agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 59 .



Cea din urmă misiune
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2024-11-24  |     | 



Cea din urmă misiune
de Sergiu Someșan

Când am ajuns pe strada unde își avea sediul firma Evergreen Development, am trecut pe trotuarul opus și am privit atent în jur. Unii ar presupune că sunt un pic paranoic, dar când ai îndeplinit cu bine 12 misiuni parcă voiam ca și cea de-a treisprezecea să se termine la fel. Mai ales că am fost solicitat să mă prezint de urgență la sediul firmei, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată până acum.
După ce m-am convins că totul era în ordine, am intrat în sediul firmei și, ca de obicei, am zărit-o la ghișeul de la intrare pe Emma, secretara șefului, care mi-a zâmbit larg când m-a văzut. Mi-a făcut semn să aștept și a ridicat receptorul aflat la îndemâna ei:
— A sosit domnul Christian Cross, șefule!
A ascultat cu atenție ce i se spunea în receptor, apoi mi-a făcut semn să intru:
— Poftiți, vă rog, domnule Cross! Șeful vă așteaptă.
M-am încruntat imperceptibil simțind o ușoară tensiune în vocea fetei, care era de obicei atât de calmă.
Am decis să fiu mai atent decât în alte dăți și am intrat în biroul șefului. Vorba vine șef, fiindcă Max era mai degrabă un dispecer decât un șef pentru noi, executanții obișnuiți ai misiunilor.
Am dat mâna cu el și un al șaselea simț m-a avertizat iar să fiu atent. Strângerea lui de mână era ca de obicei, dar era ceva în zâmbetul lui care nu-mi plăcea.
— Mă bucur că ai ajuns așa de repede Christian, mi-a spus el grăbit, și îmi cer scuze că am activat codul de urgență, dar chiar sunt presat și eu de o comandă ceva mai deosebită.
Mi-a făcut semn să mă așez pe scaunul din fața biroului și, după ce m-a văzut instalat, a împins spre mine o foaie de hârtie pe care era scrisă o cifră cu foarte multe zerouri. În mod sigur, biroul lui era controlat zilnic de microfoane ascunse, dar uneori avea obiceiul să devină și el puțin paranoic și comunica prin bilețele pe care le ardea apoi minuțios în scrumiera din fața lui. După ce s-a convins că am văzut cifra de pe bilet, la fel a procedat și acum, iar după ce hârtia și-a stins ultimele flăcări a ridicat privirea spre mine și a spus:
— După cum ai văzut, cu puțin noroc asta s-ar putea să fie ultima misiune pentru tine, deoarece după executarea ei vei putea să-ți realizezi orice vis ai avea.
Cum nu a mai spus nimic, i-am zis:
— Să vedem mai întâi despre ce este vorba!
A oftat adânc, apoi a privit precaut în jur, deși eram numai noi doi. Dar în meseria lui și a mea, de altfel, precauția a devenit a doua natură, așa că l-am înțeles. La fel cum l-am înțeles când s-a ridicat de la birou și a tras un scaun alături de mine, începând să vorbească pe o voce scăzută.
— De data asta va trebui să faci o călătorie în timp, ca să îți poți îndeplini misiunea.
Am ridicat uimit din sprâncene, apoi l-am întrebat:
— Stai așa, dar tehnologia călătoriei în timp nu este accesibilă doar armatei și guvernelor?
A dat din umeri și a oftat:
— Într-o lume ideală, da, așa ar trebui. Călătoria în timp să fie sub controlul guvernelor și să fie însoțită de tot felul de tratate de neintervenție în timp. Numai că, vezi tu, noi trăim într-o lume reală, nu în una ideală, așa că dacă dispune cineva de suficient de mulți bani poate avea acces și la secretul călătoriei în timp.
Am rămas tăcut câteva clipe, pentru că noua misiune era cu totul altceva decât cele cu care fusesem obișnuit.
