agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 74 .



Universul ca o fiară tandră
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2024-11-24  |     | 





Universul ca o fiară tandră


Emily Carter aștepta în picioare în fața biroului unde directorul secției Cifruri îi studia dosarul. Richard Davis nu părea să fie conștient de prezența ei, așa cum era adâncit în studiul dosarului. Într-un târziu oftă, ridică ochii spre ea și tresări ca și cum nu s-ar fi așteptat să o vadă acolo.
— Scuze, mormăi el încurcat. Am fost așa de absorbit de studiul dosarului, încât am uitat cu totul de tine.
Îi arătă scaunul din fața biroului:
— Ia loc, te rog, o să avem multe de vorbit.
Ciocăni cu degetul într-o foaie aflată în dosarul ei și întrebă:
— Aici scrie că pe vremea când mai erai încă la MIT, te-ai înscris pentru doctoratul în matematică cu o lucrare despre ceva care se numește conjectura Collatz, iar îndrumător de doctorat urma să fie profesorul Richard Davis. Așa este?
— Da, domnule director.
— Și totuși, în cele din urmă ai renunțat să-ți mai dai doctoratul și te-ai angajat ca simplu agent la noi, la FBI. Poți să îmi spui de ce?
Emily Carter se foi neliniștită pe scaun. În sinea ei se lăuda că are o minte analitică, dar nimic din ceea ce i se întâmpla nu putea analiza. Ce legătură aveau studiile ei cu faptul că fusese chemată urgent la director? Cum directorul se uita fix la ea și aștepta un răspuns, a oftat adânc și a început să vorbească:
— În primul rând, profesorul Richard Davis m-a avertizat că în studiul conjecturii Collatz se ascunde un pericol mortal.
Directorul făcu ochii mari și o întrebă precipitat:
— Stai așa! Profesorul Davis ți-a spus chiar așa, că în conjectura Collatz se ascunde un pericol mortal? Ce a vrut să spună cu asta?
— Păi era simplu! Era un pericol mortal pentru cariera mea matematică. Mulți matematicieni au abordat această conjectură încercând să o rezolve și au pierdut ani buni în zadar, în timp ce se alegea praful de cariera lor. În anii șaizeci s-au pus o mulțime de premii pentru rezolvarea acestei conjecturi, care părea atât de simplă în aparență. Ca un fapt amuzant, CIA și chiar FBI au crezut la un moment dat că atenția pentru această conjectură a fost stârnită de agenți KGB ca să blocheze cercetările matematicienilor din America pentru subiecte serioase.
— Aha, a spus directorul. Deci, în treaba cu pericolul mortal referitor la această conjectură era vorba de o metaforă mai degrabă decât un pericol concret. Și alt motiv pentru care ai renunțat la studiul ei care ar fi?
— Păi dacă vă uitați un pic la numărul de femei matematicieni din lume, o să vedeți că sunt extrem de puține. Se pare că matematica superioară nu este un loc pentru femei. Și pe lângă asta chiar atunci s-a ivit postul ăsta de analist la FBI, am dat concurs și am reușit, așa că asta e.
Directorul căzu pe gânduri, dar era cu ochii tot în dosarul ei. În cele din urmă ridică ochii din hârtii și o întrebă:
— La urma urmei, ce este aceea o conjectură? Te rog să îmi explici cât mai simplu posibil.
— Desigur, domnule director, răspunse Emily. O conjectură este, în esență, o afirmație care pare a fi adevărată pe baza unor observații și exemple, dar care nu a fost încă demonstrată matematic. Matematicienii adesea propun conjecturi bazate pe modelele pe care le văd în date, dar pentru a deveni un adevăr matematic absolut, trebuie să fie dovedită riguros printr-o demonstrație. Până atunci, rămâne o conjectură. E un fel de „provocare” pentru matematicieni să găsească dovezi solide care să o susțină sau să o infirme.
Văzând că directorul nu spune nimic, Emily continuă:
— Există un număr de șapte conjecturi pentru care se acordă un premiu de un milion de dolari în cazul unei rezolvări, dar până acum a fost rezolvată numai una dintre ele. Premiul este oferit de Clay Mathematics Institute. Și ca să vedeți cât de „ciudați” sunt matematicienii, Grigori Perelman, care a rezolvat conjectura lui Poincaré, a refuzat să ridice premiul, pentru că a spus că nu are nevoie de bani fiindcă lui îi ajung un creion și o foaie de hârtie ca să poată lucra.
