi te uită la filme, să vezi şi tu, să mai înveţi! Auzi numa, cică hawk … Băi, da’ prost mai eşti! Şi să afli tu că skate-ul meu e marca “Blind Shroom Land”, un orice “Tony Hawk” de un million jumate.
– Aaaa … Hercule! Da, da, cred că am auzit de el. Era unul puternic, fiul lui Zeus …
– Pe cine crezi tu că-l doare dacă era fiul cuiva?! El e tare că aşa e el, nu că l-a făcut tare ta-su sau mă-sa. Uite, aşa sunt şi eu, sunt cel mai tare din cartierul ăsta de doi bani, ştie toată lumea!
– Da, asta voiam să zic şi eu, tinere domn Hercule. Că Hercule ăla din cărţi l-a făcut faimos pe tatăl lui, altfel cine auzea de Zeus … Dar tot cred că … Uite, Hercule din cărţi avea nişte arme pe care nu le dădea nimănui şi cu ajutorul lor era atât de puternic şi temut.
– Nici eu nu dau placa la nimeni! Să-şi cumpere, ce!
– Bravo, tinere domn! Să n-o dai, că-ţi dai şi faima. Dar hai să ne gândim, totuşi, cum să facem placa să fie unică şi inconfundabilă …
– … inco … cum?
– Adică să ştie toată lumea din cartier că e placa ta şi să nu îndrăznească nimeni să o ia. Uite, dacă o uiţi prin parc sau undeva, să ştie toţi că e a ta şi să te anunţe să mergi s-o iei, dar să le fie frică pună mâna pe ea. Ca de foc!
– Ai dreptate, băi nea moşule! Nu m-am gândit la asta, că ar putea s-o uzeze … Sigur că-mi ia tata alta, dar şi aşa, cum să umble alţii la skateul meu!? Dar cum să facem?
– Tinere domn Hercule, dacă-mi dai voie, eu îţi pictez placa gratis în aşa fel încât să devină înfricoşatoare. Să îi ţină pe toţi la distanţă.
– Crezi că ştii cum? Adică … te pricepi?
– Uite ce îţi propun: stai cu mine şi îţi arăt schiţa, să vezi la ce m-am gândit. Dacă nu-ţi place, modificăm până e cum vrei dumneata. Şi când atingem perfecţiunea, o transpunem pe placa dumitale. Eşti de acord?
Rămas cu gura căscată, Hercule îi întinse placa lui Karl Marx. Din câteva gesturi, artistul trasă pe un carton conturul unui “H”, pe care îl decoră cu aripi şi flăcări.
– No, ce zici? Merge aşa ceva? “H”-ul de la Hercule, ca pe tricoul tău, aripi, care simbolizează forţa şi viteza şi flăcări, care înseamnă putere de distrugere. Ei?
– Wow, ce mişto! Nici dracu n-are aşa ceva! Dar nu le colorezi?
– Ba da, domnule Hercule, dar nu am vopselele la mine. Uite, iau schiţa acasă şi mâine îţi aduc totul în culori. Dacă-ţi place, facem placa. Dacă nu, îmi zici unde să mai umblu, să-ţi placă dumitale. E bine aşa?
– E bine, dar nu mă iei la mişto? Chiar îmi faci placa şi nu-mi ceri bani?
– Sunt om bătrân, domnule Hercule! Eu nu mint tinerii! Dar acum o să te rog să plecăm fiecare acasă la el şi să ne revedem mâine, tot aici. E OK?
– Cool, nea moşule. Mâine ne vedem aici şi îmi faci placa. Gratis, cum ai promis!
– Gratis, domnule Hercule. Şi o facem mişto, cum vrei dumneata.
A doua zi, Karl Marx se instală, ca de obicei, pe malul Tamaşului. Hercule nu întârzie la întâlnire. Îmbrăcat la fel de agresiv, băiatul nu purta eleméntele de protecţie pentru skateboarderi, iar placa era transportată, cuminte, în husa ei.
– Hai salut, nea mosule!
– Bine-ai venit, tinere domn. Ai venit pe jos?
– Sigur că da. N-ai zis tu că pictezi placa? Am spălat-o, aşa că nu m-am mai dat cu ea, să n-o jegăresc. Ia uite, boboc!
Bărbosul era deja pregătit cu modelul colorat, pe care i-l prezentă beneficiarului. Uitând de morga sa agresivă, băiatul îşi puse mâna la gură, mirat şi încântat.
