Ploua cu litere din cer și nimeni nu știa de ce. Umbrelele se umpleau de cuvinte, bălțile formau poeme. Clara, fetița tăcută, și-a deschis palmele și a prins o frază: „Și vocea ta contează.” A zâmbit. Acea ploaie nu uda, ci trezea. Cu fiecare literă căzută, aerul se umplea de șoapte, ca și cum lumea i-ar fi spus un secret.

Apoi, un fulger i-a luminat chipul, iar literele au început să cadă și mai intens. Trezeau în ea sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci.

Era o punte spre viață. O viață nouă, de explorat. Știa că sosise momentul ei, timpul transformării. Clara nu mai era fetița tăcută, ci o domnișoară plină de idei și întrebări, cu vocea trezită și ochii strălucind de curiozitate. Literele o urmau, desenând în urma ei cărări de lumină. Fiecare cuvânt care-i cădea aproape devenea o sămânță în interiorul ei, din care încolțeau povești, versuri, răspunsuri.

Lumea nu se schimbase. Clara, da. Și uneori, asta e suficient.

Clara pășea printre cuvinte ca printr-o pădure fermecată. Unele litere pluteau jucăușe în jurul ei. Altele i se încurcau în păr, de parcă ar fi vrut să rămână cu ea. Curând a descoperit că le putea aduna și forma propoziții noi. Le rostea încet, iar la fiecare cuvânt spus, se întâmplau lucruri mici și frumoase: o floare înflorea, un nor își schimba forma, un om zâmbea fără să știe de ce.

Literele nu trezeau doar emoții în ea. Trezeau lumea.

Așa a înțeles Clara că darul ei era să ajute. Nu cu discursuri mari sau gesturi eroice, ci cu vorbe blânde, precise, ca niște chei nevăzute. Într-o zi, în mijlocul ploii de litere, a zărit un băiețel stând sub un copac, cu privirea pierdută. Nu avea umbrelă și nici cuvinte.

Clara s-a apropiat cu pași lini. Literele îl ocoleau, ca și cum n-ar fi putut să-l atingă. Atunci a înțeles pe deplin rostul ei în toată acea furtună. Trebuia să-i ajute pe cei cărora nu le cădeau litere. Îi învăța cum să le adune, cum să le citească și să formeze propoziții care deschideau drumuri.

Și așa, literă cu literă, le dăruia fraze pe care ei nu le puteau vedea, aprinzând încet o scânteie înăuntrul lor. Pentru că unii oameni nu se nasc știind cum să asculte literele căzute din cer… dar pot învăța să le simtă.

Fiecare persoană întâlnită, fiecare privire goală era o nouă șansă de a aprinde o lumină. Nu toți vedeau literele, dar toți le puteau simți, dacă cineva le întindea mâna.

Clara nu era o eroină din povești. Era doar o fetiță care învățase să asculte cerul. Și uneori, e suficient ca să schimbi lumea.