Robert nici nu s-a trezit bine și a început, ca de obicei, să se plângă – că e înnorat, că a întârziat coletul comandat, că n-a ieșit cafeaua cum dorea și multe altele pe care le înșira conștiincios aproape zi de zi, de parcă ar fi oficiat un ritual de exorcizare a grijilor. De fapt, nu făcea decât să își amplifice starea de lâncezeală, dând vieții sale un gust din ce în ce mai sălciu. Bineînțeles, pentru toate se găsea un vinovat care întotdeauna era altul decât el însuși: soția, copilul, vecinul, colegul, șeful, primarul, guvernul, UE, KGB, CIA...
Totuși, astăzi ar fi trebuit să fie o zi mai luminoasă, pentru că aștepta vizita unui văr și bun prieten pe care îl întâlnea o dată sau de două ori pe an. Plin de griji, însă mult mai liniștit și binevoitor decât el, Ștefan, tatăl a cinci copii, răspândea în jurul său împăcare și echilibru – mult râvnitele daruri de către orice om, fie că o conștientizează sau nu. De aceea și pururea îmbufnatul Robert era ceva mai voios și dispus să se bucure de viață, în pofida monologului cenușiu pe care îl recita constant, probabil și cu un anume scop terapeutic. Aproape de ora 10.30 se aude soneria de la interfon. A apăsat pe buton fără să mai întrebe cine este, iar după puțin timp a deschis ușa și l-a întâmpinat pe oaspete:
– Hristos a înviat! Ștefane, tu ai venit cu vremea asta?
– Adevărat a înviat! Nici cu vremea, nici cu vremurile n-am venit eu. Au venit ele. Vremea însă este destul de bună. Măcar să plouă, că e cam secetă. Cât despre vremuri, la ce folos să ne plângem, că în ultimă instanță nu ele te fac mai bun sau mai rău.
– Ia uite-te la el, abia a venit și a început deja lecția de filosofie, zise Robert bucuros pentru revedere și pentru că preconiza o discuție interesantă. Cel puțin nu mai era un monolog în fața familiei care își făcea rapid de lucru, știind pe de rost cuvintele discursului matinal din fiecare zi de concediu. După ce și-au strâns mâna cu putere preț de cinci, șase secunde, a continuat către invitatul său:
– Hai domne, domnu' văr (hi-hi-hi!), mai întâi să-ți pui haina în cuier și să te faci comod, că avem noi timp și de filosofie. Ia loc pe fotoliu și spune-mi dacă vrei o cafea, o bere, am și un vin roșu foarte bun.
– O cafea, te rog. Un vin bun ți-am adus și eu.
– Se rezolvă. Revin imediat.
Cei doi veri și buni prieteni, aflați la aceeași vârstă, spre a doua tinerețe, dar amândoi în putere, și-au împrospătat rapid informațiile despre membrii familiei, trecând în revistă diverse încercări și bucurii prin care au trecut acasă, la serviciu și pe unde s-au nimerit să îi găsească. Nu după mult timp, însă, Robert a revenit la obiceiul său de a se plânge, ca o victimă ce se respectă, de toți și de toate. Era păcat să rateze ocazia! Ștefan știa la ce să se aștepte și, văzând că sunt deșarte speranțele sale de a sări în Săptămâna Luminată peste acest episod, îl asculta gânditor și răbdător. Observând nevoia vitală a celuilalt de a vorbi, s-a gândit că este bine să nu îl întrerupă, mai ales că se întâlneau rar; fără a dori să îl încurajeze în victimizare și lamentare pe vărul său, Ștefan credea că omul chiar este cumva rănit și își caută remediul în felul acesta. La un moment dat, Robert se gândi totuși să concluzioneze și spuse că, din toate acele cauze – constând în acțiunile altora, evident – se simte lipsit de libertate, aproape sufocat. În acest punct, Ștefan a ridicat din sprâncene și l-a întrebat cu neprefăcut interes:
– Robert, ce înțelegi prin a fi liber?
– Păi, ce să înțeleg? Dacă omul este lăsat în pace să-și urmeze planurile, dacă are posibilitatea de a lucra și de a utiliza banii câștigați din munca sa, dacă nu este cenzurat așa cum era până în ʼ89, atunci este liber.
