Umblă de multă vreme fără țel pe străzile orașului de pe coasta mării. De când? Nici el nu mai știe. Poate de ore, poate de zile, ori de săptămâni. Nici măcar nu-și mai aduce aminte cum se cheamă orașul acesta și cum a ajuns el aici. Totul pare un vis, straniu, tulbure și amenințător.
Își aduce aminte, ca printr-o ceață străvezie, că a avut cândva o viață, un loc în lume, un rost în societate, o familie, soție și copii, o slujbă, preocupări înalte, planuri și idealuri, dorințe și scopuri de-a valma. Care parcă treptat s-au surpat undeva într-un soi de neant, s-au năruit cum se năruie castelele de nisip sub asaltul valurilor mării, s-au destrămat cum se destramă în vânt pânza putrezită de ploi și de omături. A avut cândva de toate, azi nu mai are nimic, decât un trup îmbătrânit și uzat peste măsură, altădată atletic și sportiv, îmbrăcat în straie ponosite și decolorate de vreme, încălțat cu bocancii vechi și scâlciați cu care cândva urca sprinten munții și bătea toate coclaurile.
Azi abia își mai poartă trupul masiv și greoi pe străzile întortocheate ale urbei medievale, fără să coboare în cartierele moderne ale stațiunii marine, se învârte năuc doar pe străzile cu clădiri joase și întunecoase, ascunse de grădinile stufoase, pe trotuarele vechi și crăpate, pe sub copacii bătrâni și umbroși care-i ascund prezența fantomatică, pe lângă gardurile de fier forjat din dosul cărora îl latră furioși câini masivi și colțoși.
Merge fără șovăire și fără oprire, deși de mult nu mai știe unde vrea să ajungă. Dar merge, ca în transă, ca sub vraja unui țel măreț și îndepărtat, ca sub magia unei fata morgana. Se învârtește mai mult într-un cerc vicios prin cartierul întunecos unde nu știe prea bine când e zi și când e noapte, când e soare și când e doar lumină de lună.
Nimeni nu-l cunoaște și nu cunoaște pe nimeni. E un străin în oraș, toți îl privesc ciudat, unii doar curioși, alții speriați, alții de-a dreptul enervați de prezența lui stranie în lumea lor. Câinii îl latră de după fiecare poartă, ochi dușmănoși îl urmăresc de după obloanele masive de stejar ori de după zăbrelele de fier forjat.
Dar și în el crește parcă la fiecare pas un val de ură ca o maree neagră, împotriva tuturor, împotriva a tot și a toate. Din tot ce a simțit cândva frumos și luminos a rămas doar o ură ca o zgură murdară pe coșul de fum al unui vechi furnal. Și se simte la rândul lui înconjurat de un val de ură și dispreț, respins parcă până și de câinii și pisicile din cartier, de copacii gârbovi și de pietrele drumului. Mănâncă doar ce găsește pe la tomberoane și prin curțile restaurantelor, disputându-și bucata de hrană cu câinii maidanezi. Doarme pe apucate, prin boschetele parcurilor, ori pe sub podurile orașului. Doarme puțin și agitat, iepurește, cu spaime la fiece mișcare din jurul lui și atacuri de panică la fiece aducere aminte.

Dinspre mare se arată zorile, însângerate, înroșind crestele valurilor ce se alungă unele după altele spre țărm. Se trezește brusc sub podul de piatră, tresărind speriat din somnul agitat și plin de coșmaruri tulburi. Și deodată un dor năvalnic îl ia parcă pe sus și-l împinge spre mare. Părăsește pentru prima oară cartierul bătrân, bătut fără țel vreme îndelungată și se duce, aproape alergând, aproape chiuind ca în copilărie, spre țărmul de nisip, coboară aleea dreaptă spre plajă, cu picioarele parcă dintr-o dată mai ușoare, deși sunt zdrobite de mersul îndelungat, rănite și pline de sânge în bocancii vechi, militărești. Dar acum aproape că nu le mai simte, parcă mai mult plutește spre apa lucind magic sub paloarea zorilor purpurii. La marginea fâșiei de nisip se oprește, ezită să se apropie de apa mării, ceva ca un frig interior îl face să se scuture și parcă ar vrea să se întoarcă iar la marșul lui nesfârșit și fără nici o noimă prin orașul de sus.
Dar marea îl atrage irezistibil. Pășește spre apa care se unduiește amețitor sub ochii lui. Face un pas spre valul spulberat la țărm, apoi se oprește ca în fața unui sacrilegiu. Ca într-un ritual magic își leapădă hainele murdare și grele, încărcate de vreme, apoi bocancii scâlciați și scorojiți. E gol și se simte ușor ca o pasăre în zbor. Ori ca un pește alunecând în apele verzui.
Pășește în apa rece care-l înfioară din creștet până-n tălpi, ezită un moment cu piciorul în aer, apoi înaintează tot mai hotărât în valurile tot mai mari și apa tot mai adâncă. De la o vreme nu mai simte fundul mării, dar înaintează ca sub impulsul unei dorințe irepresibile, se afundă tot mai mult în apa mătăsoasă a mării și parcă un cântec de sirenă i se înfiripă pe buze și două versuri, citite cândva, în tinerețe, îi răsună în minte: „căci și râul cel mai ostenit sub soare/ tot află undeva odihnă-n mare”. Da, odihnă în mare... ce poate fi mai de dorit?
Cândva era un fidel îndrăgostit al mării, înotând ca un pește, jucându-se cu marea în toate felurile, ca și cu o iubită mlădioasă și alunecoasă. Dar acum nu mai simte nevoia să înoate voinicește, îmbrățișând apa cu brațele sale vânjoase, arcuindu-se și afundându-se, apoi tâșnind la suprafață, asemeni unei viețuitoare marine. Acum se lasă doar moale îmbrățișat de mare, ca un prunc purtat pe brațele ei unduioase.
Din mare se ridică, măreț și orbitor, soarele, împrăștiind văpăi peste valuri. Se abandonează apei până când simte valurile plesnindu-i buzele, bătându-i obrajii, apoi ochii, apoi acoperindu-i fruntea și părul. Înghite fără să vrea o gură de apă sărată, care-i parcă-i face plăcere, apoi încă una, bea cu o sete ciudată din apa sărată până când simte un nod în stomac și o senzație de vomă iminentă.
Atunci se lasă cu totul cuprins de apa mării, privind nepăsător la bolboroseala aerului care-i iese pentru totdeauna din plămâni. O vreme plutește spre adânc, ușor și nemișcat ca în vis. Apoi deodată tresare, se zbuciumă și ar vrea să înoate spre suprafață, să vadă iar soarele înălțându-se maiestuos din valuri. Dar parcă nu mai are nici mâini și nici picioare care să-l ajute. Se scufundă lin în masa stranie de apă verzuie ce pare liniștită, dar în urechi îi bubuie tot mai tare o canonadă de tobe anunțând parcă un sfârșit de lume, ca o cascadă uriașă de stânci prăbușindu-se spre adâncuri. Iar în ochi îi crește o lumină orbitor de albă, venind parcă amenințătoare spre el.
Apoi, treptat, în urechi răpăitul tobelor se îndepărtează iar în ochi lumina orbitoare se stinge și peste tot necuprinsul se așterne întunericul deplin și pacea desăvârșită.