După ce am revenit din Irak, m-am trezit dintr-odată fără un loc de muncă stabil și parcă nu voiam chiar să mă angajez paznic de noapte, cum au făcut alți camarazi. În Irak mi-am descoperit un nou talent și am fost supranumit Lunetistul, și asta pe bună dreptate, așa că mi-a venit greu să mă obișnuiesc cu o muncă de rutină. Propunerea venită din partea firmei Evergreen Development a picat ca o mănușă. Trebuia doar ca folosindu-mă de talentele mele de lunetist să elimin anumiți oameni care erau indezirabili pentru alte persoane care dispuneau de suficienți bani ca să plătească un astfel de serviciu. Am fost asigurat că este vorba de indivizi care își meritau pe deplin moartea, numai că un sistem de justiție imperfect îi făcea scăpați. Problema care se punea era că nu aveam voie să pun nicio întrebare și trebuia să mă încred pe deplin în judecata și alegerile Dispeceratului.
Pe nesimțite, m-am transformat în ceea ce nu aș fi crezut că voi ajunge vreodată; un asasin plătit. Am pus totuși o condiție: niciodată și cu niciun motiv țintele mele să nu fie femei sau copii. Cum până acum nu mi-a fost încălcată dorința, eram tare curios pe cine voi fi pus să ucid de data asta.
După ce am digerat bine informația cu noua misiune, ca să-i fac plăcere lui Max, m-am aplecat spre el și l-am întrebat tot cu glas șoptit:
— Și unde, și când ar trebui să călătoresc în timp pentru noua misiune?
— În Ierusalim în anul 33 după Iisus, a răspuns el și un fior scurt m-a trecut.
Eram catolic, dar nu eram cine știe ce religios și din copilărie, de când eram târât de mână de o bunică extrem de bisericoasă, nu mai călcasem prin vreo biserică. Dar încă țineam minte ce se întâmplase în anul 33, așa că m-am ridicat brusc în picioare și am zis:
— Îmi pare rău, șeful, dar se pare că va trebui să găsești pe altcineva care să-l asasineze pe Iisus!
M-a privit cu ochii mari, apoi a început să râdă și să se bată cu mâinile pe genunchi. Când și-a domolit hohotele de râs, a clătinat din capul cărunt și a spus:
— Doamne, Christian, dar ai înțeles exact pe dos misiunea ta. Tu nu TREBUIE să-l asasinezi pe Iisus ,ci să-l aperi ca să nu fie asasinat. Va trebui să-i ucizi pe cei patru soldați care l-au răstignit și pe centurionul care îi conduce.
Eram de-a dreptul buimăcit, lucru care nu mi se prea întâmplă de obicei. Ca lunetist, eram obișnuit să am reacții rapide și să iau decizii la fel, pentru că în Irak de multe ori de asta depindea viața mea. Poate că mă moleșisem de când am trecut la noua ocupație unde aveam timp să îmi pregătesc pe îndelete misiunile, când nu se mai punea accentul pe viteză, cât pe planificare.
Am oftat adânc și, după câteva clipe lungi, am întrebat:
— Dar cine și-a putea dori așa ceva?
— Nu ar trebui să știi prea multe, a ripostat Max, dar fiindcă te văd atât de curios am să îți dau câteva amănunte. Câțiva oameni plin de bani au înființat o organizație, ei își spun Chronos Syndicate, și se pare că vor să îndrepte marile nedreptăți ale lumii. Din câte am auzit, vor printre altele să o salveze pe Elena din Troia, pe Cezar ca să nu mai fie asasinat de conjurați sau pe Giordano Bruno de la arderea pe rug. Dar lista este mult mai lungă, așa că atunci când te întorci ai să poți să continui cu călătoriile în timp, dacă te interesează.
— În cazul ăsta, sunt de acord, am acceptat eu și el a scos din sertarul biroului un pașaport pe care îl bănuiam a fi perfect și mi l-a înmânat.
— Ai aici un pașaport pe numele de Gabriel Shepard și un bilet de avion pentru Tel Aviv. În aeroport o să te aștepte Shimon Halevi, care o să te conducă în Ierusalim, în apropiere de dealul Golgotei, acolo unde este ținta ta, și tot el o să-ți înmâneze o armă Barett M52, calibrul 12,5 mm, care, din câte știu, este preferata ta. Nu te va întreba nimic despre ce misiune ai de îndeplinit și tu nu îl vei întreba nimic despre modul în care vei ajunge în anul 33 d. Hr. Asta, pentru compartimentarea informațiilor, după cum știi. Așa procedăm noi de obicei.
Am luat pașaportul din mâna lui și l-am studiat atent, deși, așa cum am mai spus, presupuneam că era perfect. Dar voiam doar să câștig timp și să dau timp rotițelor din creierul meu să se învârtă până la capăt.
Am pus pașaportul în buzunar și am spus hotărât:
— Sunt de acord, numai că datorită specificului misiunii și probabilității ca eu să nu mă mai întorc vreodată, aș dori ca jumătate din sumă să-mi fie transferată în avans.
— Sunt de acord, a spus el grăbit, lucru care m-a făcut să regret că nu am cerut mai mult. Deși nu știu ce ai de gând să faci cu ei, uite că am să transfer chiar acum jumătate din sumă.
A manevrat telefonul și, după câteva clipe, un clinchet de pe telefonul meu m-a anunțat că banii erau deja în contul meu.
Am ieșit din clădirea firmei urmărit de zâmbetul Emmei și chiar înainte de a ajunge la mașina pe care o parcasem la câteva străzi distanță, m-am oprit și am transferat banii firmei de avocatură cu care colaboram.
În general, țintele mele erau niște oameni execrabili care meritau din plin să moară, cel puțin din informațiile pe care reușeam să le strâng despre ei. Dar unii dintre ei aveau copii care nu meritau deloc să trăiască în lipsuri din cauză că tatăl lor era o canalie. Majoritatea banilor pe care îi primeam ca urmare a îndeplinirii misiunilor mele intrau într-un fond administrat de o firmă serioasă de avocatură care avea menirea să le ușureze viața și să le plătească studiile acestor copii pe care eu îi lăsasem orfani de-a lungul timpului.
*

În drumul spre Israel, am studiat cam tot ce am putut găsi despre moartea lui Iisus și răstignirea lui pe cruce. Mi-a fost frică la un moment dat să nu atrag atenția cu zelul meu religios, dar, ținând seama de locul spre care călătoream, toți cei din jurul meu păreau să citească numai cărți sfinte.
Mai fusesem de câteva ori în aeroportul Ben Gurion, dar nu mi-l aminteam să fie așa de aglomerat. Se părea că toată lumea voia să viziteze Țara Sfântă și parcă toată lumea în același timp cu mine. După ce am trecut cu greu de zona de control a pașapoartelor, am ieșit în fața aeroportului și am început să mă uit în jur. Aveam o singură geantă de mână cu mine, dar șoferii m-au mirosit imediat că aș putea fi un posibil client, după privirile dezorientate pe care le aruncam în jur. Din păcate pentru ei, nu aveam nevoie de un taxi, ci de Shimon Halevi, și nu știam cum să dau de el pentru simplul motiv că nu știam cum arată. După câteva minte de așteptare, am simțit că sunt apucat ușor de cot și un bărbat între două vârste mi-a spus pe un ton scăzut:
— Domnule Gabriel Shepard, sunt Shimon Halevi și o mașină ne așteaptă chiar după zona taxiurilor. Urmați-mă, vă rog.
M-am luat după cel ce s-a recomandat a fi Shimon Halevi și după câteva minute am ajuns la o Toyota Corolla destul de ponosită, și mi-a făcut semn să intru în spate, iar el a urcat în față lângă șofer.
După ce mașina a ieșit din aeroport și s-a îndreptat spre Ierusalim, Shimon Halevi a scos din buzunarul de la piept un plic și mi l-a înmânat spunându-mi.
— Mi s-a spus că în plic sunt instrucțiunile pentru ținta dumneavoastră. Trebuie să le citiți și să le memorați, apoi să mi le dați înapoi ca să le ard.
După ce mi-a dat plicul, a adăugat:
— Totodată, mi s-a spus să nu vă întreb nimic despre ținta dumneavoastră și, de asemenea, va trebui să nu mă întrebați nimic despre modul în care veți ajunge acolo.
Am desfăcut plicul și am citit scrisoarea din el. Era compusă pe o foaie subțire și însoțită de o hartă sumară pe care se vedea schițat Dealul Golgotei, și la aproximativ 900 de metri de el, locul unde trebuia să mă poziționez eu pe Muntele Măslinilor. Instrucțiunile erau simple și clare: Iisus avea să fie însoțit de patru soldați romani și de un centurion. Trebuia, în măsura în care acest lucru era posibil, să încep prin a-l elimina prima dată pe centurion, pentru a dezorienta soldații și a-i lăsa fără coordonare, dar mi se lăsa libertate de acțiune. Important era să-i ucid pe toți cinci și să am grijă ca să-i salvez viața lui Iisus și să împiedic să fie răstignit.
