agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-12-21 | |
Focusul bleumarin se înscrise corect pe bretelă şi se opri exact pe linia care marchează locul de parcare cel mai apropiat de WC-ul pentru femei. - Precizie de ceasornic elveţian, aprecie nea Mureşan, care tocmai termina de stropit florile din jardinieră. Cei doi ocupanţi ai Fordului, o doamnă şi un domn între două vârste, coborâră aproape simultandin autoturism şi, fără să încuie portierele, porniră, cu paşi cadenţaţi, către cele două intrări ale grupului sanitar. Bărbatul ieşi primul, apoi apăru şi însoţitoarea lui apăru, curând, şi se îndreptară, cu aceiaşi paşi cadenţaţi, către măsuta din beton. Nea Mureşan îi observă cum se aşezară, simultan, pe scaunele de piatră, apoi îi abandonă, căutând umbra celor două tui de la marginea paecării. Dialogul celor doi călători îl făcu să ciulească urechile. Aşa cum este normal, doamna planifica următoarele ore ale zilei. - Dacă GPS-ul nu greşeşte, până la Belona mai avem exact 187 de kilometri. Avem destule şanse ca să ajungem la timp ca să ne cazăm, să luăm masa şi şi să ne întâlnim şi cu oamenii ăia. - Da, dragă, dar avem şi noi, sau mai ales eu, dreptul să facem o pauză de douăzeci şi cinci de minute, să ne revenim niţel după atâta condus pe întuneric. - Da’ odihneşte-te, omule, că doar nu vrem să facem cine ştie ce prostie din grabă. Şi dacă întârziem, mare pagubă, îi sunăm pe ăia şi le zicem că întârziem, şa ne aştepte şi ei o ţâră, ce Dumnezeu! - Binenţeles, că doar suntem prieteni, doar n-o să … Cei doi tăcură câteva clipe, apoi bărbatul deschise alt subiect: - Ma tot întreb ce fel de pendulă antică o fi găsit Dinu. Aşa de tare se laudă cu ea, de zici că e din aur! - Eu sper să putem s-o salvăm, răspunse doamna. Mai ales dacă are şi vreo valoare istorică, poate scoatem şi un ban ca lumea pe ea … Dacă om putea găsi piese … sau să le facem noi - Hai, c-am mai reparat noi ceasuri d-astea, de o mie de ani şi … Nea Mureşan nu mai ascultă restul discuţiei. Din vorbele călătorilor înţelesese că e vorba de un cuplu de ceasornicari, or, el tocmai avea nevoie de un sfat de la un profesionist. Se repezi până la birou, apoi se apropie de masa de beton. - Bună ziua, doamnă, domnule! Îmi permiteţi să vă întreb ceva? Am înţeles că vă pricepeţi la ceasuri vechi … - Cum ai înţeles dumneata aşa ceva? Scrie pe noi? se revoltă doamna. - Da, domnule, noi suntem ceasornicari, avem singurul atelier din oraşul nostru, răspunse şoferul Fordului. Eu şi soţia mea avem faima că reparăm orice ceas care nu e complet distrus. - Îmi cer iertare, v-am auzit vorbind despre salvarea unui ceas vechi şi mi-am permis să vă cer o părere, sau un sfat, dacă nu vă supăr prea tare. - Hai, domne, spune ce vrei, şi n-o mai da atâta de gard, îl îndemnă doamna. - Să vedeţi, am găsit într-un talcioc un ceas vechi, pe ăsta … continua nea Mureşan, arătându-le obiectul, e un Pobeda … - Da, domne, e un Pobeda de prin 1948-50, ce-i cu el? - Păi să vedeţi, când eram mic am avut unul exact ca ăsta, dar l-am pierdut. Când l-am văzut pe ăsta la talcioc l-am luat imediat şi … aş vrea să vă întreb dacă credeţi că mai poate fi reparat. Nu merge, completă el informaţia, scuturând, energic ceasornicul şi ducându-l la ureche. - Stai, domne, nu-l mai agita că-l strici şi dacă e bun! sări ceasornicarul. Nu se scutură niciodată, rupi şi ce a mai rămas întreg prin el! - Mă scuzaţi, eu credeam … - N-ai dumneata de un’ să ştii … ia dă-l încoa’, să vedem, îl opri ceasornicarul. Scoţând, el ştie de unde, o şurubelniţă miniaturală, omul scoase capacul ceasului şi îl aşeză, cu grijă, pe masă. Soţia lui scosese deja din poştă o lupă şi amândoi examinară mecanismul Pobedei. - Se poate face, decretară ei, aproape simultan. - Are arcul rupt şi balansierul descentrat. Mai trebuie curăţat, uns,reglat … dar se poate face, spuse bărbatul. - Dar o să te coste nişte bani, adăugă doamna. Uite, noi ţi-l putem face, dar te-ar costa o sută de lei. - Merită! exclamă nea Mureşan. Dar cum să facem?... - Dacă vrei, propuse doamna, noi putem să-l luăm acum, ţi-l facem şi ţi-l trimitem prin vreun curier, ceva. Da’-ţi plăteşti dumneata transportul, binenţeles. - Binenţeles, cum să nu vreau! După ce puse capacul ceasului la loc, călătorul spuse: - Domne, dumneata îmi aminteşti de bătrânul ăla care a venit la noi cu un ceas deşteptător, un Mom, aproape praf şi pulbere. Dacă eram eu la atelier, nici nu i-l luam … - Ba i-l luai, îţi spun