— Interesant, a spus directorul. Dar despre conjectura asta a lui Collatz ce poți să îmi spui? Tot în cuvinte foarte simple.
— Conjectura Collatz este, în esență, un joc cu numere, explică Emily. Este un joc pe care ar putea să îl înțeleagă și un elev din clasele primare. Se pornește de la orice număr întreg pozitiv. Dacă numărul este par, îl împarți la 2. Dacă este impar, îl înmulțești cu 3 și adaugi 1. Apoi repeți procesul cu noul număr obținut. Conjectura spune că, indiferent de numărul de la care pornești, vei ajunge întotdeauna la 1, dacă repeți destul de mult aceste operații. Nimeni nu a reușit să demonstreze matematic că acest lucru e adevărat pentru toate numerele, deși pare să funcționeze în toate cazurile testate până acum.
Directorul încercă conjectura pe o foaie aflată în fața lui și în cele din urmă încuviință, părând intrigat de simplitatea și misterul problemei.
Văzând că timpul trece fără ca directorul să mai spună nimic altceva, în cele din urmă, Emily își luă inima în dinți și întrebă:
— Și totuși, îmi puteți spune despre ce este vorba?
Ezitând, ca și cum nu ar fi vrut să îi spună despre ce este vorba, dar știind că nu ar avea încotro, directorul spuse dintr-o suflare:
— Fostul tău conducător de doctorat, profesorul Richard Davis, a fost ucis ieri în biroul lui.
Emily a rămas consternată, iar directorul a adăugat:
— La autopsie s-a constatat că a fost asfixiat, dar biroul lui a fost găsit încuiat pe dinăuntru, un geam era semideschis, iar pe birou avea un plic sigilat pe care scria: rezolvarea conjecturii Collatz.
— Și ce vreți să fac eu? întrebă cu glas răgușit Emily.
— Un avion te așteaptă pe aeroport, așa că du-te în Massachusetts și află cine l-a ucis pe profesor. Cei din biroul FBI din oraș sunt la dispoziția ta pentru că ai cele mai multe conexiuni cu cazul și cred că ești cea mai în măsură să-l rezolvi. Dacă rezolvi crima asta, când te întorci trecem peste toate regulamentele și o să fii avansată ca agent principal.
Îi întinse un alt dosar și adăugă:
— Aici, în dosarul ăsta, ai toate materialele legate de această crimă. Pe durata zborului poți studia în liniște cazul.
Emily se ridică năucită, luă dosarul, apoi se îndreptă spre ușă.
Înainte de a deschide ușa, se opri și-l întrebă pe director:
— Dar, domnule director, din câte știu, FBI se ocupă de criminali în serie. De ce interesul ăsta brusc pentru moartea profesorului Richard Davis?
— Pentru că profesorul Davis este al treilea profesor de matematică ucis săptămâna asta. Și ceilalți doi profesori care au fost eliminați au găsit rezolvarea conjecturii Collatz și probabil că pentru asta au fost uciși. Du-te, te rog, în Massachusetts, la fosta ta facultate și rezolvă crima, dar ai grijă: un criminal în serie este în libertate! Și vrea să îi ucidă pe toți cei care se ocupă de conjectura Collatz. Te rog să nu ajungi pe lista lui.
*
Când a ajuns în sediul FBI din Massachusetts, Emily Carter se aștepta să fie primită cu răceală de cei de acolo, dar, spre surprinderea ei, toată lumea a fost deosebit de amabilă. Poate că sperau în taină ca ea, fiind implicată în studiul matematicii, să rezolve cumva enigma asta.
Agentul principal Daniel Green, cel care s-a ocupat inițial de cazul profesorului, a însoțit-o la facultatea de matematică și a condus-o până cabinetul profesorului unde a avut loc crima. Cabinetul era sigilat cu o bandă galbenă și după ce a rupt-o, agentul Green a poftit-o în camera spațioasă.
Pe biroul profesorului se vedea plicul de care îi vorbise directorul.
— Ni s-a spus să îl lăsăm pe birou, acolo unde l-a lăsat profesorul. A fost scanat de amprente, dar nu au fost găsite decât cele ale profesorului.
