Iarba îi cuprinse glezna cu o mângâiere aproape convalescentă, iar Rù Gùm susură un "ooh" imperceptibil. Nìf Lèd observă emoția și avu un moment de bucurie nostalgică: iată că mai exista cineva care se bucura de micile plăceri ale vieții, nu era singurul. Rù Gùm privi spre liziera Pădurii de Arșiță și rămase înfipt în sinapsele blândei ierbi, primind cu răbdare semnalele de încărcare emoțională. Nìf Lèd promisese că pleacă a doua zi, deci aveau timp de o discuție orfică pe marginea "Dicționarului de ecuații unghiulare aplicabile vertebrelor cântătoare ale semnelor vechi" pe care voiau să îl publice cât mai repede. Tot iarba îl trezi pe Rù Gùm din visare, se colorase în purpuriu și începuse comunicarea cu licuricii. Rù Gùm zbură într-o altă amintire, iar copilăria lui se proiectă, pur și simplu, pe cer. Nìf Lèd zâmbi, strălucitor; începea discuția. În aer pluteau parfumuri telurice, susținute prin dans de penumbre rotunde și de cuvinte monosilabice incipiente care transpirau spre cer întrebări, răspunsuri, îndoieli nostalgice, romantice rime. Discuția avu loc sub semnul curcubeului creat de licurici, aripile lor învăluiau lumina în nuanțe unghiulare, iar Nìf Lèd era, pur și simplu, copleșitor prin felul în care își argumenta punctele de vedere, cu sinapsele topite de încântare, orfic până la perfecțiune. Rù Gùm fu, într-un final, de acord cu el. Răcoarea Pădurii de Arșiță le pătrunse muzical în suflete și cei doi prieteni porniră s-o traverseze. Pe măsură ce se apropiau de țărmul Oceanului Polenic, Nìf Lèd devenea tot mai strălucitor, degaja un zumzet de energie albăstruie care, conectată la razele de lumină ale licuricilor, dădea orizontului un aer gânditor, înmiresmat de introspecție infinitezimală. Succesul lui Nìf Lèd fusese deplin, începea Marea Întoarcere spre Punctul Unic. Când Nìf Lèd atinse Apa Primordială, strălucirea lui porni să completeze Geneza.