agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 151 .



Un elicopter îndrăgostit
proză [ ]
Iubire zburătoare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2023-10-05  |     | 






Un elicopter îndrăgostit

Am fost primul prototip din noua serie de elicoptere autonome de salvare și poate de asta am ieșit așa, mai... ciudat, asta, ca să nu folosesc un alt cuvânt mai dur. Bănuiesc că nu numai cu elicopterele se întâmplă așa ceva, ci aproape cu orice, când se fabrică ceva aparte.
Eu am fost dotat cu de toate, în așa fel încât să iau ochii comisiei de omologare și să se semneze fără probleme contractul cu statul. Creierul meu era grozav, spunea Tom, tehnicianul care mi l-a montat și care insista să-l numească așa, deși ceilalți spuneau despre el că este o banală IA (inteligență artificială).
—E un creier în toată regula, tipule, îmi spunea el, pentru că în timp ce îl regla, lăsase microfonul deschis și mereu vorbea cu mine.
De la el am aflat cele mai multe lucruri, pentru că altfel de unde să știu eu atâtea despre viața de zi cu zi și despre politică, și despre manevrele care se făceau în spatele culiselor. Eram o simplă tabula rasa – o tablă nescrisă și, fără el, așa aș fi și rămas. Dar în timp ce făceam testele, mereu îmi mai explica câte ceva, mereu se minuna de ce specificații găsea la mine.
—O să-i dai pe spate pe boșii din comisie, tipule, fiindcă în viața mea nu am văzut unul mai grozav ca tine. Și nu mă refer numai la creier, ci și la anexele pe care uneori ți le invidiez.
Pe lângă altele, aveam și niște aripi scurte retractabile, pe care nu le foloseam decât când aveam nevoie de viteză mai mare.
Din câte spunea, dacă eu voi trece cu bine testele, urma să fie construită o întreagă flotilă de elicoptere de intervenție. Intervenție multiplă, după cum spunea el, deși principalul scop era să fim elicoptere medicale autonome, care nu mai aveau nevoie nici de pilot și nici de medici la bord. Fusesem învățat să fac de toate și, la fel, urma să fie învățate și restul elicopterelor, deși se pare că vor avea unele limitări, în comparație cu mine.
În timpul reglajelor, care s-au întins pe mai multe săptămâni, fiindcă inginerii proiectanți nu erau deloc mulțumiți și mereu se mai făcea câte o îmbunătățire, Tom, care petrecea cel mai mult timp cu mine, asculta aproape tot timpul aceeași melodie. O singură melodie și, uneori, când îi cădea câte o cască din ureche, o auzeam și eu.
Era interpretată de o cântăreață numită Otilia Scriminț și, din câte spunea Tom, avea cea mai melodioasă voce din lume. Sau cel puțin îi plăcea lui. Și, pe deasupra, era și frumoasă. Când a început să aibă succes și-a luat numele de scenă Eva Sweet și după ce m-au cuplat la sistemul wi-fi al atelierului unde se făceau reglajele ma creierul meu, am putut afla o mulțime de lucruri. Despre Eva am aflat că a fost prima femeie de pe Pământ, iar sweet știam că înseamnă dulce, deci ceva bun. Nu știam cum este gustul dulce, fiindcă numai senzori pentru gust îmi mai lipseau, că în rest aveam de toate, dar dacă toată lumea zicea că dulce este bun e clar că așa trebuia să fie. Am accesat și câteva clipuri pe Youtube cu ea și am notat în mintea mea artificială că așa arată o fată superbă.
Uneori, m-am trezit că fredonam și eu cântecele ei, că altfel nu știu cum să spun, dar mă trezeam că prin circuitele mele neuronale aleargă melodiile ei. Când i-am spus asta lui Tom, a început să râdă:
—O să te îndrăgostești și tu de ea, că doar nu o să fiu singurul de aici care să o iubească la nebunie.
