Cea mai frumoasă povestire de dragoste

Cu ceva timp în urmă, i-am promis muzei de atunci că pentru ea am să scriu cea mai frumoasă povestire de dragoste din literatura română. Era o fată atât de frumoasă cum nu mai întâlnisem alta până atunci. Avea un corp superb și, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, avea și niște ochi minunați, imenși și nevinovați. Fața era de un oval perfect cum numai în vechile icoane mai întâlnisem. Pielea albă ca laptele completa un tablou al inocenței încât părea să fie o fată de o puritate de Madonă. Nu era chiar așa, dar de asta aveam să mă conving ceva mai târziu.
Eram la ea în garsonieră când a început totul. I-am promis treaba cu povestirea după cea mai reușită partidă de sex din viața mea, așa că mă simțeam într-un fel obligat să mă revanșez. Era cald, eram încinși, așa că mi se părea timpul potrivit să punem la punct câteva amănunte, așa, să batem fierul cât e cald, cum se spune. Urma ca eu să scriu povestirea peste noapte, când ea dormea.
Firul narativ al povestirii i-a plăcut, era și greu să nu-i placă, fiindcă avea un suflet simplu și un corp superb, după cum am mai spus.
Pe scurt, era vorba despre un tânăr locotenent sosit rănit din Afganistan și pe care eroina îl face bine cu dragostea și cu puterile ei vindecătoare. Trebuia să scriu povestirea în așa fel încât lumea să nu își dea seama că este vorba de ea, dar trebuia ca atunci când o va citi prietenelor ei, ele să se prindă că ea este totuși eroina. Complicat, dar nu imposibil. Numele eroinei aveam să îl stabilim puțin mai târziu și urma să fie o anagramă după numele ei, așa că nu avea rost să ne gândim încă la el.
Mai rămânea să ne gândim la numele tânărului și frumosului locotenent și, cum ei nu îi trecea nimic prin minte, am propus eu.
—Adam, am zis eu primul nume la întâmplare. Mă gândeam la semnificația lui ancestrală, primul om și așa mai departe.
—Nu, a zis ea scurt.
—Păi de ce? am rămas eu nedumerit.
—Am avut un prieten anul trecut cu numele ăsta și s-a purtat urât cu mine când ne-am despărțit.
Mă rog, nu prea pricepeam eu ce avea una cu alta, așa că am propus un alt nume:
—Călin.
—A, nu, în niciun caz, nu acesta.
—Dar acesta ce mai are?
A avut o scurtă ezitare, pe urmă mi-a zis:
—Acesta a fost primul meu iubit. L-am cunoscut într-o vară când am fost la bunici. Și după ce m-a dezvirginat, a umplut tot satul cu isprava lui.
—Păi și ce legătură are una cu alta?
—Nu vreau să creadă că mă mai gândesc la el. Mai ales că m-a durut ca naiba când a făcut-o!
Asta era Daria și gata. Na, că ați aflat și cum o cheamă. Am înghițit în sec și am încercat alt nume.
—Laurențiu.
—În nici un caz, a sărit ea de fund în sus.
—Păi de ce?
Altă ezitare, apoi iar a golit sacul:
—Am fost anul trecut la mare cu el și o avea așa de mare, că și acum mă mai doare păsărica și când mă gândesc la el.
Am mai propus vreo zece nume de băieți la întâmplare, dar fiecare avea cusurul lui, așa că i-am spus exasperat:
—Auzi, fată, se pare că, așa inocentă cum ești, printre picioarele tale numai trenul nu a trecut, așa că gândește-te tu la un nume de băiat care nu a fost în viața ta.
Cum tăcerea ei se prelungea, i-am făcut o propunere:
—Hai să alegem atunci un nume de băiat cu rezonanță străină.
—În niciun caz, a zis ea revoltată.
La întrebarea mea, a zis ceva care m-a lăsat mască:
—Tu vrei ca dacă totuși mă recunoaște cineva să zică că mi-o trag cu străinii pentru bani?
Nu, în niciun caz nu voiam să zică lumea așa ceva, așa că am abandonat găsirea numelui în seara aia și am trecut în pat.
Au urmat câteva zile fierbinți în care noi am uitat cu totul de povestire, apoi în viața mea au apărut alte muze și în viața ei alte nume, și uite așa a rămas literatura română văduvită de cea mai frumoasă povestire de dragoste.