Chiar înainte de a ajunge în dreptul Ierusalimului, am terminat de citit și memorat instrucțiunile și harta din plic, așa că i le-am înmânat lui Shimon Halevi, care le-a ars în scrumiera din bordul mașinii.
După un timp, am ajuns pe o pajiște înconjurată de tufișuri scunde de mirt și rozmarin sălbatic. Mașina a oprit lângă un porțiune de teren pe care era delimitat prin crengi rupte un dreptunghi de vreo zece pe douăzeci de metri. Am coborât din mașină și am văzut că la unul dintre capetele zonei îngrădite se afla un preot catolic în costum alb de ceremonie, care citea ceva dintr-o Biblie.
La întrebarea mea nerostită, Shimon Halevi m-a tras într-o parte și mi-a spus cu voce scăzută:
— Călătoria în timp este posibilă datorită unor texte vechi găsite în biblioteca Vaticanului. Condiția pusă de Sfântul Scaun ca să ne cedeze secretele din texte a fost ca la fiecare călătorie în timp să asiste un preot catolic care să citească anumite pasaje din Biblie.
— Ca un fel de exorcizare, am spus eu și, fără să vreau, m-am înfiorat când m-am gândit la toate implicațiile misiunii mele.
— Nu știu, a spus Halevi. Nu știu și nu am întrebat, dar am văzut că funcționează, așa că hai să-i dăm drumul la treabă.
Mi-a dat o brățară care avea un buton roșu pe ea.
— Pe scurt, călătoria în timp are loc cam în felul următor, și o să vă spun doar strictul necesar. Acolo, pe locul ăla mărginit de crengi, se află un nod Hartmann unde, din când în când, trece câte un vârtej temporal. Pune brățara asta la încheietura mâinii și ai grijă de ea. Când termini misiunea, vii în perimetrul ăsta îngrădit cu crengi și apeși butonul. Cel mai apropiat vârtej temporal care va trece pe acolo te va aduce în prezent. Când se apropie un vârtej, brățara va vibra ușor, așa că va trebui să fii atent la asta.
A trecut în spatele mașinii cu care a venit și mi-a înmânat o cutie dreptunghiulară, în care bănuiam ce ar putea fi:
— Aici ai arma pe care ai solicitat-o, Barett M52, calibrul 12,5 mm și zece cartușe. Din câte mi s-a explicat, ar trebui să îți ajungă atâtea cartușe. Iar în sacoșa asta ai câteva haine potrivite pentru vremea în care vei călători.
În timp ce mă îmbrăcam cu hainele date de el, a mai ridicat un capac în portbagaj și am văzut ceva care semăna cu ecranului unui radar încastrat într-o cutie. A manevrat câteva butoane și ecranul s-a luminat.
— Iar ăsta este aparatul care a fost construit pe baza textelor primite de la Vatican care ne arată apropierea unui vârtej temporal și putem, cu ajutorul lui, să trimitem pe cineva exact în timpul dorit prin simpla setare a unor parametri.
La marginea ecranului a apărut ceva ca un vârtej de ceață și, după ce a manevrat câteva butoane, a spus:
— Să mergem! Se apropie un vârtej chiar acum.
Ne-am apropiat de perimetrul înconjurat de crengi unde preotul citea cu voce tare din Biblie. Din puținele mele amintiri, despre slujbele la care participasem în copilărie, părea să fie ceva din Eclesiastul:
„Toate își au vremea lor, și fiecare lucru sub ceruri își are ceasul lui”
— Părinte, ajunge! Haide că a sosit vremea, a spus autoritar Halevi, dar părintele nu părea să-l audă.
Eu am intrat în perimetru și Halevi a trecut în spatele mașinii. Preotul părea să nu vadă nimic în jurul lui, așa cum era cufundat în cititul cu voce tare al pasajelor din Biblie.
„Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei; sădirea își are vremea ei și smulgerea celor sădite își are vremea ei.
Uciderea își are vremea ei, și tămăduirea își are vremea ei; dărâmarea își are vremea ei, și zidirea își are vremea ei.”
— Părinte, vino acum, a strigat Halevi din spatele mașinii, dar preotul tot nu părea să îl audă.