Tot de pe internet am aflat și ce înseamnă a iubi: a simți o mare afecțiune pentru o persoană de sex opus. Cu ocazia asta, am aflat că probabil eu sunt de sex masculin, din moment ce m-am îndrăgostit de o fată. Și acolo nu spunea că ar putea fi vorba numai de o fată și un băiat, ci de suflete-pereche, doar Tom îmi spusese de atâtea ori că sunt sensibil și că am un suflet fără pereche. Ei, poate că mi-am găsit sufletul-pereche și este chiar Eva Sweet, chiar dacă ea nu știe încă nimic de asta.
Uite așa, aflând azi una și mâine alta, perioada de teste se apropia de final și eu urma să apar în fața comisiei de omologare, și când îi vedeam pe toți atât de înfricoșați, parcă mă apucau și pe mine emoțiile.
—Tu nu ar trebui să ai nici o grijă, tipule! Ești perfect din toate punctele de vedere și mai ales din punctul de vedere al aerodinamicii. Tu simți aerul, mai mult decât atât, am impresia că tu simți fiecare moleculă de aer și o folosești pentru tine, să devii mai maleabil și mai grozav. Ești fiul vântului, a spus el și unul dintre șefi a auzit cum mi-a spus și așa mi-a rămas numele: „Son of the Wind”.
Membrii comisiei de omologare păreau să fie niște copii mari și răzgâiați, pentru că indiferent ce făceam, nu părea să-i încânte la fel de mult ca alte jucării pe care le avuseseră cândva în mână. Până la urmă, o probă infantilă, propusă în disperare de cauză de Tom, a fost cea care i-a dat pe spate.
Astfel, la propunerea lui Tom, unul dintre generalii din comisie a avut curaj să ia loc pe un scaun în mijlocul sălii unde avea loc proba, iar eu, mișcându-mă cu grație în jurul lui, i-am adus, folosindu-mă de unul dintre cele două brațe mobile, o țigară de foi la care i-am tăiat vârful la doi centimetri, așa cum a vrut el, apoi, după ce i-am înmânat-o, am aprins-o cu grijă.
—Mulțumesc Son of the Wind, mi-a spus el, fiindcă era un militar corect și știa să aprecieze un lucru bine făcut.
Iar apoi a venit surpriza: pentru că aveam activate difuzoarele, am spus cu de la mine putere.
—Cu plăcere, domnule! Onoarea a fost de partea mea!
Nu m-a învățat nimeni să spun asta, dar așa mi s-a părut mie potrivit să spun, fiindcă văzusem prea multe clipuri pe Youtube ca să nu se prindă ceva șmecherie și de mine.
Se pare că a fost exact ceea ce a trebuit, pentru că generalul s-a ridicat în picioare, a salutat, apoi a dat mâna cu mine. De fapt, cu brațul meu mobil, care avea forma unei mâini umane și era îmbrăcat într-o mănușă. Toate astea, în timp ce eu pluteam nemișcat și aproape neauzit, la un metru și jumătate de sol.
În jurul nostru nu era niciun curent de aer, pentru că aveam dispozitive care anihilau curenții de aer până îi aducea la un nivel abia sesizabil.
Nu mai spun că toți ceilalți membri ai comisiei s-au ridicat în picioare și au aplaudat îndelung momentul.
La naiba, eram doar un creier artificial sau o IA, după cum spuneau alții, dar chiar m-am simțit mândru și un pic special în momentul ăla.
După validarea prototipului de către comisie, totul a mers ca pe roate. Liniile de producție existau deja, pentru că toți se așteptau ca proiectul să fie aprobat fără probleme, astfel că în scurt timp a apărut o întreagă flotilă autonomă de elicoptere pentru intervenție. A durat destul până când au devenit toate operative, dar după ce ne-am luat serviciul în primire nu au mai existat accidente și nici măcar incidente pe care să nu le rezolvăm operativ și fără să mai fie nevoie de intervenția omului. De multe ori, când ajungeam cu persoanele accidentate la spital, ele erau deja rezolvate și din punct de vedere medical, pentru că încetul cu încetul am fost dotate cu tot ce era nevoie, chiar și pentru operații de complexitate medie.