A arătat spre geamul deschis pe aerisire și a spus:
— Foarte ciudat modul în care a murit. Asfixiat au spus medicii patologi, dar geamul ăsta a fost tot timpul întredeschis, deci cum putea să moară din lipsă de aer? Foarte curios.
— Poate vă pot oferi eu o explicație, s-a auzit o voce prin ușa lăsată deschisă.
Cel care vorbise era un tânăr înalt și cu ochelari cu multe dioptrii.
— Dânsul este James Morgan, doctorand, secretarul profesorului Richard Davis și cel care a descoperit crima, a spus agentul principal.
— Ne cunoaștem, a zis Emily Carter. Am fost colegi de grupă înainte ca eu să plec de la facultate. Intră și explică ce s-a întâmplat aici, în acest cabinet, dacă crezi că poți face asta.
În timp ce tânărul intră și închise ușa în urma lui, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu îl aude nimeni, Emily luă cu grijă plicul și îl puse într-o pungă transparentă pentru probe și o sigilă.
— Am primit ordin de la domnul director să duc plicul sigilat la sediul central, le explică ea celor doi bărbați care o priveau, apoi îi făcu semn lui James să vorbească.
— Mai întâi ar trebui să vă spun că nu am dormit toată noaptea încercând să rezolv această enigmă, dar așa cum spune și briciul lui Occam, cea mai simplă explicație este probabil și cea adevărată. O să dureze ceva mai mult ceea ce o să vă povestesc, așa că ar fi bine să luăm loc.
După ce s-au așezat toți trei pe scaunele găsite în cameră, James Morgan a început să vorbească.
— Va trebui să vă povestesc mai multe ca să vă dați seama cum am ajuns la concluzia asta surprinzătoare. Mai întâi trebuie să vă spun că în adolescență eram mare fan al romanelor SF și în perioada aia am citit romanul „Un miliard de ani până la sfârșitul lumii”, de frații Arkadi și Boris Strugațki, doi autori sovietici din secolul trecut. În romanul ăsta, ei au avansat o ipoteză foarte interesantă, și anume că Universul ar fi, de fapt, o entitate gânditoare ce simte când anumiți oameni de știință fac anumite descoperiri științifice care îi pot afecta stabilitatea în viitor. Nu ar fi afectat imediat, dar cum una duce la alta în viitor, poate peste un miliard de ani, Universul și stabilitatea lui vor fi afectate. Autorii nu spun concret care ar putea fi aceste descoperiri, sunt foarte vagi în exprimare, dar în roman, Universul se manifestă în așa fel încât folosindu-se de crime, femei sexy, încurcături și haos, îi împiedică pe acești savanți să-și ducă la capăt munca și astfel să-i ofere lui liniștea pentru viitorul miliard de ani.
— Și dumneata vrei să spui că Universul este cel care i-a ucis pe cei trei matematicieni ca să nu facă publică rezolvarea conjecturii Collatz? întrebă agentul principal Daniel Green și o ușoară ironie se simțea în vocea lui.
Chiar dacă nu a vrut să arate asta, tonul era ușor neîncrezător, aproape disprețuitor.
— Sunteți invitatul meu să veniți cu altă explicație, a spus pe un ton împăciuitor Morgan.
— Dumneavoastră ce părere aveți? s-a întors agentul principal spre Emily Carter.
Emily rămăsese pur și simplu blocată de spusele lui James Morgan. Îl știa încă din facultate că avea tot felul de idei ciudate, dar asta era cu adevărat cea mai ciudată dintre toate.
Își mușcă buzele gândindu-se la implicațiile celor spuse de fostul ei coleg, apoi întrebă:
— Bine, să presupunem că ai dreptate și că Universul e cel care l-a ucis pe profesor, dar se nasc atunci două întrebări: de ce l-a ucis? Numai pentru că a rezolvat conjectura Collatz? Și dacă da, cum anume a procedat Universul ca să-l ucidă?
Fostul ei coleg oftă adânc, încercând să-și organizeze gândurile înainte de a răspunde, apoi a spus:
— La prima întrebare mi se pare destul de ușor de răspuns. Universul se simte amenințat de cei care au o capacitate intelectuală care îi face capabili să rezolve conjectura. Nu conjectura în sine îi pune în pericol existenta, ci oamenii care pot să o demonstreze. Probabil că genul ăsta de oameni pot să devină periculoși pe viitor pentru el prin construcția unor sfere Dyson care să-i altereze structura.
