agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-10-20 | |
DOMNU’
Școala cea mai bună e aceea în care înveți, înainte de toate, a învăța. Nicolae Iorga, Cugetări Un dascăl – acest erou civilizator al oricărui neam – se dispersează în masa de elevi pe care o instruiește, luminând-o, la fel cum un cub de zahăr se dizolvă în ceai, îndulcindu-l. Autorul A fost odată ca niciodată… Cât de frumos suna începutul poveștilor anilor copilăriei. Poveștile anilor când tot ce zboară se mănâncă. Povești ai căror eroi – veniți din alte lumi, de pe alte tărâmuri – ne-au îmbătat sufletul cu frumusețea, cu noblețea și, mai ales, cu vitejia și izbânzile lor în lupta dintre bine și rău, luptă din care ei, eroii, reprezentând chipul binelui, ieșeau întotdeauna învingători. Și câți dintre noi nu ne vom fi văzut, atunci, greuceni, feți-frumoși, ilene-cosânzene, voinici ca Prâslea ori prinți, prințese, împărați sau împărătese și tot ce putea spera, imaginându-și, mintea noastră de copii. Pentru că, atunci, speranța nu ne-o putea împiedica nimeni. Ba aș putea zice că, pe parcurs, prin simpla ascultare ori prin îndemnul la lecturarea acelor povești, chiar ne era încurajată. Însă când îmi aduc aminte ce mici și ce proști eram atunci, la început, mă umflă râsul. Se întâmpla în 1952. Atunci, cel puțin eu m-am trezit, la sfârșitul verii acelui an, că, pur și simplu, trebuie să merg la școală. Nu-mi mai aduc aminte ce trăiri am avut. Nu știu câtă bucurie a fost pe capul meu. Nici teamă am impresia că n-a fost, ci, mai curând, un anumit grad de curiozitate, amestecat cu un sentiment de neliniște față de noul cu care urma să dau piept. Căci una e să te învețe mama sau tata – la vremea aceea, acasă, printre treburile lor – să numeri până la zece ori să mâzgălești o foaie de hârtie, cu pretenția că începi să scrii litere, și alta e ca aceste noțiuni să-ți fi fost transmise de la înălțimea catedrei și de la măreția unui specialist. Iar a lua un copil – în vremurile acelea – și a-l pune brusc în fața unei experiențe noi mi se pare, acum, a fi fost, pentru el, o încercare nu lipsită de emoții; un copil care, până atunci, se ținuse de fusta mamei ori de pantalonii tatălui; un copil care – cel puțin în cazul meu – nu avea voie să iasă din curte fără încuviințare unuia dintre părinți, pentru că, altfel, jar mânca; un copil care nu știuse ce este aceea pregătire preșcolară, întrucât nu-mi aduc aminte ca, până să merg eu în clasa întâia, să fi existat în sat instituția numită astăzi Grădiniță. Și, cu toate astea, iată-mă dus de tata, la 15 septembrie, la școală. Tata a vorbit ceva cu DOMNU’, și a plecat, lăsându-mă de izbeliște. Cred că și un vițel, la o poartă nouă, ar fi urmărit scena cu priviri mai puțin confuze. De gât îmi atârna o trăistuță, făcută de mama dintr-o pânză mai groasă ori, poate, din vreo bucată de dimie. Iar în ea – ei, aici, țineți-vă bine – mi se puseseră instrumentele cu care urma ca eu să descifrez buchea cărții: tăblița și condeiul. Nu știu de ce tatăl meu – pentru că el fusese cu ideea – procedase așa. Era, totuși, un om școlit, chiar dacă își avea rădăcinile în țărănimea satului. Și nu cred să se fi gândit că lucrurile nu evoluaseră cât de cât în anii aceia tulburi ai, încă, zorilor noii orânduiri. Poate lipsa, pentru moment, a banilor i-ar putea conferi o circumstanță atenuantă. Ne aflam în perioada cotelor obligatorii; tatăl meu fusese trecut la chiaburi, doar din cauza profesiei, pentru că situația materială a familiei nu o justifica; iar statul strângea, cu râvnă, fondurile necesare plătirii despăgubirilor de război către „marele și prietenul popor sovietic, eliberatorul“. Însă, mai curând, cred că fusese animat de ideea năstrușnică de a-și aminti sau de a aminti cu ce se instuiseră înaintașii lui ori, poate, chiar și el. Să nu uităm că se născuse în ultimul an al primului deceniu al secolului trecut. Și nu cred să nu fi știut că învățătorul era cel care stabilea pachetul de rechizite școlare, necesar elevilor la începutul fiecărei clase. Și totuși, scosese „de la naftalină“ cele două ustensile, și mi le pusese în trăistuță. Pe o parte a tăbliței, trasase liniatura potrivită începutului – așa cum aveam să constat ulterior că arată pagina primului dintre cele trei caiete, pe care urma să învăț scrierea de mână a literelor mari și mici: linii orizontale și linii oblice, înclinate spre dreapta, ceea ce îi dădea literei caracterul cursiv sau italic. Iar pe verso, configurase pătrățelele foii de matematică. Ambele, și tăblița, și condeiul – un bețișor din grafit, care lăsa o dâra albă pe tăbliță, erau din același material. După ce scriai ce aveai de scris și „pagina“ se umplea, totul se putea sterge cu o cârpă și o luai de la cap… Condeiul, îmi aduc aminte, era miezul de cărbune, cel care constituia unul dintre polii bateriilor electrice, acelea așa-zis „pătrate“, folosite și în țara noastră, miez pe care îl scoteam când bacteria era deja consumată și îl ascuțeam, ca pe un creion, tocindu-l pe o piatră. Între timp, în curtea școlii, noi, copiii, începuserăm deja să facem cunoștință unii cu alții. Eu, de pildă, care, între timp m-am dezmeticit, îi știam pe câțiva, aceștia fiind din satul meu și locuind prin apropiere. Însă nici de ceilalți, veniți din prin sate vecine, nu mi-a fost greu să mă apropii. Iar după ce ne-am zbenguit o vreme, iată-ne băgați la clasă de către DOMNU’. De fel, dintr-un sat, aparținând altei comune, situat la aproximativ 13-15 kilometri de noi, DOMNU’ venise în satul nostru, cu ani în urmă, ca învățător calificat, se căsătorise cu o fată de-a locului – care, ca multe alte fete ale acelei vremi, făcuse Școala de menaj – și se stabilise aici, unde a și rămas tot restul vieții. Școala, pe atunci, funcționa într-o clădire – asta aveam s-o aflu mult mai târziu – construită în anul 1906, și dată în folosință în 1907, de către primarul din acea vreme al comunei, TACHE TOCILESCU, „pe cheltuială proprie“, clădire ce dispunea de un coridor, o sală de clasă, o cancelarie, precum și de alte trei camere, care formau locuința învățătorului. Aici și-a și petrecut DOMNU’ cea mai mare parte a vieții, și abia către sfârșitul carierei și-a construit propria-i casă, mai la vale cu aproximativ 1 kilometru față de Școală, pe un teren donat de Primărie. DOMNU’ avea să ducă mai departe – peste veacuri – tradițiile școlii românești, a cărei obârșie – cel puțin în zona noastră – trebuie căutată undeva în veacul al XVI-lea, când pe tronul Țării Românești se afla VLAD VINTILĂ AL VII-LEA, de la Slatina (1532 - 1535), domn ce provenea din rândul boierimii, dar care nu avusese șanșa de a domni decât trei ani, fiind răpus – confom Letopisețului Cantacuzinesc – de clanurile boierești rivale, prin metoda binecunoscută a trădării: „Deci când au fost al treilea anu da domnia lui, s-au dus Vintilă Vodă la Craiova să vâneze cerbi peste Jiu și s-au sfătuit cu oamenii lui, pă taină, ca acolo să taie și alti boieri. Iar boierii prinzând de veste, încă s-au gătit și s-au grăbit da au tăiat pe Vintilă Vodă“. Acest voievod, pe care istoria îl califică a fi fost unul dintre fiii nelegitimi ai lui Radu cel Mare (1495 – 1508), dar cu ascendent matern în părțile Buzăului, ctitorise – sau doar renovase –, conform aceluiași Letopiseț, în nordul județului, o mânăstire. „Și au făcut Vintilă Vodă Sfânta Mânăstire Menedic și au taiat mulți boieri“. Aici, la Mânăstirea „ot Menedic“, locație aflată la vremea aceea pe teritoriul de azi al comunei mele, care îi poartă numele – Vintilă Vodă –, a ființat o școală de grămătici, plasată de studiile istoricilor printre primele școli în limba română din Muntenia. Distanța în timp, față de evenimentele pe care încerc să le relatez aici, legate de primii mei patru ani de școală, mă împiedică să-mi aduc aminte unele scene ale vremii intrării mele pe făgașul „învățăturii de carte“, scene care, sunt convins, mi-ar face o deosebită plăcere să le retrăiesc și să le judec, bineînțeles, cu ochii și cu mintea de acum. De aceea strădaniile mele se vor îndrepta către acele aduceri aminte, rătăcite prin diferite unghere ale memoriei, din care să pot stoarce cât mai multe „amănunte esențiale“. Sigur, în acea primă zi de școală, a fost prezent și domnul POMPILICĂ, „oficiantul sanitar – felcerul“, cum se mai numea atunci, și chiar până mai târziu, cadrul mediu al Dispensarului Medical al comunei, înlocuit, apoi, cu „asistentul“ –, care ne-a controlat, „la prima vedere“, din punct de vedere medical: urechi și mâini curate, ochi, gât, nas, unghii tăiate, batistă curată –, dându-ne apoi „avizul epidemiologic“, necesar participării în colectivitate. Iar a doua zi, bineînțeles, mă prezentam și eu cu ustensilele recomandate: un caiet pentru scriere, altul pentru aritmetică, un creion – negru – și nelipsitul corector care, la vremea aceea, era guma de șters. Intram, astfel, în rândul celor pe care DOMNU’ urma să îi inițieze în „studiul literelor și al cifrelor“. Școala, în vremea aceea, își desfășura activitatea conform pedagogiei și metodicii epocii. Abecedarul l-am parcurs tot timpul clasei întâia, plus primul trimestru – dacă nu cumva și jumătate din cel de al doilea – din clasa a doua. Scrierea, am început-o cu creionul. Bineînțeles, prima dată am exersat „bastonașul, cârligelul, ovalul, semiovalul, biciulețul, pălăriuța, căciulița, tilda“, elementele cu care urma să învățăm compunerea și scrierea atât ale literelor, cât și ale cifrelor. DOMNU’ ni le desena pe tablă, iar noi ne chinuiam să-l imităm pe caiete. Apoi trecea printre rândurile de bănci și se uita la fiecare, să vadă ce-a făcut. La unii mai punea mâna și mai îndrepta câte ceva, altora doar le atrăgea atenția. Și cred că de-abia în clasa a treia, după ce am încheiat „studiul literelor și al cifrelor“, și am consolidat cunoștințele dobândite, am trecut la scrierea cu cerneală, pe care am făcut-o cu „tocul de scris, cu peniță“. Deși exista și la noi în țară, de stilou nici nu putea fi vorba, iar pixul cu pastă nici nu știu dacă apăruse. Totuși, mai târziu, când stiloul câștigase deja supremația în fața tocului, deși era și el în vogă, pixul a fost, mai întâi, interzis la clasele mici, sub motiv că deformează scrisul copilului. Însă trecerea la scrierea cu cerneală, pe lângă pasul înainte, a fost – uneori și pentru unii – un dezastru. Fie, din greșeală, câte un copil răsturna călimara și, dacă nu toată, măcar o parte din cerneală se împrăștia pe bancă și pe caietul respectivului; fie altul înmuia penița prea adânc în călimară, iar surplusul de cerneală ajungea, sub forma unei pete, pe caiet; fie, în cazul în care călimara era plină, porțiunea din toc – cea care susținea penița – se murdărea și ea, mânjind degetele copilului, iar de aici, cerneala ajungea pe ambele mâini ori și pe față. Erau și copii care aveau un tip de călimară, care, chiar dacă se răsturna, nu se vărsa. Aceasta nu mai avea gâtul respectiv pe care să se înșurubeze capacul, ci marginea ei superioară, pe toată circumferința, era răsfrântă înspre interior, formând o pâlnie. Astfel că, și dacă întorceai călimara cu susul în jos, cerneala rămânea în spațiul format de acea pâlnie, cu porțiunea superioară a peretelui călimării. Din această etapă, mai trebuie amintită și folosirea sugativei, întrucât, la acea vreme, cerneala se usca mai greu pe foaia de hârtie, necesitând un timp ceva mai îndelungat. Iar cei care nu aveau această „ustensilă“, în perioadele în care se făcea focul pentru încălzirea clasei, se duceau la sobă, luau cenușă, și o presărau pe foaia de caiet, peste ce scriseseră. Cenușa absorbea cerneala, iar când se usca, era scuturată. Însă și această procedură dura un timp. Tot atunci, am început și caligrafia – scrierea de mână, frumoasă –, acea scriere cu forme rotunjite ale literelor, plăcută ochiului, la care DOMNU’ era maestru. Nici la celelalte discipline, DOMNU’ nu s-a arătat mai prejos. Ne-a învățat să cântăm ordonat, în cor. La Domnia sa am văzut pentru prima oară un diapazon, pe care, când ne dădea tonul la cântecul ce urma să-l intepretăm, îl lovea, ca și DOMNU TRANDAFIR, de colțul catedrei. Ne-a încântat și cu poveștile copilăriei, pe care ni le-a spus sau ni le-a citit. Am avut și oră de Lucru manual. Noi, băieții, printre altele, am împletit foi de porumb și am făcut ștergători, dintre care, o parte au fost puse la ușa clasei, pentru a ne șterge picioarele, ca să nu intrăm cu încălțările murdare, celelalte luându-și-le fiecare acasă. Iar fetele au învățat să coasă. Pe ele, le-a dirijat soția DOMNULUI. Însă cel mai pregnant, din această perioadă, mi-au rămas în memorie trei aspecte. În primul rând, cum ne-a explicat Domnu’ formarea numerelor mai mari decât zece. Nu știu astăzi cum și cu ce se procedează, însă atunci, materialul didactic pe care l-am folosit era constituit din bețișoare. Numărătoarea – abacul – am folosit-o foarte puțin. După ce am învățat cifrele și numerele de la zero la nouă, inclusiv numărul zece, DOMNU’ a legat o astfel de grămăjoară de bețișoare, zece la număr, cu o ață și agățat-o de un cui, bătut în partea din dreapta-sus a tablei. Apoi a lua alt bețișor și a pornit cu el spre acel loc, și, în drum, ne-a spus: „Eu, acum, duc un bețișor spre zece“. Și l-a agățat lângă grămăjoară. După care a continuat: „Am format astfel numărul un-spre-zece“. Ne-a pus să repetăm cu voce tare. A mai luat un bețișor și l-a agățat lângă primul. „Acum, am dus două bețișoare spre zece“. Iar noi, copiii, am învățat numărul „doi-spre-zece“. Distanța în timp nu-mi permite să-mi amintesc cum ne-a explicat Domnu’ diferențierea genurile pentru a ști să folosim corect numeralele compuse cu doi. Apoi a trecut la „trei-spre-zece, patru-spre-zece“, despre care ne-a spus că, în mod curent, se pronunță „paisprezece“ și așa mai departe. Când a mai adăugat un bețișor la nouă, s-a completat a doua zece, iar noi am învățat numărul „douăzeci“. În al doilea rând, vreau să afle cititorul că, în timpul celor patru clase, am fost în prima „excursie“ din viața mea, excursie cu a cărei ocazie, DOMNU’ ne-a dus să vizităm ZIDUL VECHI, ceea ce însemna – și înseamnă și astăzi – „rămășițele ruinelor“ Cetății ridicate aici de domnitorul muntean, de la care și-a luat numele comuna. Spun „rămășițele ruinelor“, conștient fiind că expresia este una pleonastică. Dar o fac totuși. Și iată de ce: DOMNU’ ne-a încolonat doi câte doi, am ieșit din curtea Școlii și am apucat-o, mergând pe jos, înspre munte, pe șoseaua principală. După aproximativ un kilometru – un kilometru și ceva, șoseaua se oprea la marginea dreaptă a Slănicului – râul ce curge, de amar de vreme, prin comuna noastră –, pentru a se continua de cealaltă parte a acestuia, traversarea lui, la vremea aceea, făcându-se direct prin apă. Noi însă am părăsit această cale, și, urcând pe o potecă, pe marginea malului râului, trecând pe lângă casele și grădinile oamenilor din RĂGHINARI – sat, atunci, iar astăzi, cătun component al satului Vintilă Vodă, care era, și este și reședința comunei –, și am ajuns pe un platou măricel, plin de iarbă și de pomi fructiferi, și de la care, terenul continua să urce. Aici, în apropierea malului râului, exista o adâncitură cam de o jumătate de stat de om și largă de cincizeci – șaizeci de metri pătrați, iar tocmai pe marginea malului, se vedea un mic rest de zid, care se arăta a se fi continuat de la mal în interiorul terenului, și care, cândva, făcea parte din ceea ce fusese Cetatea durată cu peste patru sute de ani în urmă de către VLAD VINTILĂ VODĂ, între zidurile căreia, voievodul ctitorise „Mânăstirea ot Menedic“. De la nivelul acelui rest de zid, peretele malului cobora – și coboară și astăzi – abrupt, treizeci-cincizeci de metri, până în albia râului, care, la acest nivel, are o deschidere destul de largă, și de unde vestigiul respectiv se vede cel mai bine. Apoi DOMNU’ ne-a dat câteva detalii, pe care, în puținele rânduri citite de mine despre această cetate, nu le-am întâlnit. Astfel, la vremea respectivă, albia râul s-ar fi aflat la nivelul terenului pe care era construită cetatea, ceea ce crease posibilitatea săpării unui șanț în jurul acesteia și umplerea lui cu apă din râu. În dreptul porții cetății, peste șanț, ar fi fost durat un pod basculant, care stătea tot timpul ridicat, el fiind coborât doar când intra sau ieșea domnitorul – ori altcineva, „de-al casei“. Peste câțiva ani, un cetățean din sat mi-a povestit că ar fi circulat prin lume o legendă, conform căreia calul voievodului avea potcoavele puse invers, lucru care ar fi indus în eroare un potențial dușman, în legătură cu intrarea sau ieșirea voievodului din cetate. S-a mai vorbit și despre existența unor tunele, care, plecând de la cetate, ar fi ajuns, pe sub albia râului, într-un sat vecin. Lucru neconfirmat de cercetărilor aheologice întreprine la nivelul sitului, cercetări care au fost oprite în anul 