Cel mai greu ne era cu rudele care voiau cu orice preț să își însoțească suferinzii, fiindcă nu concepeau să își lase bolnavii sau accidentații pe seama unor mașinării. Dar asta a fost numai la început, pentru că pe măsură ce se obișnuiau cu noi, solicitau în mod expres să vină un elicopter autonom de salvare.
Când mai ajungeam în hangarul de mentenanță, cam o dată pe lună sau chiar mai des, dacă era nevoie, îl întâlneam pe Tom, care nu își mai vedea capul cu noile elicoptere pe care trebuia să le echipeze, dar tot își mai făcea timp să stea de vorbă și cu mine.
—Tipule, tu știi că ești grozav – îmi spunea el. Și o să rămâi în continuare la fel, pentru că noilor elicoptere le instalez numai echipamentele obișnuite și la standarde tot mai scăzute. Nu atât cât să pună în pericol intervențiile, dar... nu știu cum să îți spun, însă devin prea monotone. Tot mai artificiale și mai puțin inteligente.
—Am avut noroc cu tine, Tom, pentru că m-ai dădăcit și m-ai învățat de toate atunci, la început. Ai fost un guru care m-a învățat lucrurile mărunte ale vieții. M-ai învățat cum să... simt lumea, nu numai să o interpretez prin stimulii pe care îi primeam din jurul meu.
—Ei, lasă, că și tu ai fost un elev silitor, îmi spunea el modest, dar simțeam că îi face plăcere ceea ce îi spuneam.
Într-un fel, mă minunam că un om atât de instruit ca Tom se putea simți mulțumit și mândru atunci când era lăudat de un gheotoc de procesoare și memorii, așa cum ne numeau cei care nu ne puteau suporta.
În una din zilele în care eram ceva mai liber și discutam mai mult cu Tom, l-am sfătuit dacă poate să cumpere cât mai multe acțiuni la Aerodynamics, firma care fabrica elicopterele pentru intervenții.
—Nu prea stau bine cu banii, tipule, și oricum cred că au urcat destul și s-au cam limitat acum.
Am învățat cum să scutur din trenul de aterizare ca să îmi exprim nerăbdarea și am început să trepidez până când am început să semăn cu un copil care bate din picioare ca să obțină ceea ce vrea.
—Bine, bine, cedez – a spus Tom în cele din urmă. O să împrumut ceva bani de pe la prieteni și sper să nu-i pierd, că nu știu ce-ți fac.
—O să mă pupi pe torpedo, tipule, i-am răspuns eu în glumă, referindu-mă la o întâmplare când, aplecat peste spațiul care îmi delimita motorul de spațiul pentru piloți, am făcut o mișcare și l-am făcut să dea ușor cu gura de plasticul pe care el îl denumea torpedo.
Eram în faza de început și eu tocmai aflasem de glume și le interpretam în felul meu, care nu era întotdeauna agreat de Tom. Pe urmă, m-am mai maturizat și m-am mai liniștit, dar vorba a rămas.
Revenind la un ton mai serios, l-am sfătuit să facă rost de cât mai mulți bani și să cumpere acțiuni, fiindcă în zilele următoare o să aibă o surpriză extrem de plăcută. Deși nu părea foarte convins, în cele din urmă a promis că așa va face și a doua zi mi-a spus că a cumpărat patru mii de acțiuni cu nouă euro bucata, dar m-a amenințat că îmi desface toate șuruburile dacă îl bag în bucluc.
Cum eram deja un fel de vedetă, am început să observ că elicopterele de presă se țineau mai mult după mine decât după celelalte elicoptere de intervenție. Între noi, elicopterele, nu exista niciun fel de ierarhie, dar am observat că, deși misiunile se preluau una după alta, în ordinea în care soseau, uneori se sărea rândul și mi se făcea mie loc să intervin. Nu am înțeles de ce, la început, ba chiar am crezut uneori că schimbarea asta a ierarhiei se produce de la dispecerat uman, până am aflat că elicopterul trimis își declina competența și solicita să fiu trimis eu, dacă situația de la fața locului era prea dificilă. Ori era vorba despre linii de înaltă tensiune, ori erau prăpăstii adânci cu pereți abrupți și apropiați, ori alte cauze la fel de concrete. Și deși în principiu toate aveam cam aceeași îndemânare, cel puțin în mod teoretic, eu mă descurcam mai ușor datorită faptului că am avut parte de antrenamente complete și lungi, așa că preluând cazurile mai grele era normal să atrag presa.