– Aşa îmi pictezi placa? Mamă, ce frumos! Neam de neamul skaterilor n-a vazut aşa ceva, iar eu o să fiu primul care o să se dea cu asta! Mamă!
– Uite ce zic eu: Avem două variante: sau mi-o laşi mie să o duc acasă la mine să o pictez, şi ţi-o aduc mâine, sau o facem acum, pe loc, împreună. Ce zici?
– Păi … Ai vopsele la tine? Şi pensule?
– Am, sigur … uite, dă-mi, te rog, cutia aia de acolo, aia galbenă …
– Asta? Na, colea.
– Da, asta, mulţumesc. Uite, tuburi şi borcănele cu vopseluri de toate culorile. Avem de unde alege. Ha să vedem placa. Chiar e curată. Hai să o dăm cu chestia asta, să o decapăm. Adică să facem să prindă vopselele noi.
– Să nu se ia marca de pe ea, ai grijă.
– Nu se ia, nu se ia. Uite, acum dăm cu primmer. Ca să un se desprindă, apoi, vopseaua. Vrei să-mi dai şi mie pensula aia mare, te rog?
– Da’ ce, singur nu poţi să ţi-o iei?
– Ba da, sigur, dar ziceam să mai câstigăm timp. Dacă mă ajuţi dumneata, merge treaba mai iute. Şi acum să … uite, să pregătim culorile.
– Adică cum, să le pregătim? Nu ţi le-ai cumpărat tu din magazin?
– Ba da, dar un avem toate nuanţele. Uite, amestecăm puţin de ici cu puţin de dincoace şi obţinem exact ce ne trebuie ca să desenăm “H”-ul. Uite, îţi place?
– Da, mişto. Cu ce facem în “H”?
– Facem şi în “H”. Uite tuburile astea. Până termin eu conturul, dumneata ai putea să amesteci puţin astea, să …
Vorbind tot timpul Karl Marx acoperea suprafaţa skateboardului cu vopsea, făcând-o să semene tot mai mult cu planşa realizată în atelierul de acasă. Hercule, din ce în ce mai mulţumit de mersul lucrurilor, se învârtea în jurul lui.
– Nea moşule, chiar că esti bun! Să vezi ce le fac eu la bitoncii ăştia, când o să vadă ce placă beton am eu.
– Păi nu ţi-am promis eu?! Numai că va trebui să aştepţi o zi-două până te dai cu ea, să nu-i iei vopseaua.
– De ce, crezi că nu ţine?
– Cum să nu ţină?! Sigur că ţine, dar trebuie să se usuce bine lacul. Dacă nu, îl freci cu talpa … Ce adidaşi zici că ai?
– Ăştia-s de firmă, e Nike, dar mai am şi alţii, tot de firmă.
– Aha, dacă-s Nike sunt buni, rezistă mai bine lacul ăsta. Ia ţine dumneata puţin de role, să scot eu feonul să o uscăm niţel, cât să nu o zgârii cu husa. No, ce zici? E cum o voiai dumneata?
– E şi mai tare, nea moşule. Eşti un moş pe cinste, p-onoarea mea!
– Mă bucur că-ţi place … De acum o să fii cel mai tare skater din oraş, nu numai din cartier. Dar ştii ce zic eu? Nu vrei să te desenez în mers?
– Cum adică?
– Adică să-ţi fac un tablou cum te dai dumneata cu placa. Aşa, în viteză.
– Păi ştii cum să mă faci?
– Încercăm. Uite, am mai desenat oameni, ce zici, nu e bine aşa? Uneori îmi ies.
– He, he, uite ce gagică mişto e asta! Tu ai pictat-o?
– Păi cine? Să ştii că e mult mai uşor decât desenul de pe placă.
– Uaaa!… Dacă mă faci aşa mişto, trag o poză cu pictura şi mi-o pun la Facebook.
– Hai să batem palma! Nu mâine, dar poimâine te pictez!
Portretul lui Hercule a fost o reuşită. Băiatul l-a postat pe Facebook, dar după câteva zile l-a înlocuit cu altul. Reuşise să-I explice lui Karl Marx ce este acela un ollie, iar artistul a reuşit să prindă cât se poate de bine mişcarea într-un nou tablou.
– Nea Karl, ştii ceva, am facut aproape trei sute de likeuri cu tabloul matale. Eşti tare de tot.
– Puţin talent, puţin noroc, mult antrenament, aşa cum faci şi dumneata cu skateul … trebuie să iasă bine portretul.