1933. Și, în sfârșit, cel de al treilea aspect constă în faptul că, din clasa a IV-a, am început studiul Limbii ruse, limbă care va deveni obligatorie în toată țara și cu care soarta m-a binecuvântat până la finele liceului. Iar dacă cineva va crede că această limbă străină ne-a fost predată – nouă, copiilor de atunci – de vreun profesor de specialitate sau măcar de vreun refugiat basarabean, cunoscător al respectivei limbi – ce își părăsise locul de baștină, fugind din calea rușilor, care înaintau vertiginos, ocupând teritoriu după teritoriu, se înșeală. Ei bine, Limba rusă ne-a fost predată chiar de către DOMNU’. Nu ştiu cât de ataşat a fost Domnia sa de valorile noii ideologii, care se împicioroga vârtos, la acea vreme, în ţara noastră, și cât de mult a iubit această limbă şi poporul căruia îi aparține – sovietic, atunci. Dar știu că m-a inițiat în tainele ei, care, deși străină latinității noastre, nu mi s-a părut inabordabilă. Ba, din contră, în afara unei pronunții ceva mai greoaie, din cauza numărului mare de consoane, așezate consecutiv – în unele cuvinte –, mi-a dat impresia a fi uşor de învăţat. Deşi mai târziu, auzind-o vorbită, de ruşi get-beget, la radio, la televiziune sau în filme, mi s-a părut chiar dezagreabilă. Însă acum, peste zeci de ani, îmi dau seama că o parte a comportamentului de atunci al învățătorului meu nu a fost decât o echilibristică de circumstanţă pentru supravieţuire. De aceea, trecând peste aceste considerente, astăzi, sunt convins că Domnia sa a fost obligat – politic și nu profesional – să facă acest lucru. Și spun asta întrucât, după ce am început să-mi adun amintirile cu care să încropesc scrisul de față, am cunoscut un nepot al soției DOMNULUI, care mi-a povestit următoarea pățanie a acestuia. Era în plină teroare, încă stalinistă, asupra poporului român, iar o parte a acestuia tot mai spera să vină americanii, să scape țara de ocupantul sovietic. VOCEA AMERICII, post de radio finanțat de Guvernul Statelor Unite, înființat încă din 1942, emitea zilnic în Limba română, din Washington DC, întreținând vie flacăra acestei speranțe. În atare situație, mulți români ascultau pe furiș, uneori cu ferestrele camuflate și cu urechea lipită de aparatul de radio, principala emisiune a postului, transmisă, în limba română, seara. Așa se face că DOMNU’, împreună cu alți doi colegi, învățători și ei, plus încă vreo câțiva prieteni, consăteni, se întâlneau în casa preotului din sat și ascultau Vocea Americii. Dar chestiunea n-a durat mult. Securitatea intrase deja pe fir, și grupul a fost descoperit. Nu știu ce s-a întâmplat cu ceilalți, însă DOMNU’ a fost condamnat și a executat zece zile de închisoare. Ulterior s-a aflat că cei care-i dăduseră pe mâna Securității erau cei doi colegi învățători. Și cum „organele“ vremii aveau atunci drept de viață și de moarte asupra oricui, nu mi-a fost greu să trag concluzia pe care am expus-o mai sus, în legătură cu predarea Limbii ruse. Dar să trecem și peste această întâmplare și să povestesc cum am scos eu – o dată – clasa din încurcătura în care o înfundase DOMNU’, întrebându-ne cum se zice pământ, în Limba rusă. Clasa amuțise cu ochii plecați. Și nici eu nu mă simțeam prea bine. Totuși, parcă ceva-ceva îmi umbla prin minte. Însă nu am avut curajul să ridic mâna și să i-o reped Domnului în ochii, ca să mă vadă că știu. Așa procedau