Pentru mine nu era nicio problemă, mai ales că, la cei 600 de kilometri pe oră pe care îi puteam atinge, ajungeam destul de repede oriunde era nevoie, fără să dau prea mult peste cap ordinea intervențiilor.
Pentru că aveam foarte multă memorie, iar procesoarele îmi ofereau suficientă putere de calcul, urmăream mereu concertele Evei Sweet, pentru că se pare că avea un succes nebun și era mereu solicitată prin toată țara deși era abia ieșită din adolescență.
La un moment dat, tocmai mă întorsesem de la o intervenție și tocmai mi se făcuse plinul, când s-a primit o solicitare de intervenție la concertul Evei, care avea loc undeva în apropiere. Colegul de scenă al Evei era Victor Martin și se pare că i se făcuse rău pe scenă și căzuse. Un alt elicopter și-a anunțat intervenția, dar l-am anulat spunând că intervenția este dificilă din cauza unor condiții speciale și a unei scene fragile, care risca să se prăbușească dacă nu era abordată atent. Solicitarea era destul de neclară, dar eu deja mi-am pornit motoarele. Concertul era la mai puțin de 60 de kilometri depărtare într-un oraș apropiat și mi-am luat zborul înainte să apuce cineva să spună ceva.
Inteligențele artificiale nu pot minți, dar bănuiesc că Son of the Wind, în caz extrem, putea să o facă. Ba, mai mult, tocmai o făcusem și mă gândeam, dacă procesul din creierul meu se putea numi gândire, oare ce mă apucase? Mă prefăceam că nu știu răspunsul, deși era la îndemâna oricui ar fi vrut cu adevărat să îl caute: voiam să o întâlnesc pe Eva Sweet!
Pe drum, am trecut pe deasupra unui câmp cu flori și am coborât cât de mult am putut, și, cu unul dintre brațele mele extensibile, am cules în zbor razant un buchet de flori de câmp.
Revăzând câteva filmulețe scurte cu fazele când băieții se pregătesc pentru prima lor întâlnire, am văzut că își aranjează cu un gest nonșalant freza, dar cum eu nu aveam așa ceva pe masa de operații pe care o aveam în interior, am aranjat cu multă atenție cu extensiile mele mobile de mare precizie un buchet de flori. Ceva cu totul deosebit, fiindcă, deși lăsasem oarecum intactă prospețimea și frumusețea lor nativă, folosindu-mă de puterea de calcul și de precizia instrumentelor scrisesem în 3D, cu ajutorul tulpinii și inflorescenței florilor, „Te iubesc Eva”. Inscripția nu se putea vedea decât dintr-o anumită poziție, dar aveam să prind eu momentul ca să îi arăt cum se citește mesajul pe care i l-am scris.
Când am ajuns la stadionul unde avea loc concertul, am văzut că publicul deja îmi făcuse un loc lângă scenă unde să aterizez în siguranță, dar eu nu aveam de gând să fac așa ceva. Voiam să mă dau mare, ceva în genul în care se dau mari cocoșii pe lângă puicuțele lor. (Oare am zis bine?)
Am plutit ușor, cu motoarele la minimum, spre tipul întins pe scenă, și am scos o targă mobilă până lângă el. Am întins și câțiva senzori și m-am lămurit cu problema tipului: luase o supradoză, ca să fie în formă în timpul concertului. Se pare că a fost puțin prea în formă, pentru că avea să fie indisponibil câteva săptămâni de acum încolo. Cu atât mai bine, fiindcă mie oricum nu îmi prea plăcea de el, deoarece se purta uneori cam prea familiar cu Eva.
