A văzut că se apropia trenul și a sărit în fața lui de pe peron. Era un accelerat care nu avea oprire acolo, trecea ca vântul și atât, zilnic la patru fără cinci, fără măcar să anunțe din depărtare, ca orice tren cu personalitate. Ea se temuse întotdeauna să nu o împingă cineva sau să se dezechilibreze și să cadă, Doamne ferește. Se temuse și să se arunce dar asta deja era istorie. În ziua cea mare se trezise plină de energie și voință, dornică să experimenteze ultima senzație din întreaga-i existență. Se simțea un pic rușinată că se temuse atâta amar de vreme să facă saltul care o atrăsese întotdeauna. Când mai călătorea din când în când cu acceleratul o deranja și, în același timp, simțea invidie atunci când mecanicul oprea în plin câmp, ore bune, anunțând că cineva se aruncase în fața trenului. Scotea capul pe geamul vagonului și asista, cu sângele clocotind, la toată tevatura poliției, salvării și pompierilor adunați cu mare pompă și cu fețe lungi. Cum o fi făcut-o? Și-o fi luat avânt? O fi închis ochii și s-a lăsat să cadă cu finețe peste linii, ca o statuie de unt uitată la soare? Sau o fi sărit ca în curtea școlii, pe vremuri? O săritură minusculă, gri și nevăzută de nimeni. Te uiți că vine trenul și sari. Durează o secundă și gata, te faci una cu șinele, traversele și pietrișul ăla ciudat, uneori asortat cu sticle de plastic, hârtii și mucuri de țigară. Exact cum i s-a întâmplat ei, doar că ea, pe deasupra, a și asistat cu mândrie la stupoarea călătorilor din jur când și-a lăsat, elegant și fără preaviz, la picioare, geanta și pălăria cu gesturi senine și firești de parcă ar fi avut de gând să se întoarcă după ele fără întârziere. A văzut că se apropia trenul, deci. Teamă, niciuna. Curiozitate, toată.