Cu ochi de profesor nu o putea privi niciodată. Când intra în clasa ei își pierdea ritmul normal al respirației și își simțea inima cât tot liceul. De la catedră îi vedea picioarele perfecte și dezgolite până sus de tot doar dacă se așeza. Și stătea pe scaun toată ora, fermecat, ca în nicio altă clasă. Ea se muta în prima bancă doar la ora lui. Îl vrăjise și știa. De la înălțimea celor cincisprezece ani ai ei manipula perfect lumea băieților, le înțelesese foamea, visarea, ritmul de animale primitive la care se întorceau de fiecare dată când un contact erotic le facea "click" în întrerupătorul minții lor de masculi deloc complicați. Cu profesorul de istorie îi plăcea să se joace cel mai mult. Ochii lui albaștri erau oglinda cea mai fidelă a puterii ei, deveneau negri de emoție când se fixau secunde interminabile pe pulpele ei și pe sânii adăpostiți cu greu de uniforma neîncăpătoare. Când ea își încrucișa picioarele și își sprijinea în palmă minunatul cap blond, lascivă, cu degetul mijlociu muiat ca din greșeală între buze, el nădușea vizibil, cimentat pe scaunul din fața clasei, cu privirea imposibil de desprins de sub banca din față unde, de câteva zile, triunghiul alb al bikinilor fusese înlocuit de subiectul tuturor visurilor sale, abia întrezărit, interzis și ilegal, inocent și provocator, jinduit până la obsesie...
Cu ochi de tată o putea privi, însă, și doar în secundele care despărțeau sunatul clopoțelului de ieșitul din clasă, drept pentru care o muștruluia în fiecare zi, acasă, dar niciodată cu convingere și deloc definitiv.