— Ce sunt sferele Dyson? întrebă agentul principal Green.
— Sferele Dyson sunt niște megastructuri gigantice care se presupune că vor fi construite în viitor și care vor absorbi în întregime energia unor stele pentru a fi folosită de umanitate. E clar că Universului nu o să-i convină ca să intervină cineva atât de brutal în structura lui.
Un timp, în încăpere s-a lăsat tăcerea, fiecare încercând să asimileze ceea ce tocmai a auzit.
Tot agentul principal a fost cel care a rupt tăcerea:
— Și chiar dacă am presupune că ipoteza dumitale ar fi adevărată, cum crezi că Universul l-a ucis pe profesor? Cum l-a lăsat fără aer, deși geamul era semideschis?
La întrebarea lui James Morgan a răspuns printr-o întrebare:
— Ați auzit de demonul lui Maxwell?
Cum niciunul dintre ei nu părea să fi auzit, tânărul doctorand oftă lung și spuse:
— Atunci va trebui să vă ofer mai mult explicații. James Maxwell, un fizician englez care a trăit cu peste o sută de ani în urmă, și-a imaginat un experiment imaginar în lucrarea sa „Teoria căldurii”. A imaginat o incintă plină cu gaz despărțită în două de o membrană impermeabilă în care se găsește un orificiu de mărimea unei molecule de gaz. La început, presiunea din cele două compartimente este egală, iar moleculele de gaz se mișcă liber prin orificiu între cele două compartimente. De dragul experimentului, Maxwell presupune că demonul lui, care este și el de mărimea unei molecule, lasă să treacă prin orificiu numai moleculele care pleacă din compartimentul lui. După un timp suficient de lung, toate moleculele de gaz vor fi în compartimentul unde nu se află demonul în celălalt compartiment, iar acolo unde este demonul rămâne vid. Problema este puțin mai complicată fiindcă intervine și entropia, care într-un sistem închis, așa cum este incinta, dar și Universul în întregul lui, nu se poate modifica. Dacă entropia scade într-un loc al unui sistem închis trebuie să crească în alt loc al sistemului pentru a se echilibra. Așa că Universul a scăzut entropia în jurul profesorului și a îndepărtat toate moleculele de oxigen din jurul lui, dar undeva în vreo galaxie îndepărtată a mărit suficient de mult entropia, încât să o aducă la moarte termică. Și a ucis astfel o galaxie numai ca să-l poată ucide pe profesor.
— Asta este imposibil, a spus agentul principal Green. Adică vrei să spui că Universul este atât de inteligent, încât poate ucide pe cine vrea el, numai că în loc să îl arunce pe scări sau în fața unui automobil inventează atâtea tertipuri ca să elimine un profesor.
Doctorandul clătină din cap îndărătnic:
— Nu cred că m-ați urmărit foarte atent. Nu am spus că Universul este dotat cu inteligență, ci doar că este conștient că ceva din structura lui este pe cale să se modifice. Aș spune mai degrabă că este o fiară dotată cu instincte decât cu inteligență. Referitor la asta, îmi aduc aminte că în copilărie am fost odată împreună cu fratele meu mai mare în pădurea de lângă locuința noastră. Era iarnă și părinții noștri nu prea ne lăsau să hoinărim departe de casă, dar la un moment dat am găsit în zăpadă o capcană plină de sânge, iar în ea era prinsă o labă de animal. „O fiară uriașă, a spus fratele meu, a preferat să-și roadă laba ca să fugă și să fie liberă!” De atunci, mereu am vorbit în taină de fiara dornică de libertate și acum mă gândesc la Univers ca la o fiară tandră, gata să-și sacrifice o galaxie pentru a-și asigura perpetuarea.
— Am înțeles oarecum ce vrei să zici, dar de ce ar fi totuși Universul o fiară tandră? întrebă Emily.