Un șuier ușor ca de vânt s-a auzit în jurul nostru și lumina și-a schimbat brusc consistența, devenind oarecum mai lăptoasă. Mașina cu care am venit a dispărut, la fel și Halevi. Perimetrul făcut din vreascuri și tufișuri încă era, dar dincolo de el vegetația era mai bogată și mai viguroasă decât atunci când am ajuns acolo.
Și-a dat seama de schimbare și preotul, pentru că s-a oprit din citit și a privit în jur curios.
— În ce an am ajuns? a întrebat el și, când i-am spus, a făcut ochii mari.
A privit spre cutia în care aveam arma cu lunetă, și-a dat seama ce era înăuntru și a devenit dintr-odată îngrijorat:
— Fiule, ai mare grijă ce vrei să faci, a spus el și a făcut un pas spre mine ca și cum ar fi vrut să-mi ia arma.
— Nu sunt fiul tău, am spus eu răstit și, apucând cutia cu arma de mâner, am ieșit în afara perimetrului format din crengi rupte și am pornit spre Ierusalim.
Acolo, pe Muntele Măslinilor aveam să-mi stabilesc punctul de observație. Trebuia să mă grăbesc fiindcă, din câte știam, răstignirea lui Iisus avea să se facă cândva spre ora amiezii, iar acum, după cât de ridicat era soarele pe cer, părea a fi deja în jurul orei zece.
— Așteaptă-mă aici, dacă vrei să mai ajungi în prezent! i-am strigat eu peste umăr, în timp ce mă îndepărtam.
A durat mai puțin de o oră până am ajuns pe Muntele Măslinilor și nu am întâlnit pe nimeni în drumul meu. Cum am ajuns, mi-am găsit imediat locul care îmi fusese indicat pe hartă și într-adevăr de acolo aveam o vedere completă spre Dealul Golgotei. Am sosit la timp, pentru că procesiunea cu Iisus cărând crucea era abia la poalele dealului.
Am instalat pușca și prin luneta ei am privit procesiunea. Posibil ca Iisus să fi fost condamnat la răstignire pe cruce așa cum știam eu din puțina religie pe care am învățat-o în copilărie, dar în mod sigur soldații romani nu erau obligați să-l biciuiască în timp ce el își târa crucea în sus pe deal. Unul dintre ei mai ales dovedea un zel deosebit și părea cuprins de o adevărată frenezie sadică în timp ce îl biciuia, încât mi-a fost greu să aștept până ajung în deal. Dar am încercat să mă abțin și am așteptat răbdător până au ajuns în vârful dealului, pentru că am înțeles că trebuie să respect simbolistica locului. Oricum mi l-am notat în gând și urma ca după centurion să îl lichidez pe el prima dată.
Centurionul era cel mai ușor de deosebit dintre ei, fiindcă avea panașul mai înalt și colorat mai viu decât soldații. Și îl avea așezat oblic pe cască, în timp ce soldații obișnuiți îl aveau așezat de-a lungul capului.
Cerul, care fusese senin când am ajuns pe Muntele Măslinilor, a început să se întunece ușor, dar nu așa de tare ca să nu mai văd țintele.
Când procesiunea a ajuns pe deal, doi soldați i-au luat crucea de pe umeri lui Iisus și au așezat-o pe pământ.
Apoi lucrurile au început să se precipite. Tot cei doi soldați care au pus crucea pe pământ l-au prins pe Iisus de brațe și l-au culcat pe spate pe cruce, iar al treilea, care era tocmai cel care îl biciuise pe Iisus tot drumul, s-a apropiat grăbit de el cu ciocanul și un piron pregătit.
Din cauza asta am fost nevoit să-l dobor pe el prima dată și abia apoi pe centurion. Chiar dacă arma mea a făcut destul zgomot, nimeni nu s-a întors să privească spre locul unde eram, așa că am putut să-i dobor liniștit și pe ceilalți soldați cu câte o împușcătură în cap.
Dacă aș fi făcut așa ceva în Irak, aș fi fost de multă vreme mort, fiindcă acolo talibanii erau destul de antrenați să găsească locul unde se afla o armă cu lunetă și să tragă un tir de foc intens spre ea.
Aici nu am fost băgat în seamă de nimeni și am putut să îmi așez în liniște arma înapoi în cutie, în timp ce priveam din când în când spre dealul din fața mea.
