Prima fantoma pe care am văzut-o în viața mea se numea Luciana și îmi era vecină de bloc. Posibil să fi fost făcută din carne și oase, nu știu, nu am încercat să o ating niciodată și nici nu am trecut prin ea din întâmplare, înghesuindu-ne în lift cu alți vecini, însă fantomă sigur era. Am realizat asta la sfârșitul verii în care am văzut-o scăldându-se goală într-unul din lacurile care ne mărgineau cartierul. Eram în clasa a șaptea amândoi, colegi de școală dar nu de clasă. Am considerat-o din prima clipa fantomă pentru că era altfel decât toate celelalte fete și femei pe care le văzusem până atunci și chiar foarte diferită de ea însăși așa cum o știam îmbrăcată, până atunci. Luciana a fost prima făptură de sex opus pe care am văzut-o goală. Dintre toate fetele de la bloc și de la școală, era cea mai neatrăgătoare, cea mai urât tunsă, mai mereu cu hainele pătate și cu mâinile murdare de parca ar fi lucrat în mină. Dar dezbrăcată era cu totul altă ființă. Altă entitate. Mai exact fantomă, eu așa am considerat și așa am fost convins până m-am mutat din bloc, am crescut și am înțeles cum stau lucrurile cu fetele. Goală, Luciana era minunată, armonioasă, perfectă. Era așa cum citisem prin cărțile lui Stendhal sau Nabokov că sunt fetele frumoase, ba chiar și mai și. Pentru că Luciana zâmbea, în apă, într-un fel în care nu o mai văzusem niciodată, zâmbet care o făcea să strălucească, să devină translucidă chiar, să facă timpul să stea în loc și simțurile mele să mă ia la întrebări cu noutăți la care încă nu mă gândisem. O așa frumusețe nu putea fi de natură umană și atunci, cu mintea mea de adolescent, i-am plasat existența în universul paranormal al fantomelor. În fiecare zi cu soare se prezenta negreșit la lac, în partea cu papură, înainte de orele zece și își croia potecă să se scalde. Eu o așteptam de fiecare dată pe malul opus, la nici cincizeci de metri, camuflat de sălcii, pierdut printre emoții de fiecare dată mai mari. Se bălăcea cu încetinitorul, înota ca o balerină surprinsă de inundație și apoi se întindea pe iarbă, în ascunzișul ei din păpuriș, vreme de câteva zeci de minute și gata sesiunea zilnică de apariție a fantomei mele. Seară de seară mă rugam, înainte de culcare, să fie soare în ziua următoare. A fost o vară călduroasă și cu nori rari și firavi. Am văzut fantoma în fiecare zi a aparițiilor ei. Seara, când toți copiii ne adunam la scara blocului să jucăm de toate, să ne ciupim, să ne fugărim sau pur și simplu să râdem fara motiv, Luciana înceta să fie fantomă. Nu mai avea nimic interesant, lucru care îmi accentua convingerea că nu ea intra goală în lac ci o fantomă care îi împrumutase chipul. Atât. Luciana nu avea cum să aibă acel corp de scandal, acele forme uluitoare, acea piele fină și fără cusur, din ce în ce mai ciocolatie pe măsură ce vara trecea. Așa credeam de la înălțimea celor treisprezece ani ai mei. Și nu m-am înșelat: Luciana era fantomă pentru că nu am mai văzut-o niciodată de la sfârșitul acelei veri, când am aflat de la mama că se mutase peste noapte în cel mai potrivit loc pentru fantome, cimitirul Renașterea, colț cu gara de mărfuri.