– Ok, de acord, tot ce spui se referă la libertatea exterioară, ca să o numim așa, adică ține de condițiile din afara ta, care nu te împiedică să fii liber. Este o libertate social-politică. Dar ce ar fi libertatea într-un sens mai profund, acea libertate interioară?
– Presupun că ai în vedere faptul de a gândi...
– Da, spuse Ștefan lungind gânditor „a”-ul. Pentru că, în cele din urmă, dacă ți-ar fi luate toate condițiile libertății exterioare, atunci tot rămâi liber în forul interior, deci tu alegi la ce și cum să gândești, ce atitudine să adopți în privința noii situații, de pildă, sau în privința celor care ți-au răpit libertatea exterioară. Îmi amintesc de ceea ce spun numeroși deținuți politici în memoriile lor, precum Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”: rămas doar cu tine însuți, poți alege să te revolți, să îi urăști pe răufăcători, sau poți alege să te împaci cu situația, să accepți că nu poți schimba datele exterioare, singura schimbare posibilă fiind numai asupra ta, dacă alegi să îți concentrezi atenția și energiile spre interior, adică să îți pui ordine în gândire și în suflet, în general.
– Într-o astfel de situație eu cred că aș înnebuni. Am citit cartea lui Steinhardt și am văzut în ce mizerie, la propriu, au fost aduși condamnații. Trebuie să te naști cu o structură mentală aparte pentru a face față.
– Are și structura mentală rolul ei, fie că vorbim despre date genetice sau despre achizițiile dobândite pe parcurs (am mai vorbit noi despre asta de atâtea ori), însă nu trebuie uitat că intră și altceva deosebit de important în ecuația referitoare la cum poți face față suferinței și nedreptății.
– Ce anume?
– Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, intervenția Sa în viața omului, atunci când este lăsat, desigur.
– Dar dacă acei oameni au fost închiși în urma condamnării pe nedrept și dacă au stat și 20 de ani în pușcărie, cum a intervenit Dumnezeu?
– Știi vorba aceea: să faci un pas spre Dumnezeu, pentru că El va face apoi o sută spre tine. Din păcate uităm că Hristos se află deja la ușa inimii fiecăruia, fără a o forța: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”. Ceea ce înseamnă că tot El contribuie și la acel prim pas al nostru, dacă ne lăsăm înduplecați.
– Da, știu la ce te referi, însă...
– Însă tocmai acest lucru – anume a-L lăsa pe Dumnezeu să intre în inima ta – a făcut din victime politice oameni liberi, chiar sfinți, a făcut posibil supraomenescul: să nu înnebunească în condiții de maximă nedreptate, unii fiind luați direct din așternut, de lângă copilul abia născut sau nici măcar născut, pe care l-au mai văzut după zece, cincisprezece ani. Așadar, libertatea profundă presupune o veritabilă forță interioară pentru a putea sta drept în fața valurilor vieții sau pentru a nu te lăsa dus de valul pornirilor naturii noastre de după cădere. A fi liber înseamnă să îți poți zice că nu vei răspunde cu jignire la jignire, cu lovitură la violență; mă refer la jignirea adresată ție, la violența îndreptată spre tine. Tocmai pentru că ne dorește cu adevărat liberi, Hristos ne cere să iertăm, să nu condamnăm (la asta se referă „să nu judecați”), să îl iubim chiar pe cel care ne-a făcut rău.
– Și crezi, Ștefan, că este omenește posibil așa ceva?
– Este clar că omul singur, omul de după cădere nu poate face asta. O spune însuși Mântuitorul: „Fără Mine nu puteți face nimic”; „Cine nu adună cu Mine risipește”. Însă exact acesta a fost scopul întrupării Lui: restaurarea firii căzute, împăcarea întregii umanități cu Dumnezeu. Și de aceea Apostolul Pavel îl numește pe Hristos Noul Adam, cel care a refăcut în Sine firea omenească. Cu siguranță ai mai auzit aceste cuvinte: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”.
– Până la urmă vrei să spui că omul credincios este cel mai liber?
– Da. Sau poți spune și așa: cel cu adevărat liber este cel care vrea din toată inima să fie un bun rob al lui Dumnezeu.
