Tiatitis se delecta cu firmiturile unei ciuperci daruite de un amic, wiking kievan, în timp ce lumini și umbre i se jucau pe pleoapele închise cu genele arse în războaie. Frunzele viței de vie se legănau sub adierea vântului foșnind precum catrințele lepădate de nimfele care acum îl alintau în visul care îi odihnea instinctele... Armăsarul său negru strălucea ca antracitul lângă pârâul din care se adăpa plesnind din coadă când în stânga, când în dreapta, când ușor, când mai nervos. Insectele erau înnebunite de parfumul cabalin. Unele dintre ele mai cu tupeu zburau țintă între picioarele de unde se legănau ghiulelele purtate cu mândrie în luptele ce tocmai au trecut și atunci își ridica câte o copită de la picioarele dinapoi, nechezind ușor. Nimfele scăldate de Soare se înrourau de brobonițele de aur ce se prelingeau de pe trupurile dezbrăcate de orice sfială... Unele dintre ele îi picurau lui Tiatitis pe pieptul păros, pe frunte, în gura sa căscată de o plăcută uimire! Atunci își deschise pleoapele și a sărit ca ars în picioare căutând din privire un par sau o piatră, mormăind:-Scorilo! Câine netrebnic! Câinele s-a îndepărtat de stăpânul său dând vesel din coadă apoi s-a întors așezând-se cu botul pe labele din față mârâind ca și cum ar atrage atenția la ceva anume...-Ce ai afurisitule!? Tiatitis deja s-a liniștit. El și câinele său erau prieteni vechi iar atitudinea lui Scorilo îi spunea că ceva se întâmplă sau urmează un pericol. Războinicul se întinde pe burtă în iarba înaltă și începe să scurteze cu privirea albastră și oțelită de sporii ciupercilor în valea dealului de unde răzbăteau ecourile unor hilizeli latine de bărbați băuți, icneli înfundate de femeie pălmuită și ah-uri amestecate de plăcere și durere în același timp...

Emilian Oniciuc-01.07.2023