Moartea soldaților romani poate că nu părea atât de mistică și de misterioasă ca învierea lui Iisus, dar în mod sigur i-a impresionat și i-a speriat pe toți cei din jurul crucii. La început câțiva, apoi tot mai mulți au început să coboare repede de pe deal. Cei mai grăbiți păreau să fie liderii religioși evrei care se pare că se simțeau puțin cu musca pe căciulă și se temeau să nu devină următorii atinși de o moarte atât de misterioasă.
Sincer să fiu, chiar am fost tentat să mai dobor câțiva dintre ei, știind ce rol au avut în moartea pe cruce a lui Iisus, dar m-am abținut în cele din urmă, pentru că nu știam ce implicații ar fi putut avea treaba asta. Și oricum moartea lor nu făcea parte din misiunea mea.
Lângă Iisus au rămas numai câteva femei care probabil că se credeau în afara pericolului, iar una dintre ele s-a repezit la el și l-a strâns în brațe, ajutându-l să se ridice de pe cruce.
În mod sigur că era cea pe care o cunoaștem cu toții ca fiind Fecioara Maria. Am zâmbit în sinea mea, uimit că mi-a fost dat ca în numai câteva ore să văd atâtea lucruri pe care le credeam mai degrabă ca făcând parte din legende decât din viața reală.
Mi-am luat de mâner cutia cu arma, am mai privit o dată spre Dealul Golgotei, unde Iisus, înconjurat de femei și sprijinindu-se de mama lui, a început să coboare dealul, apoi am pornit și eu călătoria spre locul de unde trebuia să revin în prezent.
Tot cam o oră am făcut și înapoi tot nu am întâlnit pe nimeni. Când m-am apropiat de locul împrejmuit de crengi, l-am văzut pe preot în mijlocul perimetrului. Era dezbrăcat în pielea goală și doar în jurul brâului își improvizase o legătură de crengi și frunze, cât să-i acopere goliciunea.
— Ce-ai făcut, nenorocitule? m-a întrebat el cu o ură nedisimulată, când m-am apropiat. L-ai ucis pe Iisus!
S-a apropiat de mine și mi-a arătat Biblia:
— Privește la cartea sfântă cum arată! Din cauza ta este acum goală și hainele mele de ceremonie au dispărut ca luate de vânt.
A răsfoit Biblia în fața mea și într-adevăr pe foile ei nu se vedea niciun cuvânt. Biblia fusese probabil o ediție de lux, cu foi veline și care străluceau parcă orbitor de albe în vremea mohorâtă care ne înconjura.
— Stai așa, am spus eu. Nu l-am ucis pe Iisus, ci doar pe cei care voiau să-l ucidă. I-am salvat viața, asta am făcut.
S-a oprit consternat, apoi o urmă de înțelegere a început să-și facă loc pe chipul lui.
— Bine și atunci de ce au dispărut cuvintele din Biblie? a întrebat el, dar se pare că chiar în timp de vorbea a găsit și răspunsul.
A aruncat Biblia inutilă pe jos și a spus:
— Ai salvat trupul lui de carne, dar ai ucis prin asta spiritul lui și tot ceea ce reprezintă el pentru oameni.
Am simțit că brățara dată de Halevi începe să vibreze, așa că i-a spus preotului:
— Se apropie un vârtej, așa că ar trebui să stai în preajma mea, pentru că am să apăs butonul care o să ne readucă în prezent.
I-am arătat brățara și a văzut cum am apăsat pe buton, dar nu a părut să fie prea interesat. A pornit spre gardul mai mult simbolic făcut din crengi rupte și, înainte de a păși dincolo de el, a murmurat:
— Mă întreb de ce aș vrea să ajung într-un prezent în care Domnul nostru Iisus Cristos nu mai există?
A pornit cu pași mărunți spre Ierusalim și, așa slab cum era, cu legătura de frunze și crengi în jurul mijlocului, mi s-a părut o clipă că seamănă perfect cu Iisus pe care tocmai îl salvasem de la moarte.
În timp ce așteptam vârtejul temporal care să mă aducă în prezent, mi-am dat seama că poate Max a avut dreptate și că asta avea să fie ultima mea misiune.
Și nu atât din cauză că mi-ar fi ajuns banii, cât mai ales că mi-am dat seama de implicațiile profunde ale misiunii mele în timp. Mi-a trecut prin cap că nu mai vreau o misiune asemănătoare și nici să mai călătoresc în timp, iar Cezar și Giordano Bruno vor trebui să se descurce singuri, dacă doresc să rămână în viață.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!