– Pentru cei mai mulți, chiar și pentru unii dintre creștini, exprimarea pare să reprezinte o contradicție în termeni: cel liber... să fie robul...
– Bine precizat: doar pare a fi contradicție. Cine este acest Stăpân? Unul rău, egoist, dornic de control? Nu! Este Cel care a murit pentru tine, ți-a dat tot ce îți putea da o persoană care îți dorește fericirea. De fapt, nimeni altcineva nu îți putea oferi ce ți-a dăruit El, pentru că niciun alt om nu este și Dumnezeu. Și de aceea, oricât de mult s-ar jertfi pentru altul, nimeni nu poate înțelege adâncul de smerenie al lui Hristos atunci când a primit lovituri de la mâinile pe care le-a zidit, așa cum spun diverse cântări din Joia Mare. Iar tuturor se arătase ca Împărat al Păcii, nu ca invadator. Îi vindecase, îi hrănise, îi înviase. Și de fapt ce îți cere acest Stăpân? Să fii cu adevărat fericit! Dar cum poți fi fericit altfel decât eliberându-te (cu ajutorul Său, am văzut) de micimile ego-ului, care devin nisipuri mișcătoare unde te poți pierde definitiv, în caz că nu îți vii în fire, precum fiul risipitor. În schimb, există atâția „liberi” care s-au făcut de bună voie robi ai nimicurilor ce au pus stăpânire pe viața lor: fie gânduri de slavă deșartă, fie propria imagine, fie mașina, casa și alte lucruri, fie o persoană pe care o idolatrizează etc. Lista amăgirilor, a falselor fericiri, este foarte lungă. Așadar, Hristos îți cere prea puțin pentru cât îți oferă: să îți faci curățenie în inimă, lucru la care și El te ajută dacă Îi ceri, deci să-ți eliberezi inima pentru ca aceasta să se poată umple de Lumina Sa ce aduce cu sine pace, bucurie, înțelepciune și toate celelalte binecuvântări. Iar curățenia respectivă presupune o punere în rânduială a tot ce se află în inimă, presupune exercițiu (askesis), disciplină, antrenament, adică asceză. Nu ți se pare curios că lumea actuală este, în schimb, tot mai interesată de divertisment? Și ți se pare a fi o simplă coincidență că lumea este din ce în ce mai tristă, mai depresivă? Deci cu cât mai mult divertisment, cu atât mai multă tristețe. Vezi bine că cererea pentru distracție (distragere) este mereu în creștere – ca în cazul oricărei adicții. Ori tocmai robul lui Dumnezeu nu mai este legat cu tot felul de lanțuri, nu mai este distras, ci este eliberat în Lumina din care el este doar o scânteie.
– Mai pe scurt, ce înseamnă să fii rob al lui Dumnezeu?
– Înseamnă să dorești ca voia Lui să devină voia ta, după ce ai înțeles că voia ta este imperfectă, iar voia lui Dumnezeu în ce te privește nu are vreo scădere. Deci după ce ai înțeles că este cel mai bine pentru tine să te lași în voia Sa. Robii lui Dumnezeu nu sunt automate umblătoare, animale de povară, nu sunt sclavi tratați precum obiectele, ci sunt chiar nobilii din preajma Sa, care au ales să fie loiali, credincioși Aceluia care Și-a dat viața pentru ei, nu din eroism gratuit, de poză, ci din dragoste desăvârșită.
– Și cum rămâne cu frica de Dumnezeu?
– Mult blamata frică de Dumnezeu nu trebuie înțeleasă ca teamă de a o lua pe coajă, pentru că nu asta se cere de la cei numiți fii prin înfierea Jertfei de pe cruce, de la cei chemați să ia parte la bucuria Învierii. Este vorba despre teama de a nu-ți jigni Creatorul prin gândurile, cuvintele, faptele tale. E precum teama copilului de a nu-și dezamăgi părinții despre care știe câte sacrificii au făcut din iubire pentru el.
Discuția dintre ei a continuat până târziu după-amiaza, pentru că atunci când dialogul devine comuniune, timpul trece pe nesimțite, se aseamănă cu veșnicia din care a fost desprins și în sânul căreia va reveni.