cei care voiau „să intre în vederile Domniei sale“, pentru ca musai să răspundă. Uneori, multe mâini se agitau în aer, asemenea unui stol de rândunele, în zborul lor precipitat, cu schimbări bruște de direcţie. Unii, în special cei din rândul întâi de bănci, se ridicau în picioare, aplecându-se peste pupitre, vrând parcă să-l atingă cu degetele pe DOMNU’, când acesta stătea în apropierea lor. Și, pentru că nu eram sigur de răspuns, am sprijinit cotul mâinii drepte pe spătarul băncii și am dus mâna, cu pumnul strâns, către ureche. Am desfăcut apoi, cam pe jumătate, degetul mare, indexul și mediusul de celelate degete și am rămas așa, cu mâna lipită de ureche, uitându-mă în altă parte, „gânditor“, cum aveam să-l văd mai târziu, prin cărți, pe Grigore Alexandrescu. DOMNU’ însă a văzut și, fiind eu, probabil, singurul care aș fi dat oarecare semne, m-a ridicat în picioare; - Ia zi tu, mă!… – mi-a răsunat în urechi vocea lui, care, atunci, mi s-a părut tunătoare. - „Zemlía“, am catadicsit eu cu jumătate de glas, după ce m-am ridicat șovăitor. - Așșșa, mă, a tunat, din nou, Domnu’, „zemlía“. Să țineți minte toţi că „pământ“, în Limba rusă, se zice „zemlía“. Stai jos, mi-a mai spus. Iar eu m-am așezat nu atât mulțumit că am scos clasa din impas, ci cred că mai mult mândru, întrucât știusem cum se zice pământ în limba tovarășului Stalin, pe care unii români îl ovaționaseră cu: „Stalin și poporul rus/ fericire ne-au adus“ și îl plânseseră, cu trei ani în urmă, când părăsise această lume. Dar să vorbim puțin și despre cum ne comportam noi, elevii, și cum menținea învățătorul nostru disciplina în clasă. Nu-mi aduc aminte ca, măcar în prima zi de școală, să fi avut vreo teamă față de DOMNU’. Avea, de obicei, o voce calmă, cu un timbru ușor spre grav, care, mie, mi se părea totuși, uneori, a fi tunătoare, cum am mai spus. Iar asta se întâmpla atunci când noi, copiii, îl supăram, iar Domnia sa era nevoit să ridice glasul. Dar au fost și situații în care, pentru a readuce disciplina pe făgașul cel bun, a fost nevoit să recurgă și la metode mai „radicale“, întrucât unii dintre noi săreau adesea calul. În rest, vocea îi era un amestec de blândețe și severitate, trecerea de la una la alta făcându-se, mai totdeauna, aproape imperceptibil. Și totuși, una dintre fostele colege, în perioada în care mă hotărâsem să aștern pe hârtie aceste rânduri, întrebând-o ce amintiri mai are din acele vremuri, mi-a mărturisit că nu ține minte mai nimic, în afara faptului că atunci când intra DOMNU’ în clasă, aproape se scăpa pe ea de frică. Însă eu nu știu ca nici ea și nici vreuna dintre celelalte fete să-l fi supărat pe DOMNU’, astfel încât să-l determine să recurgă la procedee mai dure. Poate la a le atrage atenția sau a le certa. În schimb, băieții… Metoda obișnuită de aducere pe calea cea dreaptă a „fiului rătăcit“ era trasul de urechi, și, uneori, trasul de gușă. În legătură cu această ultimă „metodă de corecție“, îmi aduc aminte o întâmplare, având drept erou pe unul dintre colegi, întâmplare care, dacă n-ar fi fost neplăcută pentru cel pe seama căruia s-a petrecut, ar fi fost hazlie. Unii părinți nu se ocupau de copiii lor, ca aceștia să-și facă temele. Ba, mai mult, unii dintre ei îi puneau la diverse treburi, cel mai adesea trimițându-i, în timpul liber, cu vacile sau cu oile la păscut. Colegul respectiv era unul dintre