La mică distanță de plajele indoneziene care dau spre Marea Timorului trăiește ultimul strapocelodirom din lume. Băștinașii spun că ar avea un pic peste patru sute de ani dar biologii care l-au analizat îi dau chiar treizeci de ani în plus. Ființă fără loc precis în regnurile de pe planeta noastră și fără evoluție demonstrată, strapocelodiromul e un ciudat. Pe nume său științific "scribus imaginarium" și ocupând un loc izolat în cărțile de specialitate, entitatea cu piele de hârtie creponată, ochi de cerneală și mers atent caligrafiat se lasă văzut rar și atunci privește absent norii, apusul de soare și cercurile făcute pe luciul vreunui lac uitat de lume de stropii de ploaie ori de vreo frunză cu veleități de marinar. Din când în când, strapocelodiromul scrie versuri fascinante și începuturi de povești extraordinare pe nisip sau în mijlocul vreunei poteci înmuiate de furtuni răzlețe. Nu scrie mult, dispare rapid, emoționat de cuvinte sau de amintirile adunate secole de-a rândul. Strapocelodiromul scrie folosindu-se de o excrescență de lemn de abanos direct din inimă, una ca niște degete lungi îngemănate, înzestrată cu un vârf de lacrimi de diamant care nu greșește niciodată. Sumedenie de aventurieri și editori au pândit strapocelodiromul de-a lungul vremii să-i fure creațiile dar le-a fost imposibil: cuvintele lui, măiastru desenate pe pământ în toate limbile, dispar de cum clipește creatorul lor. Oamenii de știință încearcă disperați să-i producă un urmaș ciudatei creaturi. Niciun laborator nu a dat marea veste până acum; ADN-ul lui e imposibil de copiat și de reprodus. Strapocelodiromul dă semne de oboseală din ce în ce mai des și mai intens; sfârșitul îi pare aproape, omenirea își ține răsuflarea. Doar duhul nisipurilor și al potecilor e liniștit: a copiat cu conștiinciozitate tot ce a scris creatura de-a lungul secularei sale existențe și și-a jurat să publice totul într-o operă literară cum alta nu a mai fost.