James Morgan zâmbi pierdut ca și cum și-ar fi amintit ceva de demult, apoi a spus:
— Pe vremuri, când eram mai mic și aveam mai mult timp, mă uitam la emisiunile despre animale de pe Animal Planet. Am văzut acolo cum prindeau leii gazele și cum înainte de a le mânca le apucau de beregată și le sufocau. Ar fi putut să le mănânce, mai ales dacă erau împinși de foame cât încă mai erau în viață și se zbăteau, dar regele animalelor avea noblețea lui și le lăsa să moară asfixiate mai întâi. La fel cred că procedează și Universul. Ar putea găsi o altă metodă violentă pentru cei care îi crede un pericol pentru existența lui. Dar la fel ca fiara din copilăria mea, a ales să își sacrifice o parte din el și să extragă tot oxigenul din preajma profesorului, oferindu-i o moarte lină, aproape tandră. Profesorul probabil că nici nu a simțit că moare, fiindcă aer avea din belșug în jurul lui, numai că era lipsit de oxigen. Per total, entropia Universului a rămas neschimbată pentru moment, deși se spune că, în cele din urmă, entropia va crește la valori colosale și tot Universul va intra în moarte termică. Numai că asta se va întâmpla peste enorm de mult timp, cosmologii spunând că peste o sută la puterea o sută de ani. Dar asta ar fi oarecum o moarte naturală, cum ar fi veni, va muri de bătrânețe și nu fiindcă anumiți oameni de știință îi vor grăbi moartea prin descoperirile lor.
Agentul principal Daniel Green începu să râdă ușor și se întoarse spre Emily Carter:
— Nu cred o iotă din tot ce ne-a spus și sper că nu ai de gând să închizi cazul cu fantasmagoriile astea.
Cum Emily nu răspunde nimic, doctorandul a spus:
— Dacă nu credeți nimic din tot ce am spus, atunci luați plicul din punga sigilată și citiți rezolvarea conjecturii Collatz, în timp ce noi vom păstra o distanță sigură de dumneavoastră și vom privi cum vă sufocați.
Agentul principal ridică din umeri și spuse neutru:
— Nu pot să o desigilez, fiindcă ordinul este să se ducă sigilată la biroul central și nu vreau să risc o mustrare administrativă numai ca să vă fac un moft.
A ieșit din cabinet, iar Emily Carter l-a întrebat pe fostul ei coleg:
— Parcă spuneai că Universul nu vrea să-i ucidă pe cei care cunosc rezolvarea conjecturii, ci doar pe cei care sunt capabili să găsească ei rezolvarea.
James Morgan a ridicat din umeri și a zis:
— E doar o ipoteză, dar chiar că mi-ar fi plăcut să o verific pe colegul tău, fiindcă îmi pare destul de încrezut.
*
În avionul care o aducea înapoi la Washington, Emily Carter era frământată de gânduri și de ipoteza avansată de fostul lui coleg de facultate. Și dacă are totuși dreptate referitor la intențiile Universului? Exista o singură cale să afle.
A scos plicul sigilat din punga de probe și l-a rugat pe stewardul avionului să o ajute să coboare masca de oxigen.
Stewardul parcă ar fi vrut să întrebe motivul, dar în cele din urmă renunță și îi coborî masca. După ce și-o fixă bine pe față, găsi o agrafă de păr în geantă și desfăcut scrisoarea de la profesorul Richard Davis. Scrisoarea avea o singură pagină și rezolvarea conjecturii era atât de simplă, încât îi veni să-și dea cu pumnii în cap că nu se gândise la ea. Trebuia doar puțină gândire laterală și să iasă pe marginea cutiei așa cum îi spuneau mereu profesorii. Pe de altă parte, se gândi ea în timp ce își dădea masca jos, dacă ar fi făcut ea descoperirea asta, precis nu ar mai fi rămas în viață să se bucure de rezolvarea conjecturii.
Imediat cum a ajuns în Washington l-a sunat pe James Morgan să-i comunice că ipoteza lui era corectă și că doar cei care găsesc singuri demonstrația conjecturii sunt în pericol. I-a povestit că totuși și-a luat măsuri de precauție și a citit rezolvarea în timp ce respira printr-o mască de oxigen.
— Deși dacă ar vrea să îi ucidă pe toți cei care știu cum se rezolvă, Universul ar putea rezolva și asta. Ar mai sacrifica o galaxie, două ducându-le spre moarte termică și i-ar ucide pe toți cei care cunosc asta. Așa că faptul că te-ai conectat la oxigen în avion nu ar fi fost de mare ajutor dacă chiar ar fi vrut să te elimine: ar fi scăzut pentru asta atât de mult entropia în tubul de oxigen încât demonul lui Maxwell nu ar fi lăsat nicio moleculă să iasă din el. Dar poate că durează un timp până să își dea seama de existența celor care cunosc rezolvarea, deși nu au descoperit-o ei, așa că ține o butelie de oxigen prin apropiere, a sfârșit el convorbirea cu un hohot de râs.
A făcut o poză cu scrisoarea unde profesorul scrisese rezolvarea și i-a trimis-o fostului ei coleg împreună cu un mesaj: „În cazul ăsta fă rost și tu de o butelie de oxigen, fiindcă Universul, tandra ta fiară cum îi zici, nu o să-și dea seama, din moment ce rezolvarea conjecturii este pe telefonul tău, dacă ai citit-o sau nu.”
*
Odată ajunsă în biroul directorului, după ce l-a salutat, Emily Carter a spus direct:
— Să știți, domnule director, că nu v-am ascultat ordinele, dar eram prea curioasă să verific o ipoteză.
A scos scrisoarea din plic și i-a arătat-o așa desfăcută cum era, apoi în următoarea jumătate de oră i-a explicat pe îndelete ce a aflat la Massachusetts.
Directorul a ascultat în liniște tot ce i-a spus Emily, punând doar din când în când câte o întrebare ca să se lămurească mai bine.
La final a întrebat:
— Presupun, până la proba contrară, că fostul tău coleg are dreptate. Dar mai rămâne o întrebare: cum oprim această tandră fiară să ucidă mai departe profesorii de matematică ce vor găsi demonstrația conjecturii lui Collatz?
Emily își mușcă buzele întrebându-se dacă să vorbească sau nu despre ideea ce îi venise chiar în timp ce vorbea cu directorul. În cele din urmă începu:
— Fratele meu este pasionat de istoria celui de Al Doilea Război Mondial și mi-a împuiat capul în copilărie cu diferite episoade care au dus în cele din urmă la victoria Aliaților. Una dintre el mi-a rămas în mod deosebit în mine și cred că se potrivește cazului de față.
Cum directorul nu spunea nimic, ci doar i-a făcut semn să continue, a spus:
— La un moment dat, britanicii și americanii trimiteau valuri după valuri de bombardiere de noapte ca să distrugă industria de război germană. Numai că germanii au dezvoltat un radar foarte performant, care putea depista din timp și de la mare distanță bombardierele aliate și ridicau în întâmpinarea lor avioanele de vânătoare nemțești, care distrugeau în unele cazuri chiar și jumătate din bombardiere. Atunci, un om de știință britanic a avut ideea să trimită înaintea valului de bombardiere câteva avioane solitare încărcate cu fâșii de aluminiu și care erau aruncate deasupra Germaniei. Radarul nemțesc era astfel orbit, în loc de avioane vedeau doar un fel de pleavă pe monitoare și bombardierele își puteau îndeplini în liniște misiunea.
— Da, cunosc episodul de care vorbești, a zis directorul, văzând că Emily s-a oprit din vorbit. Dar tot nu îmi dau seama cum l-am putea folosi în cazul nostru.
Emily ridică spre el scrisoarea profesorului și spuse:
— Propun să folosim această scrisoare cu rezolvarea în ea pe post de fâșii de aluminiu. Să o facem publică prin toate mijloacele posibile: ziare, scris și online, televiziune, internet și toate canalele mass-media la care aveam acces astfel încât să producem orbirea tandrei noastre fiare care este Universul!
După câteva secunde de meditație, directorul aprobă:
— Bună idee, agent principal Emily Carter. Așa, Universul nu își mai poate da seama care matematicieni pot rezolva această conjectură prin propriile lor eforturi sau care au văzut în altă parte rezolvarea. Sper să dea rezultate, fiindcă nu văd altă soluție deocamdată. Te-am înaintat în grad, așa că, te rog, du-te și ocupă-te de problemă!
Cu scrisoarea în mână, Emily Carter ieși din biroul directorului gândindu-se dacă procedase bine. Dacă Universul nu era nici atât de inconștient și nici atât de tandru pe cât a presupus fostul ei coleg? Nu cumva va dori să se răzbune pe cea care i-a dat planurile peste cap?
„Preventiv, cred că ar trebui totuși să port la mine o mică butelie de oxigen!”, și-a spus ea în timp ce ieșea din sediul FBI.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!