aceștia. Și totuși, periodic, mai răspundea câte ceva, când era întrebat de către DOMNU’. Spre deosebire de fratele lui geamăn, care era total „paralel“, având și un oarecare grad de retard mintal. Și totuși, cum-necum, au absolvit amândoi cele patru clase, și s-au oprit. Dar, într-una dintre zile, fie că DOMNU’ i-a cerut celui mai zdravăn la cap să răspundă la o întrebare, iar el n-a știut, fie că l-a văzut făcând altceva cu fratele său, cu care stătea în bancă. Și atunci l-a chemat în fața clasei, l-a apucat cu două degete de sub bărbie, l-a ridicat puțin și a început să-l plimbe stânga-dreapta, certându-l. Iar atâta timp cât n-a fost zgâlțâit prea tare, s-a menținut pe picioarele lui. Însă din momentul în care DOMNU’ l-a tras un pic mai tare și l-a ridicat, ajungând pe vârful picioarelor, și simțind, din legănări, că-și pierde echilibrul, s-a apucat cu mâinile de pantalonii învățătorului. Și așa cum îl plimba DOMNU’, stânga-dreapta, tras de gușă, așa se plimbau și pantalonii pe picioarele acestuia. Dar să nu-și închipuie cineva că respectivul a fost singurul elev din clasă pedepsit, în cei patru ani. Iar printre cei care au mâncat papară, pentru „bună purtare“, m-am numărat și eu. În orice clasă, elevii erau așezați în bănci în funcție de înălțime. Dar învățătorul îi mai poate aranja și ținând cont de alte criterii. De exemplu, disciplina. Și iar nu-mi aduc aminte cum de eu am ajuns totuși în prima bancă, pentru că nu eram nici foarte înalt, dar nici dintre copiii cei mai scunzi din clasă. Drept care mă și instalasem de prima dată într-una dintre ultimele bănci, împreună cu un coleg pe potriva taliei mele. Însă cred că neastâmpărul de care am dat dovadă eu și colegul meu, plus șușotelile cu care ne întrețineam l-au determinat pe DOMNU’ să facă această mutare. Dar nici aici, n-am avut tot timpul starea necesară, ceea ce l-a făcut să-mi aplice o altă metodă de corecție, încă folosită la vremea aceea. Tinea la catedră, „pe post de arătător“, la tablă sau la hartă, un metru confecționat din lemn – acel instrument cu care vânzătorii de textile măsurau stofele și pânzeturile. Iar atunci, îl enervasem, probabil, foarte tare, de vreme ce m-am trezit cu Domnia sa lângă mine, eu fiind atent la cine știe ce giumbușlucuri făceam din mâini, pe sub bancă, împreună cu colegul. Și atâta știu că am simțit de câteva ori metrul acela cum se întinde pe spinarea mea. Și totuși, niciodată nu l-am văzut pe DOMNU’ făcând aceste lucruri cu patimă, ci doar atât cât să bage un pic frica în oasele neastâmpăratului. Iar mie, mi-a fost de ajuns. Acesta a fost IOAN LUNGU, învățătorul meu, cel care a pus creionul în mână multor generații de copii, inițiindu-i în tainele scrisului, cititului și vorbitului Limbii Române, precum și în tainele Matematicii și ale celorlalte științe, compatibile, la vremea aceea, cu primele patru clase; cel căruia eu, acum, în numele întregii mele generații, pe care a înstruit-o, îi aduc PRINOSUL NOSTRU DE RECUNOȘTINȚĂ; și cel căruia, pe tot parcursul celor patru ani, eu și colegii mei ne-am adresat Domniei sale cu apelativul DOMNULE, pe când acest cuvânt își trăia ultimele clipe, într-o vreme în care, foarte curând, urma să fie înlocuit, obligatoriu, cu cel de tovarășe. Fragment dintr-un posibil viitor volum, intitulat LA MASA LUI CHRONOS |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate