Fierbințeala cuvintelor și-a pierdut din putere. Soarele s-a ascuns refuzând a-ntreține acel vertij apăsător al vorbelor ce mișunau ca un fier roșu prin axoni. Vine seara cu liniște și împăcare. Când muchia rece a tăbliei patului îmi spune cât de mare mi-e inima. Și câte poartă cu ea. De câte măreții a fost capabilă în ultimul timp. O producție ce nu poate fi evaluată lumesc s-a țesut într-un ritm minunat, constant, ascendent din valvele ei. Tremur ușor și mi-e frig. Mi-e rece dar cel mai important... mi-e liniște. În suflet... în inimă... În ceea ce rămâne neschimbat în simț și în înțelepciunea sentimentelor.
Încălțămintea mă strângea astăzi. Pasul îmi era măsurat. Oare în ce direcție se îndreaptă? Eu unul aș vrea să se îndrepte în direcția inimii. În direcția în care zâmbetul este un vlăjgan vânjos ce vâsleşte neobosit în barca fericirii.
Timpul tău curge altfel decât timpul meu. Te-am înțeles întotdeauna. Alergăm pe aceeași pistă însă încălțați diferit. Și tocmai încălțămintea este cea care dă senzația de greu sau ușor alergării noastre. Și cu toate astea văd doar uși larg deschise, date la perete, prin care zboară neîncetat ceea ce-i atât de frumos și de înălțător. Repet ceea ce am spus de atâtea ori, sub atâtea forme. Dacă nu aș fi trăit revelația TU, aș fi trecut degeaba prin viața asta. Aș fi înotat ca un pui pribeag de migratoare într-un lac minuscul de câmpie și m-aş fi mințit că am cunoscut Marele Ocean. Te iubesc! Și nu mă grăbesc deloc să scriu asta. Nu vreau sa pară a fi o exaltare a patimii cuvintelor. Nu sunt acele cuvinte scrijelite ieftin pe varul zidurilor sau pe scoarța copacilor. Sunt cuvinte adânc adunate, erodate de posibilul "imposibil" dar luminate intens de tot ceea ce te poartă în oglinda sufletului. Le-am scris și le-am șters. Le-am șters și le-am scris. Și le-am șters iar până când inima s-a hotărât să scrie singură ceea ce este adevărat. Ceea ce țipă în mine. Un farmec distins al slavei vrăjite a vieții.
Posibilul poate fi imposibil. Imposibilul se poate pierde oricând incendiat de puterea atâtor unelte frumoase pe care le purtăm. Însă oricât de greu mi-ar fi, nu aștepta să se facă vară doar după o zi de iarnă polară. Bucură-te de ceea ce consideri că îți aduce fericire. De cine crezi și consideri că e soare pe cerul zâmbetului tău. Dacă vrei, uită-mă. Agață-mă în cuiul ruginit al cuierului de după ușa camerei plină cu vechituri aflată la subsolul casei, unde praful și pânzele de păianjen slujesc uitării să-şi îmbogățească împărăția. Eu voi rămâne un alt pui de migratoare, unul fericit, tomnatic acum, bucuros că a reușit să învețe să zboare pe-un zâmbet de vânt cald ascendent și că a reușit să cunoască adevăratul Mare Ocean.
Eu, același pe care ai ajuns să-l cunoști un pic printre rânduri, un pic printre cuvinte, mai mult prin ciufuțenii și zbucium intern, dar mai deloc prin momente de viață.