Cineva mă strigă, tremurând, din spatele unei ferestre. O domnișoară mă are în centrul lumii ei dar nu vorbește. Face semne disperate. Mă fac că nu văd, dar ea există doar pentru mine. Fereastra e înaltă și iedera o îmbrățișează cu poftă. Și tăcerea o îmbrățișează. Și absența. E doar o adolescentă, o creatură efemeră printre resturi de coșmaruri și abandon. Îmi tremură inima. Sunt fereastra și peretele ei, sunt toată casa și sunt semnele disperate pe care nu le înțeleg. Sunt orice în afară de urechi și de conștiință.