– Da, e super! Mi-ar plăcea să pot şi eu să fac chestii de-astea. M-am plictisit să fac numai trickuri cu placa toată ziua.
– Şi de ce nu încerci? Poate reuşeşti, cu puţină perseverenţă.
– Crezi că aş putea?
– Te ajut eu să încerci. Nimeni nu s-a născut învăţat!
– Pe cuvânt? Dacă mă înveţi să desenez, te învăţ şi eu pe matale să faci ollie! Mergem la ăia la pistă şi te învăţ!
Zâmbind în barbă la gandul că ar putea el, “nea moşu’” de până mai ieri, să se dea cu skateboardul, ba, mai mult, să facă şi trickuri, Karl Marx îşi luă rolul în serios. Trecătorii care se plimbau pe cheiurile Tamaşului îi admirau pe bătrânul bărbos şi pe adolescentul cu aspect agresiv care, împreună, le făceau portrete. În scurt timp, băiatul a înţeles în ce fel se calculează proporţiile şi se desenează liniile de cotă, cum se schiţează trăsăturile, cum se aleg şi se amestecă culorile … În acealşi timp, figura lui agresivă şi tricourile ţipătoare se preschimbară într-o ţinută şi o alură de băiat preocupat şi gânditor, în continuă căutare.
– Nea Karl, ştii ce m-am gândit eu aseară, când ploua? Ce-ar fi să fac eu o colecţie cu desene cu trickuri? N-ai vrea matale să mă ajuţi?
– Sigur că te ajut. Dar va trebui să cumpăram altfel de materiale, nu putem să colorăm cu pensula desenele alea. Hai să ne gândim ce ne trebuie, să facem o listă. Şi mâine mergem împreună să le cumpăram.
– Ştii ceva, nea Karl, matale şi aşa ai cumpărat prea multe pentru mine, ai pierdut atâta timp să mă înveţi să desenez şi m-ai transformat din golan de pe străzi în băiat bun. Mi-a zis şi diriga la şcoală că nu-i vine să creadă. Şi pe semestrul ăsta să ştii că am luat zece la purtare, de când eram a-ntâia n-am mai avut zece la purtare. O să-i zic lui tata să meargă cu mine să-mi ia toate astea.
– Mă, Hercule, tu eşti un băiat bun. Eu am ştiut de la început că răutatea pe care o arătai nu era adevărată şi că, de fapt, tu eşti un copil bun şi sensibil. De aia te-am învăţat tot ce ştii acum, nu am nevoie de bani şi nici de altceva. Dar dacă zici că tatăl tău poate să te finanţeze pentru planşe şi culori, sigur că nu am voie să nu-l las să se simtă bine ca părinte cumpărându-i copilului una-alta. Dar să ştii că o să-l coste câţiva lei, nu puţini!
A doua zi, plimbăreţii de pe malurile Tamaşului au înţeles, în sfârşit, ce-i cu Karl Marx. Cutiile cu vopsele, şevaletul şi panoul cu portrete erau înconjurate de câţiva bărbaţi, dintre care unii în uniformă de poliţişti. Printre ei se remarca unul cu o figură agresivă şi cu priviri dispreţuitoare. Reuşise să distrugă şi să calce în picioare câteva dintre portretele realízate de Karl Marx şi, deşi cei doi ofiţeri de poliţie se străduiau din răsputeri să-l ţină pe loc, încerca să-l atace pe bătrânul artist.
– Bă, nenorocitule! Mă miram eu ce-i cu copilul de nu mai trece pe-acasă decât la ora mesei! Mi-ai nenorocit copilul! Bestie! Pedofilu’ dracului! L-ai făcut să n mai facă sport, să devină un fătălau! Ce pictor, bă, curcanule! Ce mare profesor! Ce dacă ţi-a fost diriginte!? Şi tu eşti un pedofil! Bă, te omor în bătaie, bă!
– Aşa a reacţionat părintele lui Hercule? Nu i-a părut bine că pictorul a scos ce era mai bun în copilul lui? Mă Aurele, dar nu l-a amendat poliţia?
– Nu ştiu cum a evoluat situaţia, Edi. Sigur că eram curios să văd deznodământul poveştii, dar, când am văzut cum se adună lumea, chiar m-am temut ca nu cumva să se extindă conflictul şi să o iau şi eu pe cocoaşă. Sau, şi mai rău, să nu mă cheme să depun mărturie. Ce naiba să le spun eu la poliţie, când e clar că nu ştiam nimic despre povestea asta!
25.08.2021


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!