eu, îl contrazise soţia lui. Te convingea şi pe tine aşa cum m-a convins pe mine. Auzi, dar de câte ori ai refuzat tu o provocare de genul ăsta?! - Ai dreptate, nevastă, ce să mai zic … dar totuşi, era o ruină, un fier vechi! - Dar cum v-a convins, doamnă? V-a implorat? - A, nu, că nu i-ar fi ţinut figura. Nu, domne, ştii ce-a făcut? Mi-a arătat o poză. - O poză?! - Da, domne. A scos telefonul din buzunar şi mi-a arătat o poză veche, scanată după original, că era de demult. Cât mai e ora, dragă, avem timp să-i spunem dumnealui povestea moşului? - Avem, dar nu-I mai zice “moş”, era un om destul de zdravăn. - Era, dar nu era nici tânăr … Pai … uite cum a fost: m-am pomenit într-o zi cu omul ăsta de nu e moş. A intrat în prăvălie, m-a salutat politicos şi a scos din rucsac ceasul ăla prăpadit, un MOM unguresc de prin cincizeci şi ceva. Zice, doamnă am ceasul ăsta vechi luat de pe OLX, puteţi să-l faceţi să meargă, cât de cât? - Cât de cât, aşa a zis? se miră nea Mureşan. - Cât de cât! Zice, nu mă interesează să măsoare timpul, ci doar să ticăie, să sune şi să se învârtă acele, acolo. Şi am luat să văd ce fierătanie are el acolo şi m-am îngrozit! Acele erau căzute, arcul rupt, o bucăţică din arc se plimba de colo-colo prin carcasă, arcul clopotului rupt, se bălăngăneau toate alea. Bun de dat la gunoi. Şi chiar am vrut să-I zic să-l ia să-l dea la gunoi, dar, ce să vezi, în timp ce eu mă uitam în ceas, omul şi-a scos telefonul şi mi-a arătat poza de v-am zis. - Şi ce era în poză? Că m-aţi făcut curios. - Domne, să vezi şi să nu crezi! Era o doamnă cu un copilaş de vreo trei-patru anişori în braţe, iar copilul ţinea în mână ceasul ăsta, MOM. Pe cuvânt! Şi mi-a zis atunci moşul … domnul, zice, ăsta mic sunt eu, în 1961. Ceasul ăsta era ceasul nostru, din casă, zice, unul albastru. Nu mai ţin minte cât de bine mergea, dar parcă îl văd pe tăticu meu cum îl întorcea în fiecare seară şi îl punea să sune la cinci. Şi, zice, cică, să ştiţi că uneori se strica şi îl ducea tăticu la reparat, la o tanti bătrână, tot pe strada asta, dar mai încolo. - Dacă era bătrână, sigur nu mai există, comentă nea Mureşan. - Sigur, dar am cunoscut-o şi noi pe doamna aia, o chema doamna Köpe … Şi aşa bine mi-a părut când a pomenit-o mo … omul ăla!... Şi, zic, aţi ţinut ceasul ăsta atâţia ani? Nu doamnă, să vedeţi, zice, într-o zi când aveam eu vreo opt ani, aşa, mi-a zis mama într-o zi să merg undeva la o anumită oră. Dar eu m-am luat cu joaca şi am uitat, şi am vrut să dau vina pe ceas. Am vrut să-l opresc, de unde să ştiu eu că ceasul nu poate fi oprit. Până la urmă am reuşit să-l opresc, definitiv! Nici tanti Köpe n-a mai putut să-l repare, aşa că mi-am făcut titireze din rotiţele lui. M-a făcut să râd când a zis asta, auzi, cică a făcut titireze. - Aşa fac copiii, mai strică lucruri, reflectă nea Mureşan. - Păi strică, cum să nu strice. Şi când s-a făcut mare, omul ăsta şi-a adus aminte de ceasul ăla vechi, mai ales după ce i-au murit părinţii şi a găsit la ei poza aia din 1961. Mi-a zis, zice, am căutat peste tot, prin talcioace şi pe net, până l-am găsit pe ăsta. L-am luat imediat, 50 de lei, plus curierul, zice, nici n-am întrebat vânzătorul dacă merge, sau în ce stare e. - Şi? L-aţi reparat? - L-am reparat, sigur că l-am reparat, nu v-am zis că noi nu ne jucăm de-a ceasornicarii? I-am cerut 150 de lei, deşi costa mai mult, şi l-am reparat. Nici n-a clipit la 150 de lei. - Ce-a zis când a venit să-l ia? - Când a venit, eram eu la atelier, interveni bărbatul. A văzut ceasul pe raft imediat ce a intrat pe uşă, nici nu i-am mai cerut chitanţa de la nevastă-mea. I l-am dat şi i-am spus cât am lucrat la el, chiar n-a fost uşor de reparat. Mergea, ticăia, suna, aşa cum voia el. Cred că merge şi bine, că n-am avut timp să-l monitorizăm, ca să-l reglăm. I-am zis să-mi arate şi mie poza aia şi mi-a arătat-o în telefon şi mi-a zis povestea. Povestea frumos, săracu, chiar mi-a părut bine că i-am făcut MOM-ul. Trebuia să-I zic să-mi trimită şi mie poza aia, nu m-am gândit la timp … - Deci a fost mulţumit, voi nea Mureşan să tragă concluzia. - Eu zic c-a fost. Şi-a mângâiat ceasul, l-a învelit într-o sacoşică verde, din pânză şi l-a băgat în rucsac. Apoi, cu mâna pe clanţă, când să iasă din atelier, s-a întors şi mi-a zis: Domnule, îţi dai seama, ce chestie: am stricat ceasul ăsta când aveam opt ani şi l-am reparat acum, când am 68 …
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate