În patul tare, ca o palmă de mort, Nina stătea cu el în gând până adormea. Apoi tresărea ca un nou-născut. Adormea iar, dar curând se trezea din nou. Nu știa ce să facă în privința dorinței, în afară de a o percepe ca nebunie sau imaginație prea bogată. Vorbea cu câinele său bolnav, întrebându-l ca pe un oracol oare ce i-ar plăcea să-i gătească, visând, apoi, cum se leagănă goală pe marginile pleoapelor acestui bărbat cu care nu vorbea decât cinci minute, din trei în trei zile, la facultate.
Urmărea pe calendar o altă Lună Nouă. Atunci credea că începe un nou ciclu în natură, cu energii proaspete, care o vor ajuta în pasiunile vrăjitorești, să distrugă blestemul de a nu avea parte de cine își dorește. Nu am nici măcar puterea să-mi doresc ceva din tot sufletul, se gândea. O vrajă nu are putere fără credință. Trebuie să vrei din tot sufletul. Însă, voința ei era palidă. Și viața arăta la fel. De asta prefera să o caute pe Coana Șofrănița. Spera s-o recunoască, să-i ceară mai puțini bani. Nina, o studentă firavă, purta aceiași blugi de săptămâni întregi. Trei zile umbla cu ei până în pământ, alte trei zile încerca să le îndoaie tivul, să pară că poartă altă pereche. Șofrănița era și ea o figură plină de contraste. Mâinile, ca două foi rupte și mototolite, păreau încă feminine. Chipul grav, cu o alură masculină; ochii de pește clipeau limpezi. Fusese cea mai bună prietenă a bunicii ei. Se întâlneau adesea în fața casei, mâncau mămăligă cu brânză, beau licori tari și etalau cărțile.
Copil fiind, asculta pe furiș poveștile despre ciudățenia altor vecine care și-au „vindecat” bărbații de nesupunere. Odată, cucoana a sfătuit o fată proaspăt căsătorită să picure câțiva stropi de sânge nou, din intimitatea fructului ei, direct în mâncarea bărbatului. Părea invizibilă pentru el, rătăcit între un joc de table și câteva beri. Dar într-o zi, i-a întins un porumb fiert și l-a întrebat absurd:
— Mai vrei copane? atunci testa „orbirea”.
Iar bietul om, hipnotizat, răspundea cu poftă:
— Mmm, ce bună e carnea asta. Ce friptură ai făcut, femeie!
Așa arătau zilele norocoaselor care o întâlniseră pe minunata Coană Șofrănița.
Hotărâtă și în același timp neliniștită, Nina se pregătea să meargă în locul ei natal într-o zi de vineri, imediat după cursuri. A ajuns pe strada 15 Septembrie, unde copilărise. Casa era demolată. Doar cireșul încă își despletea florile albe. A întrebat o vecină dacă mai trăiește Șofrănița. Suspicioasă, ridica umerii, ca și când nu ar fi vrut să se amestece într-o treabă periculoasă. Până la urmă a aflat că se refugiase la periferie. Voia liniște și câmp deschis; își lua în serios chemarea spirituală, ca o adevărată Mare Preoteasă, ascunsă de ochii lumii.
Nina a găsit-o în ultima căsuță de pe autostradă. În stânga ei se întindea câmpia Bărăganului, cufundată într-o melancolie brută și aridă. Înăuntru, tavanul cădea pe ele. Privea carpetele imense cu Răpirea din Serai și o floarea-soarelui uscată la geam. Ierburile amare o înecau; pe cele două bucăți de mobilă veche strălucea praful. Nina nu îndrăznea să treacă pragul. Îi căuta privirea bătrânei adormite.
— Bre, m-auzi? Săr’ mâna! Mă primești?
O privea din cap până-n picioare. Când i-a căzut cartea din poală, a început să vorbească.
— Te știu, fetiță, semeni cu bunică-ta. Ai ochii ei de căprioară, zise Coana Șofrănița fără să o invite înăuntru.
Dar Nina a intrat. S-a așezat cuminte, cu blugii ei vechi, lipiți pe covorul scămoșat, începând să-i povestească. Nu voia să rostească numele lui.
— Nu știu ce am, Coană Șofrăniță, că am început să mă gândesc mereu la omul ăsta.
Femeia asculta și se scărpina cu unghia lungă pe sub pleoapă.
— Bre, nu mai face așa... Ascultă-mă!
— Tu vrei să smulgi din sufletul tău un bărbat.
— Nu... nu... Doar ne-am cunoscut la facultate, ne vedem câteodată la ore. Trimite bilețele, de parcă suntem adolescenți și îl simt timid; simt că ar vorbi mai mult cu mine, dar se retrage așa, misterios, după fiecare curs. Fără să salute.
Bătrâna făcuse ochii mici, dând capul înapoi, până i s-a văzut gușa de piele. Mima mirarea.
— Ne-am trimis și melodii. A plâns când a ascultat una, a spus că a simțit toată durerea mea în ea...
Femeia se târa spre colivia unde o pasăre gri își lovea ciocul de gratii. Lumina era slabă; părea că o hrănește.
— Ce dureri ai tu, mă copilă? o întreba, întoarsă spre ea.
— Bre, eu am venit la tine să mă ajuți. Știu că făceai minuni demult, în cartier. N-a mers nimic. I-am făcut lucrare cu fir de păr, cu săculeț de mătase plantat la rădăcina copacului. Am făcut-o și pe aia cu oul.
— Ești tânără și n-ai răbdare. Trebuia să aștepți trei luni...
— De ce așa mult? întreba curioasă.
— Ai făcut prea multe deodată. Să vezi că atunci i se schimbă privirea.
— Așa...
— Va leșina des, va fi o simțire cotropitoare. Te va amuți cu sărutări.
Fiecare cuvânt se așeza pe ticăitul ceasului.
— Eu vreau ceva puternic. Nu mai am timp, într-o lună dăm examenele și pleacă la Timișoara. Vreau să mă iubească... Să mă vadă. Atât!
Coana Șofrănița o privea ca pe copilul ei. Fata avea ochii umezi. O tachina cu un zâmbet subtil în colțul gurii.
— Vezi că fiecare lucru... are o urmare. Își mișca degetul arătător ca un vârtej în cer. Te ajut, că ești a lu’ Elisabeta și știu ce suflet aveți în familie.
Coana Șofrănița se ridicase iar și se duse spre colivie.
— De bani vorbim mai încolo.
În cămară era frig; degetele ei ca paiele, tremurând, trosneau când mișcau. Ușa custii a scârțâit brusc. Vocea babei devenise adâncă, incantând fraze lungi și bizare. S-a auzit atunci un foșnet zbuciumat de aripi. Ochii Ninei ieșeau din orbite. Împietrise. Nu putea să vadă nimic din spate, de conturul negru al femeii. Doar bănuia. Ceva trebuia să moară pentru a i se împlini dorința.
— Ce faci, bre?!
— N-ai zis că vrei puternică? Crezi că eu mă joc?
S-a întors spre Nina, concentrată, cu mâinile împreunate, ca și când plutea, protejând parcă o cupă plină de apă. Printre degete i se scurgea un fir de sânge portocaliu. Fiecare sunet din atmosferă devenea din ce în ce mai apăsător.
— Nu pot să mă uit, nu pot! striga Nina.
— Dada, că am sacrificat înaripata degeaba!
A pregătit un vas de tuci înalt și îngust cu apă rece. Femeia se închina mereu și picura în apă scorțișoară, flori, o pastilă de tămâie neagră. Totul era mânjit cu sângele sacrificiului.
I-a luat mâna mică într-a ei, cu forță, rece ca un țurțure.
— Ține-o de parcă ar fi a lui, zise certăreț, privind-o în ochi. Imaginează-ți că-i doar a ta, că tu ai creat-o și ai toată puterea asupra ei. Repetă în gând ce îți vine, numa’ să crezi.
Nina își presa pleoapele puternic, cu milă. Coana Șofrănița continua să murmure.
— Acum scufundă inima porumbelului în apă, fetiță! Dacă va mișca, sămânța a încolțit deja; te va iubi așa tare, ca nici să vrei n-o să mai scapi. Te va iubi ca pe mamă, ca pe soră, ca pe iubită, soție, femeie, copilă. Trebuie să vedem dacă palpită în șapte ceasuri. De nu...
Și-a fixat ochii tineri și bolnavi către vasul de tuci în care pluteau câteva pene albe; își simțea propria inimă sărind câte o bătaie. Pentru o secundă s-a întrebat dacă toate astea au vreun sens. Nina își încorda, pe rând, chipul, sânii, coapsele. Cu mâna stângă cufundată în apă rece, putea simți pielea fierbinte a inimii de pasăre, plină de viață. Avea atunci o singură dorință. Să se agațe de un semn.