L-am preluat cu ajutorul brațelor extensibile și în timp ce îl ancoram de tragă și îl introduceam în sala medicală din carlingă, am văzut că Eva era plânsă și că urmărea din priviri targa.
Am setat difuzoarele la minimum și am spus pe un ton liniștitor:
—Stai liniștită, dragă Eva, că totul o să fie în regulă cu el. A luat o doză cam mare de droguri, dar o să-și revină.
A privit uimită în interiorul carlingii și, văzând că nu este nimeni, a întrebat încet:
—Cine vorbește?
—Sunt „Son of the Wind”, tipul nou de elicopter cu inteligență artificială încorporată.
Ochii i s-au luminat și a spus:
—Aha, am auzit eu ceva, numai că, ocupată fiindcă cu concertele și mereu în deplasare, nu am avut timp să mă țin la curent.
M-am plecat ușor în fața ei și am zis:
—Trebuie să spun că mereu între două misiuni îți urmăresc concertele și mai vreau să îți precizez că ai o voce minunată și cânți superb. Iar când interpretezi melodia „Dragostea nu are reguli” simt că mă topesc cu totul.
A privit zâmbind la mine:
—Wow, sunt de-a dreptul încântată dacă am ajuns să plac așa de mult și roboților.
—Nu sunt chiar un robot sau, mai bine zis, nu sunt un simplu robot, dar poți să fii sigură de asta.
Cu un gest de mare magician, am scos la iveală buchetul și i l-am dat:
—Pe drum încoace, m-am oprit să culeg nișe flori de câmp pentru cea mai frumoasă fată din lume!
Știu că nu o să vă vină să credeți, dar Eva s-a roșit de încântare și a făcut o mică reverență.
Iar dacă întorci buchetul așa, cu zambilele sălbatice spre tine, ai să vezi că Son of the Wind are și alte sentimente față de tine, nu numai de admirație.
A reușit în cele din urmă să citească inscripția și am crezut o clipă că o să mi se arunce în brațe, deși nu prea aveam eu așa ceva, dar mi-a prins mâinile și mi le-a strâns cu putere.
Apoi a zis extrem de încântată:
—Dă-mi voie să îi anunț pe spectatori că mi-am găsit un nou admirator. Ei adoră astfel de povești de dragoste.
În timp ce mă îndepărtam cât mai încet posibil de stadion, ea a făcut anunțul și, chiar înainte de a ieși, am auzit ce a spus:
—Iar acum, pentru cel mai simpatic admirator al meu am să interpretez piesa care mi-a spus că îi place lui cel mai mult: „Dragostea nu are reguli”. Am să cânt pentru minunatul elicopter care este „Son of the Wind” cântecul lui preferat, pentru că acum chiar că m-am convins cu adevărat că „Dragostea nu are reguli”!
Și în timp ce ea interpreta melodia mea favorită, eu am făcut un semn ușor înclinând aripile mele, așa scurte cum erau, și m-am îndepărtat, iar în urma mea stadionul părea că a înnebunit, de la atâtea urale.
În apropiere de spital, Victor Martin și-a revenit și a început să țipe să fie dezlegat. Mda, dacă ar fi fost după mine, l-aș fi dezlegat și i-aș fi dat drumul de la 200 de metri, dar nu o luasem chiar atât de mult razna.
În schimb, dacă ați văzut vreodată cum merge o bicicletă pe piatră concasată, să știți că așa l-am dus eu toți cei 60 de kilometri până la spital. La viteza minimă, ca să afle și el cu adevărat cum ar trebui să te simți când ești drogat. El era drogat cu Ecstasy, iar eu eram drogat cu dragostea mea pentru Eva, așa că formam un cuplu de minune.
L-am predat pe Victor la spital, deși mare lucru nu aveau ce să-i mai facă, fiindcă, la cât l-am zdruncinat eu, în mod sigur a ieșit orice urmă de drog din el, apoi m-am retras la hangar, așteptând urmările gestului meu de frondă.
Dacă au urmat câteva ore de buimăceală văzând câte vizualizări au clipurile cu mine în care îi declaram dragostea prin limbajul florilor Evei, totul s-a îndreptat brusc într-o direcție pe care nu a prevăzut-o nimeni. Cineva a lansat ideea că dacă un astfel de elicopter este în stare să iubească, este clar că nimeni nu ar putea să îngrijească cu mai multă grijă și empatie un om în suferință. Ce nu știa nimeni este că acel „cineva” am fost eu, fiindcă parcă prevăzând ce urma să se întâmple, mi-am făcut din timp câte un cont pe aproape fiecare rețea de socializare cât de cât importantă.
Acțiunile firmei care construiau elicopterele au crescut brusc până la cer și l-am rugat pe Tom să vândă 120, iar restul să le păstreze până aveam să-i spun eu, fiindcă mai preconizam o creștere la fel de uriașă în zilele următoare. Sau, dacă trebuie să își plătească datoria, să vândă numai atâtea câte are nevoie, iar restul să le păstreze.
—Au ajuns la 203 euro bucata, așa că o să am fix 1.260 de euro numerar, dacă vând 120 de acțiuni. Ce vrei să fac cu ei?
L-am rugat să acceseze linkul pe care i l-am trimis și să-mi cumpere inelul din imagine. În scurtul moment cât am avut mâinile Evei între degetele mele, artificiale am văzut că avea mărimea opt la degetul inelar.
—Nu uita să fie numărul opt te rog!
După ce a văzut inelul, Tom a fluierat lung:
—Un inel de logodnă din aur alb și cu un diamant pe măsură. Tu ai de gând să faci ceea ce mă gândesc eu?
Am scuturat numai din trenul din aterizare ca și cum m-aș fi rușinat de ceea ce aveam de gând să fac, dar Tom a priceput și așa și a zis:
—În cazul acesta, mă duc să mai împrumut câteva mii de euro, fiindcă zău că acțiunile vor urca, ca naiba, dacă chiar o să reușești. Iar dacă nu, asta e. Eu o să mă distrez, iar tu o să îmi plângi pe umăr.
—Fii sigur că nu o să dau greș, fiindcă eu, spre deosebire de oamenii simpli ca tine, pot calcula probabilități până la ultima zecimală. Și când nu-mi plac cum ies, știu și cum să le ajustez.
Tom mi-a cumpărat inelul de logodnă pe care i l-am cerut, iar cutia cu el am pus-o bine într-un compartiment la care puteam avea ușor acces. Un prieten de-al lui care le avea cu pictura mi-a făcut o față umană stilizată pe carlingă și când m-a întrebat de ce vreau să insiste pe buze și să le contureze ca lumea, i-am răspuns fără să mă gândesc că gura aia, așa stilizată cum o va face, va fi sărutată de cea mai frumoasă fată din lume.
Omul, care chiar era un pictor bun, doar a fluierat a uimire și s-a întrecut pe sine însuși. L-a mai tras pe urmă de limbă și pe Tom și cred că s-a prins despre ce este vorba, fiindcă a cumpărat și el câteva mii de acțiuni.
Acum nu mai rămânea decât să aștept. Să așteptăm, de fapt, fiindcă și Tom părea la fel de nerăbdător ca mine.
După vreo două luni, mi se părea că s-a ivit ocazia potrivită, fiindcă Eva avea iar concert într-un oraș destul de aproape de baza noastră. Dar nu numai distanța era importantă, ci și cum urma să arate locul concertului. Chiar mi se părea perfect pentru ce aveam eu nevoie, fiindcă scena nu era acoperită și avea destul de mult loc în față ca să mă desfășor.
Nu știu dacă v-am mai spus, dar cam o dată pe lună trebuia să avem un serviciu de mentenanță, după care zburam singur vreo oră, două, pentru a verifica funcționarea și să nu fi intervenit vreo eroare umană în timpul intervenției. Fiind mână în mână cu Tom, nu a fost greu să fixez mentenanța chiar în ziua în care Eva avea programat concertul. Iar zborul de verificare chiar nu mai interesa pe nimeni în ce direcție aveam să îl fac.
Am ajuns la stadionul unde avea loc concertul cam la o jumătate de oră după ce a început. Nu m-am făcut văzut până la finalul unui cântec, apoi am plutit cât de ușor am putut până în fața scenei, iar Eva m-a recunoscut imediat.
—Pentru „Son of the Wind”, care a spus că mă iubește mai mult decât orice pe lume, am să interpretez cântecul lui preferat: „Dragostea nu are reguli”.
În timp ce ea l-a cântat, eu am scos aripile auxiliare, m-am dus până în fața scenei și mă legănam în ritmul melodiei.
Când Eva a terminat de cântat, am aterizat ușor, la un pas în fața scenei, și am scos cutiuța în care aveam inelul de logodnă. Ea a observat că țin ceva în mână, iar eu am redus presiunea la roata din față, astfel că gestul meu putea trece foarte ușor drept o îngenunchere.
Am întins cutiuța și, în timp ce ea îl desfăcea, am spus cu cea mai melodioasă voce de care eram în stare:
—Eva, te rog să accepți să fii logodnica mea!
Eva ar fi putut să reacționeze în două feluri: să îmi arunce cutia în față sau să reacționeze ca o artistă dornică de apreciere și pentru care orice gest romantic o va face să crească în popularitate. Iar felul cum a reacționat mi-a dovedit că nu am greșit:
A ridicat cutiuța în aer și a întrebat la microfon:
— Cel mai simpatic admirator al meu, „Son of the Wind”, mi-a cerut să accept să-i fiu logodnică. Voi ce ziceți? Să accept?
Ineditul cererii și conștiința faptului că oricum niciunul dintre ei nu avea șanse să-i ajungă logodnic, i-au făcut pe toți să strige într-un glas:
—Daaaaa!
—Nu v-am auzit! a spus Eva cu o șiretenie de care nu o credeam în stare pentru vârsta ei și atunci am auzit cel mai puternic strigăt pe care mi-a fost dat să îl aud:
—Daaaaa! Iar Eva a părut mulțumită în sfârșit pentru că a spus:
—Bine, dacă și voi sunteți de părere că trebuie să accept, atunci nu am ce face și voi accepta!
I-am pus inelul pe deget și abia atunci a descoperit că aveam și o gură pictată pe carlingă, pe care mi-a sărutat-o cu patimă.
Am rămas încă o oră pe stadion dansând mereu în fața scenei, ba la una dintre melodii m-am dus mai aproape și, eu în aer, ea pe scenă, am mimat un fel de dans, spre deliciul publicului care sigur nu mai văzuse așa ceva.
Între timp, eu urmăream și vizualizările de pe rețelele de socializare, unde o mulțime de spectatori au pus online concertul, care câștiga astfel cu fiecare minut mii și mii de noi vizualizări.
Când am ajuns înapoi la hangar, am fost întâmpinat de o întreagă instanță de judecată formată de majoritatea șefilor din companie. Mă așteptam la așa ceva, dar eram cu un ochi la indicii bursieri, așa că am amânat cât am putut de mult să aterizez.
Când totuși în cele din urmă am făcut-o, în fața mea a venit însuși directorul companiei, pe care îl mai văzusem o singură dată.
— „Son of the Wind”, parcă așa ți se zice, vreau să îți spun că de data asta...
Nu a apucat să continue, pentru că una din secretarele lui a venit lângă el cu o tabletă și i-a arătat precipitată ceva. Nu voia să fie întrerupt de nimeni, dar secretara i-a vârât aproape cu forța tableta sub ochi.
Știam ce voia să îi arate, pentru că urmăream și eu bursa: acțiunile Aerodynamics ajunseseră la 400 de euro bucata și urcau în continuare, așa că directorul s-a schimbat la față și și-a schimbat și discursul.
Nu are rost să vă mai povestesc mai departe, pentru că este de notorietate publică ce s-a întâmplat.
Cândva, când o să am mai mult timp, o să vă poveste mai multe cu amănunte. Inclusiv căsătoria mea cu Eva și luna noastră de miere în Caraibe, și tot ce mai vreți voi.








.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!